MĂRGĂRITARE DUHOVNICEŞTI, PĂRINTELE ARSENIE BOCA

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si. Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesli oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata". Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos..

                                       

• Fericiţi sunt ochii pe care omul din princina smerniei nu îndrăzneşte să-i ridice spre Dumnezeu.

• Fapta bună este bună numai dacă este acoperită de smerenie.

• Omul care poate să facă binele şi nu-l face, este o fiinţă josnică. A nu da săracului din cele ce răman peste nevoile noastre, înseamnă a răpi binele altuia. Dumnezeu binevoieşte ca pe pământ să fie mulţi nenorociţi, pentru ca ei să se mântuiască prin răbdarea lor, iar tu prin milostenia ta.

• Să nu-ţi fie teamă de nimeni, aşa ca de tine însuţi.

• Sileşte-te să te cunoşti pe tine însuţi şi atunci vei cunoaşte multe. Cine îşi vede păcatele, va vedea pacea.

• Nu-i nimic mai bun decât să-ţi cunoşti neputinţa şi necunoştinţa.

• Pentru ca să ne cunoaştem pe noi înşine, trebuie să ne chemăm în fiecare zi la judecată sufletul nostru şi să-i cerem socoteală de purtarea lui. Să nu adormi înainte de cugeta la păcatele pe care le-ai săvârşit în cursul zilei.

• Cine îşi stăpâneşte simţămintele, acela îşi petrece viaţa în pace.

• Unirea păcii nu trebuie căutată numai între oameni, ci şi în trupul tău şi în dudhul tău şi în sufletul tău.

• De nu te vei face împărat asupra poftelor şi gândurilor tale, nu vei moşteni Împărăţia Cerurilor.

• De îndată ce ocara îţi aprinde inima, adu-ţi aminte de Hristos şi de rănile Lui, gândeşte-te că suferinţele ce le rabzi tu sunt nemărginit mai mici decât suferinţele lui Hristos, şi atunci se va stinge ca şi cu o apă, scârba ta.

• E mai bine să suferi răul decât să fii pricina răului.

• Să nu ai duşmănie împotriva nici unui om, fie el şi rău, altfel rugăciunea ta nu va fi plăcută lui Dumnezeu. Cum vei spune: „Doamne miluieşte” dacă tu nu miluieşti.

• Fericit este acela care poate spune cu Sfântul Grigorie de Nissa: „Doamne, fă cu mine ceea ce fac eu cu alţii”.

• Oare pentru o pasăre sunt grele aripile cu care zboară prin aer? Nu. Tot astfel şi penru adevăratul creştin nu sunt grele poruncile lui Hristos, prin săvârşirea cărora sufletul nostru întraripându-se zboară la cer.

• Fericit nu este cel ce începe bine, ci cel ce termină bine nevoinţa sa.

• Dacă-ţi vei aduce totdeauna aminte de slăbiciunea ta, atunci niciodată nu vei călca hotarul vegherii. Cu un singur gând necuviincios poţi pierde 100 de ani pe ogorul mântuirii.

• Îprieteneşte-te în aşa măsură cu smerenia, încât fără de ea nicidecum să nu gândeşti, să nu vorbeşti şi să nu faci ceva. Iubeşte smerenia pe care o iubeşte Dumnezeu. La oameni e cinstită bogăţia, iar la Dumnezeu e cinstit sufletul smerit. (Sf Isaac Sirul).

• Fericiţi sunt ochii pe care omul din princina smerniei nu îndrăzneşte să-i ridice spre Dumnezeu.

• Iubeşte smerenia! Ea îţi va descoperi toate păcatele tale.

• Ferice de omul care se socoteşte mai rău decât toţi şi nu cade în deznădejde. Fericiţi sunt aceia care neîncetat îşi văd păcatele lor. Cine îşi aduce aminte de păcatele sale, repede dobândeşte smerenia.

• Fericit este acela care se smereşte pe sine întru toate, că acela se va înălţa.

• Tu ai înşirat la spovedanie toate mărunţişurile, dar ceea ce este mai important ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate, nu ai recunoscut şi nu ţi-ai notat că:

- tu nu-l iubeşti pe Dumnezeu,

- îl urăşti pe aproapele,

- nu crezi în cele ce spune cuvântul lui Dumnezeu,

- eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. În aceste patru păcate intră toată prăpastia de răutăţi şi toată corupţia noastră sufletească.

• Cine vrea să fie auzit de Dumnezeu în rugăciunile sale, acela trebuie să-l asculte pe Dumnezeu în poruncile sale.

• Roagă-te lui Dumnezeu ca şi când L-ai vedea, pentru că El precis te vede. (Avva Nistor).

• Când te scoli dimineaţa din somn, gândeşte-te că Dumnezeu îţi dă ziua pe care n-ai fi putut să ţi-o dai singur, şi pune deoparte prima oră sau măcar un sfert de oră din ziua care ţi s-a dat şi adu-o drept jertfă lui Dumnezeu într-o rugăciune de mulţumire şi de cerere bună. Cu cât vei face mai cu osârdie acest lucru cu atât mai mult îţi vei sfinţi ziua, cu atât mai puternic te vei îngrădi în faţa ispitelor pe care le în decursul zilei.

Tot aşa , când mergi la somn gândeşte-te că Dumnezeu îti dă odihnă de ostelile tale. Consacră lui Dumnezeu o curată şi smerită rugăciune. Buna ei mireasmă îţi va apropia pe îngerul tău spre paza ta.

Rugăciunea de dimineaţă pentru om este întocmai ca roua de dimineaţă pe plante. Cine se roagă lui Dumnezeu de dimineaţă, cu o cuvenită luare aminte, e mai fericit şi mai liniştit tot restul zilei aceleia. Mintea se ocupă toată ziua cu ceea ce o preocupă de dimineaţă, ca o piatră de moara, care macină în restul zilei grău sau neghină.

Să ne străduim să punem întotdeauna de dimineaţă grâu pentru ca vrăşmaşul să nu toarne neghină. Să petrecem ziua ce începe aşa fel încât ea să ne poată duce câtre ziua veşnică, iar nu către noaptea veşnică.

Sileşte-te ca şi în mijlocul ocupaţiilor să găseşti măcar câteva minute pentru ca să te întorci cu gândul şi cu rugăciunea plină de evlavie către Acela care binecuvântează munca cinstită şi dă izbândă lucrului bun.

Roagă-te şi lucrează! Tu nu eşti creat pentru pământ, ci pentru cer. După ostenelile şi grijile vieţii, ridică-te sus cu mintea şi cu inima, revarsă-ţi înaintea lui Dumnezeu sufletul în rugăciuni şi mulţumiri. Roagă-te! Aceasta este datoria ta, slava ta, fericirea ta. De la muncă treci la rugăciune, de la rugăciune la muncă! Roagă-te şi munceşte!

Începe şi sfârşeşte-ţi ziua cu Dumnezeu. Când mergi către somn adu-şi aminte de moarte al cărui chip şi tindă este somnul. Adu-ţi aminte de cele trecute şi nădăjduieşte în Domnul pentru cele viitoare. Foloseşte spre bine pe cele prezente.

• Lepădarea de lume înseamnă lepădarea de patimile lumii, nu de lume care e creaţia lui Dumnezeu.

• Trebuie să ne învăţăm mai întâi a tăcea: „Cine nu ştie să tacă, nu ştie nici să vorbească”. Cuvântul pentru care se poate părăsi tăcerea, trebuie să fie foarte ziditor de suflet.

• Un cuvânt bun şi numai cel bun este asemenea argintului, iar tăcerea asemenea aurului.

• Tot ce e nedrept, tot ce e mincinos, va pieri mai devreme sau mai târziu. Numai adevărul nu se sperie de timp, numai adevărul petrece ăn veac.

• Mai bine este să suferi un necaz pentru adevăr, decât să spui o minciună. Un cuvânt rău îi face răi şi pe cei buni, iar un cuvânt bun şi pe cei răi îi face buni.

• Limba este un mic mădular, dar pricinuieşte multe şi mari nenorociri, ea este îngrădită cu două garduri, adică cu dinţii şi buzele, dar foarte lesne le rupe şi scapă.

• Gândeşte-te bine dacă cuvântul pe care-l răspândeşti în lume va fi spre binele tău şi al altora, cuvânt care, oricât de mic şi neînsemnat s-ar părea, va trăi până la Judecata din urmă, unde va sta înainte spre mărturie, pentru tine sau împotriva ta.

• Nu-ţi deschide gura ta pentru râs; acesta este semnul unui suflet risipit şi negrijuliu, străin de frica lui Dumnezeu.

• Nu te mândri omule, tu fiind praf şi pulbere. Teme-te şi fugi nu numai de mândrie, ci şi de tot ce duce la ea şi mai ales de slava deşartă.

• Fericit este acela care are în faţa ochilor, ziua şi noaptea, ieşirea sufletului din trup şi care urăşte mândria şi minciuna.

• E mai bine să fii un păcătos smerit, decât un drept mândru.

• Trăieşte, gândindu-te că viaţa ta se va sfârşi curând şi că tu nu eşti legat de această viaţă. Trăieşte, gândindu-te la veşnicia care va urma acestei vremelnice vieţi şi vei trăi creştineşte. Trăieşte în aşa fel ca şi cum ar trebui să mori astăzi. Lucrează în aşa fel ca şi cum ar trebui să trăieşti veşnic! Preţuieşte vremea! Ea mai scumpă decăt aurul.

• Adu-ţi aminte de dreapta judecată a lui Dumnezeu, ca să te înspaimântezi, dar nu uita nici milostivirea Lui, ca să nu cazi în deznădejde. Doctorul ceresc nu are bolnavi de nevindecat.

• Gândeşte-te în fiecare dimineaţă când te trezeşti din pat că trebuie să dai răspuns lui Dumnezeu de toate faptele tale şi nu vei păcătui în faţa Lui, ci frica de Dumnezeu se va sălăşlui în tine. Ţine minte ca tot ce faci, să faci ca şi cum în clipa aceea ar trebui să treci în veşnicie la Judecata lui Dumnezeu. Sileşte-te să te faci acum înaintea lui Dumnezeu aşa cum doreşti să te înfăţişezi la judecată. Nu vei aduce nici un fel de comoară pământească la înfricoşata judecată, în afară de aceea pe care o vei da săracului.

• E cu neputinţă să ne uităm cu un ochi la pămâmt şi cu altul la cer. Nu nădăjdui să capeţi cerul gratis fără să trăieşti o viaţă vrednică de cer.

• Cei ce nu aşteaptă viaţa veşnică sunt morţi încă din această viaţă.

• Să ne ostenim puţin pentru ca să ne odihnim veşnic. Să nu căutăm aici odihnă, pentru ca să o dobândim veşnic în ceruri. Căci nimeni nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu din cer dacă nu are Împărăţia lui Dumnezeu în inimă. Adu-ţi aminte în fiecare clipă de Împârâţia Cerurilor pentru ca amintirea ei să atragă puţin câte puţin spre căutarea ei.

• Umblă pe pământ, dar vieţuirea să ţi-o ai în ceruri. Îndreaptă-ţi privirea în jos, iar sufletul în sus!

• Cine are mintea legată de vreun lucru pământesc, acela nu-L iubeşte pe Dumnezeu. Precum două suflete nu pot însufleţi un singur trup, tot astfel două iubiri – iubirea de Dumnezeu şi iubirea de lume – nu pot însufleţi un singur suflet.

• Iubeşte totul în Dumnezeu şi în toate iubeşte-L numai pe Dumnezeu.

• Nu-l osândi pe aproapele, tu îi cunoşti doar păcatul, dar pocăinţa lui nu i-o ştii. Să nu osândim pe nimeni ca să nu fim osândiţi.

• Prietenului care greşeşte aminteşte-i de judecata lui Dumnezeu. Cu aceasta vei aduce şi lui un folos şi totodată şi ţie.

• Nu gândi rău de nimeni. Când vei vedea sau vei auzi rău de fratele tău atunci pecetluieşte-ţi gura cu tăcere şi suspină pentru el către Dumnezeu să-l îndrepteze şi să te rogi şi pentru tine ca să nu cazi în acelaşi viciu.

• Omul bun îi vede pe toţi oamenii buni, iar cel rău şi viclean învinuieşte, osândeşte şi vorbeşte de rău nu numai pe cei ce merg strâmb, ci şi pe cei ce merg drept.

• Smulge gândurile rele din inimă şi cugetă la poruncile lui Dumnezeu care opresc această lucrare rea.

• În lupta cu păcatul, cere ajutorul Aceluia, Care a spus: „fără Mine nu puteţi face nimic (bun)” (Ioan 15, 5) şi vei ieşi biruitor în luptă. Căci sufletul poate să se împotrivească păcatului, dar nu se poate dezrădăcina răul fără ajutorul lui Dumnezeu.

• Cine nu urăşte păcatul, chiar de nu va face păcatul se numără cu păcătoşii. Fugi chiar de cele mai mici păcate, pentru că cel ce nu se îndepărtează de cele mici. Negreşit că va cădea şi în cele mai mari şi mai grele.

• Cel ce traieşte în păcate nu se deosebeşte cu nimic de cei morţi.

• Să nu faci rău nici chiar în glumă, fiindcă se întâmplă ca cineva să facă de la început răul în glumă, iar mai târziu să fie atras de rău chiar glumind.

• De nimeni nu se apropie satana, aşa de lesne, ca de cel ce trăieşte în trândăvie şi lene.

• Priveşte la fiecare lucru al vieţii ca la un pas spre cer sau spre iad. Viaţa este un dar dumnezeiesc.

• Creştin să fii, iar nu numai să pari! Iată una din principalele tale pravile. Numele de creştin fără o viaţă creştinească este o făţărnicie. Creştin este acela care, cât este cu putinţă omului, Îl imită pe Domnul Hristos: prin cuvinte, prin fapte şi prin gânduri. Pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu să ai simplitate.

• Adevăratul creştin poate să-şi spună cu o bucurie plină de îndrăzneală chiar în pragul morţii care se apropie de el: „Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (Corinteni 15,5).

• E cu neputinţă să domnească cineva peste patimile altora, dacă el nu şi le-a biruit pe ale sale propii.

• Nu numai purtarea în pântece te face mamă, ci şi o bună educaţie creştinească a copiilor. Cel dintâi cuvânt pe care îl spui copilului trebuie să fie despre Dumnezeu, fiinţa căreia i-a dăruit cel dintâi zâmbet.

• Aşa cum într-o apă limpede se vede mai bine soarele, decât într-o apă tulbure şi cu valuri, tot astfel Soarele veşnic şi dumnezeiesc se cunoaşte mai bine în linişte şi în pace prin credinţă şi prin ochiul minţii, decât în nelinişti şi în zgomotul lumii.

• Dacă ne împotrivim cu râvnă gândurilor, atunci lupta cu ele ne împleteşte cununi cu atăt mai luminoase.

• Aşa cumm nu ţii o scorpie în sân, tot aşa să nu ţii un gând rău în inima ta.

• Ferice de cel ce luptă duhovniceşte cu gândurile, lovindu-le de Piatra unghiulară a fiinţei omeneşti, care este Iisus.

Armă mai puternică în cer şi pe pământ împotriva diavolului, ca numele lui Iisus nu este, ne asigură Sfântul Ioan Scărarul. Aceste este temeiul rugaciunii neîncetate. Numai pe această Piatră unghiulară a fiinţei se poate găsi şi clădi pacea lăuntrică a omului, pacea pe care a dat-o Iisus. Unica greutate este că: pentru a câştiga pe Iisus, pe toate celelalte trebuie să le socoteşti "gunoaie".

• Un om de ştiinţă necredincios intră odată în casa unui astronom la care văzu un foarte frumnos glob al cerului şi, uimit, îl întreabă:

- Cine l-a făcut?

- Nimeni!

- Cum „nimeni”?

- Da, nimeni! S-a făcut aşa..., singur, din întâmplare. Şi când omul de ştiinţă, omul raţiunii, era să se supere că era luat în bătaie de joc, astronomul îi mai zise:

- Vezi, dumneata nu poţi concepe ca un simplu glob de hârtie să se facă singur, dar admiţi că universul întreg e rezultatul întâmplării. Legile universului nu sunt legile întâmplării, ci ale Legiuitorului. Existenţa universului e argumnetul existenţei lui Dumnezeu. Universul fără Dumnezeu nu are explicaţie.

Iată, prietene, o constrângere raţională la normal!

• Pentru aceasta ne-am născut în lumea aceasta „ca să învăţăm a ne desprinde de ea”.

• Trăirea în prezenţa vie a lui Dumnezeu Iisus ne aduce şi alte daruri; ne uneşte duhovniceşte cu toţi nevoitorii care mai înainte de noi au mântuirea şi le câştigăm şi rugăciunile şi rudenia spirituală.

• Ce spun marii Părinţi? De câte ori loveşti în cineva, fie cu vorba, de câte ori judeci un frate, să ştii că nu te poţi ruga. Rugăciunea ta nu-i primită, nu-i ascultată de Dumnezeu, ci este lepădată.

• Legăturile pe care le poate face satana supra omului sunt de necrezut de tari, de aceea şi încurcăturile ce le vom avea în vămile văzduhului sunt extraordinare dacă nu ne descâlcim mintea din cursele lui. De puterea diavolului se scapă cu ajutorul lui Dumnezeu, cu puterea Domnului Hristos: „Fără Mine nimic nu puteţi face” în privinţa izbăvirii de diavol (Ioan 15, 5). Prin vămi trec toţi, afară de cei aprinşi de focul Sfântului Duh încă din lumea aceasta. Cei care trăiesc în Duhul lui Dumnezeu, în vremea vămilor trec prin ele ca o flacără şi sunt asistaţi de îngeri.

Rugaciunea Parintelui Ilarion Argatu

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si. Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesli oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata". Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

“Iartă-ma, Doamne:
-pentru tot ce puteam să văd si nu am văzut!
-pentru tot ce puteam să aud si nu am auzit!

-pentru tot ce puteam să simt si nu am simtit!
-pentru tot ce as fi putut să înteleg si nu am înteles!
-pentru tot ce puteam să constientizez si nu am constientizat!
-pentru iertarea pe care as fi putut să o dau si nu am dat-o!
-pentru bucuria pe care as fi putut să o trăiesc si nu am trăit-o!
-pentru Lumina pe care as fi putut să o primesc si nu am primit-o!
-pentru viata pe care as fi putut să o ocrotesc si nu am ocrotit-o!
-pentru visele pe care mi le-as fi putut împlini si nu le-am împlinit!
-pentru necunoscutul în care as fi putut să păsesc si din teamă nu am îndrăznit să păsesc!
-pentru iubirea pe care as fi putut să o exprim si nu am exprimat-o!
-pentru tot ce puteam să creez bun si frumos si nu am creat pentru gloria Ta, Doamne si a Împărătiei Tale Divine!

Pentru tot ce stiu si nu stiu că am gresit, pe Tine, Doamne, care esti Mila si Iubirea infinită, Te rog, iartă-mă si mă îmbracă cu nesfârsita Ta Iubire si Lumină!

Îti multumesc, Doamne pentru toată frumusetea pe care am văzut-o izvorând din Tine!
-pentru muzica tăcută a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvăluit-o auzului!
-pentru tot ce am simtit bun si minunat în viata mea!
-pentru tot ce prin harul Tău am înteles!
-pentru lumina pe care am sorbit-o în adâncul meu!
-pentru iertarea pe care dăruind-o, am dobândit pace!
-pentru bucuria fiecărei clipe trăite în Tine, Doamne!
-pentru toate cadourile spirituale care mi-au îmbogă?it fiin?a!
-pentru viata mea, care e a Ta, o mică parte a simfoniei existentei!
-pentru visele care au prins formă prin armonia iubirii Tale pentru mine!
-pentru necunoscutul în care am păsit plin de curaj, regăsindu-Te!
-pentru iubirea coplesitoare cu care mă dezmierzi clipă de clipă!
-pentru tot ce am creat prin Tine bun si frumos, aducând cu umilintă laudă Împărătiei Tale divine!
Pentru tot ce stiu si nu stiu că am primit, tie, Doamne, care esti Milostivirea si Iubirea infinită, Îti multumesc, dăruindu-ti inima mea

ENOH SI ILIE (Despre Apocalipsa)

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si. Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesli oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata". Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

Acesti doi prooroci au sa se pogoare, sa vina din Rai, trimisi de Dumnezeu, fiind luati cu tot cu trup la cer. Când vor predica ei cu mare putere si vor înfrunta pe Antihrist trei ani si jumatate, cât va împarati el, Sfintii Enoh si Ilie vor avea mare putere sa strabata tot pamântul cu fel de fel de minuni. Au sa faca minuni mari si semne în Ierusalim ca sa întoarca pe evrei, caci ei nu se întorc pâna nu vine Ilie si Enoh. Vor întoarce inimile catre fii si sinagoga satanei catre Hristos.

Când vor predica ei, îi va auzi tot pamântul si-i va vedea toata lumea. Si acestea sunt scrise de 2000 de ani, de când i s-au descoperit Sfântului Ioan Evanghelistul. Si cine ar fi crezut? Ar zice cineva ca este o nebunie asta. Si se întrebau oamenii: "Cum o sa-i vada pe Enoh si Ilie? Din continentul Asia sau Africa, cum o sa-i auda în America?"

Acum, daca ar predica, îi vede la televizor toata lumea si îi aude la aparate toata lumea. Cum sa nu! Dumnezeu stie toate, ca si cum ar fi venit. Când vor predica si vor face minuni, tu ai sa te uiti aici si ai sa-i vezi cum fac minuni, cum învie mortii, si ai sa auzi de aici ce predica Enoh si Ilie si cum mustra pe Antihrist, când va împarati peste toata lumea, timp de 1260 de zile.

Vezi? Ceea ce era atunci de necrezut si de neînchipuit, acum se poate realiza! De aici se poate vedea si auzi la Ierusalim. Da! Si uite, stam aici si vedem la Ierusalim cum slujesc acolo, cum predica si auzim toate! Si la Muntele Sinai si în Italia si în Belgia si în Olanda si în Bulgaria si în Grecia si în Serbia. Deci stau aici si vad slujba de la Ierusalim! Vezi ca-i posibil acum? Dumnezeu stia de mai înainte cât are sa se înmulteasca mintea, adica stiinta.

Ca Daniil Proorocul a spus la capitolul doi: În vremea de apoi se va înmulti mintea foarte, si se vor întelepti oamenii si vor zbura prin vazduh si vor înconjura lumea. Toate câte le vezi acum, Biblia le-a spus cu mii de ani înainte.

Vezi Proorocul Isaia, care traieste cu 850 de ani înainte de venirea Domnului, la capitolul 60 întreaba de avioane, ca el le vedea acum 2800 de ani: Doamne, ce sunt acestea care zboara si se întrec cu norii; si zboara ca porumbeii spre porumbarele lor si de huietul aripilor lor se tulbura vazduhul? (Isaia 60, 8).

Ai auzit? Cu 2800 de ani înainte a spus de avioane. Ce-a zis? "Ca zboara ca porumbeii spre porumbarele lor". Ca ei nu zboara, decât de la un aerodrom la altul, ca sa alimenteze.

Dar si Proorocul Ieremia a vazut masinile astea fara cai, care le vedeti acum ca alearga pe drum. Si întreaba pe Dumnezeu: Doamne, ce sunt acestea, care huruie pe drum si întrec carele oamenilor?

Vezi, ca spune de bomba cu neutroni la Apocalipsa: Iata au iesit de la fata Mielului niste lacuste si acestea aveau putere mare de vatamat în cozile lor. Si am auzit un glas de la tronul Mielului: Nu vatamati iarba pamântului, nici copacii, nici florile, nici toate cerealele lumii, numai pe oameni sa-i vatamati cinci luni de zile. Razboiul neutronic. Bomba cu neutroni îti lasa pomii înfloriti.

Eu am la marturisire pe cel mai mare profesor de fizica atomica din Bucuresti.

- Domnule, zic, ce rau poate face aceasta bomba?

- Aceasta distruge numai viata, si-ti lasa orasul complet. Ca ce folos daca l-ar distruge? Ei ce sa mai câstige când vin sa ocupe? Au nevoie sa ucida pe oameni, ca sa ocupe orase si toate bunurile lumii.

- Dar daca eu sunt închis într-o casa de fier si bomba cu neutroni explodeaza afara, ce poate sa-mi faca, daca zici ca nu distruge materia? Eu nu sunt în siguranta?

- Dumneata daca ai avea o casa de fier fara usa, cu peretii de zece metri grosime în jur si te-ai bagat acolo, neutronii rapizi nu sunt împiedicati de fier sa treaca. Trec prin fier si vin la dumneata si-ti distrug numai viata.

Am grait cu dânsul. Sotia lui este mare bibliotecara la cartile de limbi vechi. Un om credincios!

Asa ne-a spus Dumnezeu, ca acestea sunt scrise la Apocalipsa. Nu vor vatama copacii, nici florile, nici sadurile, nici ierburile, ci numai pe oameni cinci luni de zile. Atât o sa dureze razboiul neutronic. Cinci luni de zile n-ai sa te poti pazi nici în casa, nici în beci, nici în apa, nicaieri, nicaieri. Unde te-a ajuns… Tot ce-i viu distruge. Asta-i bomba cu neutroni.

Toate-s scrise, fratii mei. Si Mântuitorul a spus: Cerul si pamântul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24, 35). Da. Noi suntem cei de pe urma!…

Sfantul Ioan Damaschin, aparator al cultului sfintelor icoane

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si. Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesli oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata". Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...


Sfantul Ioan Damaschin, aparator al cultului sfintelor icoane

Una dintre ultimele mari controverse legate de sfarsitul epocii sinoadelor ecumenice si al perioadei patristice este aceea legata de problema sfintelor icoane. Secolele al VIII-lea si al IX-lea au pus la grea incercare Biserica crestina prin erezia iconoclasta. Iconoclasmul a fost o miscare complexa, cu repercusiuni politico-administrative dureroase pentru imperiul bizantin, fapt ce a atras atentia multor bizantinologi si teologi, care au explicat intr-un fel sau altul evenimentele legate de persecutia sfintelor icoane.

Iconoclasmul apare sub imparatul Leon III Isaurul (717-741), care in anul 726 promulga un edict impotriva icoanelor . Se pare ca acest edict a fost precedat "de o veritabila campanie de propaganda, condusa chiar de imparat si destinata a convinge poporul ca cultul icoanelor este o manifestare de idolatrie care provoaca mania lui Dumnezeu si explica toate nenorocirile imperiului".

Pentru a intelege caracterul evenimentelor care au tulburat imperiul de Rasarit in timpul secolelor VIII si IX, ar trebui sa mergem mai departe decat inceputul secolului al VIII-lea. Daca trebuie luata in considerare originea siriaca a imparatilor iconoclasti , provincie in care tendintele iconoclaste erau vechi, influentate atat de iudei cat si de musulmani, cat si "lupta intre puterea civila si comunitatile religioase", iconoclasmul apare din punct de vedere politic, ca o "reactie impotriva clasei monahale cu tot ceea ce avea ea, cu tot ceea ce ea lucrase, cu toate pretentiile si incalcarile ei".

Dar iconoclasmul a fost un "fenomen complex", cu un pronuntat caracter religios. El ne apare ca un ecou al luptelor hristologice din secolele IV-VII, caci se punea in discutie legitimitatea pictarii Mantuitorului, ceea ce in ochii iconoclastilor parea "nestorianism". Mai mult, al doilea imparat iconoclast, Constantin V Copronimul (741-775) "condamna chiar cultul Sfintei Fecioare si al Sfintilor". Sa nu uitam ca "monofizitii erau ostili cultului icoanelor".

Daca, potrivit unor istorici, nu trebuie sa vedem in imparatii iconoclasti niste oameni necredinciosi sau rationalisti, cum se pretinde de obicei, ci niste oameni "cu o credinta profunda, sincer convinsi, care doreau o reforma religioasa si purificarea erorilor" ce inundasera credinta ortodoxa, caz in care iconoclasmul "aparea ca o reactie violenta impotriva superstitiei, practicilor idolatrice si a excesului de putere al monahilor", trebuie sa avem in vedere insa faptul ca "folosirea icoanelor se stabileste si se raspandeste in Biserica, nu impusa de vreun decret, nici introdusa surprinzator, ci ca o inflorire naturala a sufletului crestin, uman in imperiul harului". Deci iconoclastii nu puteau reprosa iconofililor ca ar fi introdus cultul sfintelor icoane ca o inovatie, pentru ca acesta "facea parte integranta din viata ortodocsilor" , caci pentru crestinul din Bizant icoanele erau "marturia asigurarii binecuvantarii si a mantuirii, o garantie a ajutorului de sus, fara icoana el nu putea trai". In momentul izbucnirii iconoclasmului, Biserica se pomenise de veacuri folosind icoanele si cinstindu-le, fara sa se intreba de ce anume facea aceasta.

Astfel, putem intelege usor cat de puternica a fost reactia credinciosilor cand, in aceasta atmosfera, apare edictul iconoclast din 726 al imparatului Leon III Isaurul. Pentru a da un suport actiunii sale, Leon al III-lea convoaca un sinod la 730, unde peste 300 de episcopi se pronunta impotriva icoanelor. Cum insa patriarhul Constantinopolului Ghermian (715-730) refuza sa semneze aceasta hotarare este depus si in locul lui este ales Anastasie, care semneaza hotararile acestui sinod iconoclast, "astfel edictul impotriva icoanelor nu era dat numai in numele imparatului, ci si al Bisericii".

Constantin V Copronimul (741-775), urmand calea tatalui sau, convoaca la 754 al doilea sinod iconoclast, care da opt anatematisme, atat impotriva cultului sfintelor icoane, cat si a zugravirii si folosirii lor. Paralel cu cresterea actiunii iconoclaste se intensifica actiunea de rezistenta iconofila. Nici una dintre Bisericile melchite, sau ortodoxe din Rasarit, n-au urmat exemplul Bisericii bizantine din timpul patriarhului Anastasie, si cum situatia lor in pamant musulman le sustragea actiunii imparatului, ele au proclamat legitima vechea practica iconofila. Biserica apuseana se pronunta impotriva iconoclasmului printr-un sinod de la Roma din 731, atitudine in urma careia Italia centrala se rupe definitiv de Bizant.

Ortodoxia se restabileste si in Biserica Constantinopolului sub imparateasa Irina (797-802), care convoaca cel de al VII-lea Sinod ecumenic, la Niceea in 787. Chiar daca in secolul urmator are loc o a doua faza iconoclasta, pana ce o alta imparateasa, Teodora, va restabili Ortodoxia in 843, lupta era castigata de iconofili inca din 787. Prin op-ul sinodal, citit de Teodor, episcop de Taurianum, in cea de a VI-a sesiune, din 13 octombrie 787, a celui de al VII-lea si ultimul sinod ecumenic, nu numai ca Ortodoxia era restabilita, dar invatatura Bisericii se imbogatea cu o expunere explicita a teologiei icoanelor.

Unul dintre cei care au adus cea mai substantiala contributie la triumful Ortodoxiei impotriva ereziei iconoclaste a fost Sfantul Ioan Damaschin, ultimul Sfant Parinte din Rasarit, mort la anul 749. "Teologul icoanelor", cum a fost numit Sf. Ioan Damaschin, a scris trei tratate impotriva ereziei iconoclaste dupa cum urmeaza: primul tratat intre anii 726, promulgarea edictului lui Leon III, si 730 primul sinod iconoclast; tratatul al II-lea, imediat dupa depunerea patriarhului Gherman al Constantinopolului, 730; si al III-lea, imediat dupa al doilea. Sistematizator al teologiei Parintilor de pana la el, Sf. Ioan Damaschin isi baza invatatura sa pe intreaga traditie a Bisericii patristice. "La sfarsitul fiecarui tratat sunt aduse marturii din Parintii si scriitorii bisericesti pentru cultul sfintelor icoane. La tratatul intai sunt citate 28 de marturii; la tratatul al doilea sunt reproduse marturiile din tratatul intai, plus 7 marturii noi; la tratatul al treilea sunt citate 90 de marturii, dintre care 9 sunt reproduse din primul si al doilea tratat". Sf. Ioan Damaschin "scrie tratatele sale despre apararea sfintelor icoane in care ofera aparatorilor credintei o baza teologica ce va fi reluata de teologii ortodocsi de dupa el", baza teologica pe care se va construi formula dogmatica a celui de al VII-lea Sinod ecumenic (787).

Sfantul Ioan Damaschin - Notiunile de icoana si Inchinaciune

Marele dialectician crestin care a fost autorul "Fantanei cunostintei", cunoscand lupta Bisericii cu ereziile anterioare, a inteles ca primul pas ce trebuie facut in aceasta directie este lamurirea si stabilirea termenilor. De aceea arata ce trebuie sa intelegem prin termenul de "icoana" si prin cel de "inchinaciune". Daca astazi prin icoana intelegem indeobste reprezentarea grafica a cuiva, Sf. Ioan Damaschin numea icoana tot ceea ce reproduce si se aseamana cu un anumit prototip, dar de care se deosebeste in ceva. "Icoana este asemanare, care infatiseaza originalul - spune autorul celor trei tratate impotriva iconoclastilor -, cu toate acestea este oarecare deosebire intre icoana si original, deoarece icoana nu se aseamana in totul cu originalul". Pornind de la ceea ce deosebeste originalul de icoana, autorul imparte icoanele in 6 grupe :

1) Icoana naturala: Fiul lui Dumnezeu este icoana vie a Tatalui "deosebindu-se in aceea numai ca este cauzat: Tatal este cauza naturala, Fiul cel cauzat, pentru ca nu este Tatal din Fiul, ci Fiul din Tatal. Caci Fiul are din el - desi nu dupa el - aceeasi existenta, pe care o are Tatal, care l-a nascut".
2) Paradigmele divine care "sunt icoane si exemple ale lucrurilor ce vor fi facute" de Dumnezeu, in sfatul caruia "cele hotarate mai dinainte de el si cele ce aveau sa existe, in chip neschimbat, au luat forma si s-au infatisat in icoana inainte de devenirea lor".
3) "Al treilea fel de icoana este cel facut de Dumnezeu prin imitare, adica omul. Caci cum va fi cel zidit de aceeasi fire cu ziditorul altfel decat prin imitare ?".
4) "Al patrulea fel de icoana este cel intrebuintat de Scriptura, care atribuie forme, figuri si chipuri celor nevazute si necorporale; acestea sunt reprezentate corporal pentru ca sa ne facem o slaba idee despre Dumnezeu si ingeri, deoarece noi nu putem sa conitemplam pe cele necorporale fara de formele care sunt corespunzatoare naturii noastre".
5) Al cincilea fel de icoana se numeste acela care infatiseaza si schiteaza mai dinainte cele viitoare. Spre exemplu: rugul (Ex. III, 2), ploaia de pe lana (Jud., VI, 40), toiagul (Numeri, XVII, 23) si vasul cu mana (Exod, XVI, 33) preinchipuiesc pe Fecioara si Nascatoarea de Dumnezeu. Sarpele (Numeri, XXI, 9) pe cel care a distrus prin cruce muscatura sarpelui, autorul raului (Evrei, II 14), marea, apa si norul duhul botezului (I Cor., X, 1-2).
6) Al saselea fel de icoana este acela spre aducere aminte a faptelor trecute sau a minunii sau a virtutii. In aceasta categorie se incadra icoana propriu-zisa pe care Sf. Ioan Damaschin se angajase sa o apere pe baza Traditiei in fata iconoclastilor.

Dupa ce stabileste felurile si intelesurile icoanei, autorul trece la a arata intelesul "inchinaciunii", termen la randul sau cu mai multe intelesuri :
1) Adorarea pe care o aducem numai lui Dumnezeu "singurul prin fire demn de inchinaciune".
2) Inchinaciunea adusa din pricina lui Dumnezeu prietenilor si slujitorilor Lui. Dupa cum Isus, fiul lui Navi (Isus Navi, V, 14) si Daniel (Daniel, VIII, 17; X, 9), s-au inchinat ingerului.
3) Inchinaciunea adusa locurilor lui Dumnezeu, dupa cum zice David: "Sa ne inchinam in locul, in care au stat picioarele lui" (Ps. 13, 17).
4) Obiectele afierosite lui Dumnezeu, dupa cum intreg Israelul se inchina cortului.
5) Acela potrivit caruia ne inchinam unii altora, ca unii ce avem partea lui Dumnezeu si suntem facuti dupa chipul lui Dumnezeu.
6) Inchinaciunea data celor care conduc si stapanesc (Rom. XIII, 2).
7) Acela potrivit caruia se inchina robii stapanului si cei care au nevoie de ajutorul altora, binefacatorilor lor, dupa cum Avraam s-a inchinat fiilor lui Emor, cand a cumparat pestera dubla pentru mormant.

Din impartirea aceasta observam ca prin inchinaciune teologul icoanelor intelegea un anumit fel de relatii interpersonale pe care le claseaza dupa un anumit criteriu, aratand ca inchinaciunea este "simbolul fricii, al darului, al cinstei, al supunerii si al smereniei". Ceea ce retinem este ca numai lui Dumnezeu ii datoriam inchinaciune pentru fiinta sa, adica adorare, pe cand inchinaciunea sau relatia pe care o stabilim cu celelalte persoane, sau chiar cu anumite lucruri, este numai in functie de pozitia acestora fata de Dumnezeu, deci in fond si aceasta inchinare are directia tot spre Dumnezeu. "Cultul care se aduce unei creaturi este motivat printr-o relatie, un raport al acestei creaturi cu Dumnezeu".

Sfantul Ioan Damaschin - Legitimitatea pictarii si folosirii icoanelor

Cei care s-au ridicat impotriva icoanelor au invocat printre altele si motivul cum ca dumnezeirea, ca de altfel toate lucrurile spirituale, nu pot fi pictate, nu pot fi reprezentate si marginite in forme materiale. La aceasta autorul raspunsese in parte prin gruparea sensurilor notiunii de icoana, in care arata ca icoana oglindeste fidel prototipul, fara a-i repeta fiinta, numai in cazul primei grupe icoana are aceeasi fiinta ca si orginalul, Fiul ipositaziaza fiinta Tatalui.

Dar meritul mare al teologului icoanelor este de a fi bazat invatatura despre posibilitatea pictarii si folosirii icoanelor pe considerente de ordin hristologic. "Zugravesc pe Dumnezeu nevazut, spunea evlaviosul ieromonah de la Sf. Sava, nu ca nevazut, ci, ca pe unul care s-a facut vazut pentru noi prin participare la corp si sange. Nu zugravesc Dumnezeirea nevazuta, ci zugravesc corpul vazut al lui Dumnezeu".

Cat priveste mult-citatul text din Decalog (Exod, XX, 4 , Deuteronom, V, 8), potrivit caruia Dumnezeu ar fi oprit in mod expres orice fel de reprezentare a lucrurilor spirituale, Sf. Ioan Damaschin arata ca o astfel de interpretare a textului vechi-testamentar denota necunoasterea exacta a Sfintei Scripturi. Autorul arata ca Scriptura uneste adorarea cu inchinarea, de unde intelegem ca in textul din decalog este oprita adorarea altor persoane sau lucruri in afara de Dumnezeu, porunca data Iudeilor "din pricina lesnei lor inclinari spre idolatrie". Daca insa am vedea in textul respectiv oprirea oricarui fel de reprezentare a celor duhovnicesti ar insemna sa-L punem pe Dumnezeu in contradictie cu sine insusi, caci tot in Vechiul Testament El insusi poruncise lui Moise sa faca cortul marturiei (Exod XXXI, 1-6) in care erau reprezentati heruvimii.

Oprirea adresata celor de sub lege nu are autoritate si asupra noastra, a celor de sub har, "care am primit de la Dumnezeu puterea de discernamant si stim ceea ce poate fi infatisat si ceea ce nu poate fi infatisat in icoana". De altfel cel care a facut cel dintai icoana a fost insusi Dumnezeu, care a nascut pe Fiul Sau, Unul-Nascut si Cuvantul Lui, icoana Lui cea vie, naturala, si chip cu totul asemenea al vesniciei Lui".

Pictarea si folosirea icoanelor ne apare nu numai indreptatita si bazata pe revelatie, ci si utila prin faptul ca astfel ne sunt mijlocite adevarurile mantuitoare. Asa "putem sa facem icoanele tuturor formelor pe care le-am vazut, le intelegem insa asa cum au fost vazute. Caci desi uneori prin intermediul ratiunii intelegem figurile, totusi ajungem la intelegerea acestora pe temeiul celor ce am vazut".

Sfantul Ioan Damaschin - Legitimitatea cultului icoanelor

Adversarii icoanelor au fost impartiti in doua mari grupe: 1) cei radicali, care condamnau atat folosirea, cat si cultul icoanelor, si 2) cei moderati care condamnau numai cultul icoanelor. Prima grupa reprezenta situatia din Bizant, schitata mai sus, iar cea de a doua reprezinta pe dusmanii icoanelor in Occident.

Chiar si iconoclastii cei mai radicali acceptau ca Sfintei Cruci si Sfintei Evanghelii sa li se aduca inchinare, dupa cum reiese din cele 8 anatematisme date de sinodul iconoclast din 754. Pornind de la acest fapt, Sf. Ioan Damaschin ajunge foarte usor la a demonstra legitimitatea cultului Sf. icoane, aratand ca "daca ne inchinam chipului crucii, ori din ce fel l-am face, pentru ce sa nu ne inchinam icoanei celui rastignit". Pe baza specificarii termenelor aratate mai sus, autorul ne spune ca "cinstea adusa icoanei se indreapta catre cel infatisat in icoana", in acest caz icoana va fi cinstita si venerata, "nu ca Dumnezeu, ci ca icoana. Dumnezeului intrupat".

Dar aceasta n-ar insemna ca ne inchinam materiei din care este facuta icoana, ci "acelora care sunt infatisati de ea", tot asa "dupa cum nu ne inchinam materiei din care este facuta Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii".

Sf. Ioan Damaschin se conduce si de aceasta data de criteriul hristologic al demonstratiei sale, ceea ce avea sa-i dea o mare autoritate. Numai ca el nu cauta sa demonstreze legitimitatea cultului numai al icoanei Mantuitorului, ci si al icoanei Sfintilor, care sunt "fiii lui Dumnezeu" (Rom. VIII, 14 ; I Ioan, III, 1), fii ai imparatiei, mostenitori ai lui Dumnezeu si impreuna-mostenitori ai lui Hristos (Rom. VIII, 17; Gal. IV, 7). Cum sfintii "sunt cu adevarat Dumnezei, dar nu prin fire, ci prin participare la firea lui Dumnezeu, tot astfel sunt demni de inchinaciune, nu din pricina firii lor, ci din cauza ca au in ei pe cel prin fire demn de inchinaciune, in acelasi chip, in care fierul inrosit nu este prin fire cu neputinta de atins si arzator, ci pentru ca participa celui arzator prin fire. Ne inchinam deci Sfintilor, ca unora ce sunt slaviti de Dumnezeu, ca unora ce sunt facuti de Dumnezeu tematori potrivnicilor si binefacatori celor care se apropie de ei cu credinta; nu ne inchinam lor ca unora, care ar fi prin fire dumnezei si binefacatori, ci ca unor servi si slujitori ai lui Dumnezeu".

Prin invatatura acestui frumos pasaj, Sf. Ioan Damaschin restabileste nu numai legitimitatea cultului Sfintilor in raport cu cultul Mantuitorului, ci si cultul icoanei sfintilor in raport cu cultul icoanei Mantuitorului. Definitia Sinodului VII ecumenic va preciza termenii, aratand ca inchinarea datorata lui Dumnezeu se numeste adorare, iar cea datorata icoanelor venerare.

Autorul tratatelor contra iconoclastilor ne indeamna "sa ne inchinam si sa ne adresam numai Ziditorului si Creatorului, ca unui Dumnezeu, vrednic, prin fire, de a fi inchinat. Sa ne inchinam si Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, nu ca lui Dumnezeu, ci ca Maicii Dumnezeului intrupat. Sa ne inchinam si sfintilor, ca prietenilor alesi ai lui Dumnezeu si ca unora ce au dobindit deplina incredere pe langa El".

De remarcat ca autorul nostru nu face deosebire intre cultul datorat Prea Sfintei Fecioare si cel datorat sfintilor in general. In acest context este justificata aceasta nedeosebire pentru ca se are in vedere pe de o parte cultul pe care-l datoram lui Dumnezeu, singurul vrednic de inchinare prin firea Sa, iar pe de alta parte, cultul datorat creaturilor, intre care intra si Preacurata Fecioara Maria, ce sunt vrednice de inchinaciune numai prin relatia lor cu Dumnezeu.

Sfantul Ioan Damaschin - Rolul icoanelor in cult

Daca cultul si folosirea sfintelor icoane au un suport teologic, acesta se amplifica atunci cand avem in vedere rolul sfintelor icoane in cultul Bisericii de totdeauna, fiind totodata si motivul forte care impune icoana in evlavia crestina. Acest rol are un dublu aspect : a) instructiv-educativ si b) harismatic.

a) Instructiv-eduaativ. - Suportul teologic al icoanei se definea de-abia acum cand cultul ei fusese atacat de iconoclasti, dar uzul icoanelor era vechi in Biserica, impus mai ales pentru folosul sau didactic. Invocand texte mai vechi, mai ales din Parintii capadocieni, care au evidentiat acest aspect al importantei icoanelor in cult, Sf. Ioan Damaschin precizeaza ca "icoanele sunt carti pentru cei nestiutori de carte si cronici care vorbesc neincetat, ai cinstirii sfintilor, instruind fara cuvinte pe cei care le vad si sfintind vederea. Nu am prea multe carti - continua eruditul autor al "Sfintelor Paralele, - si nici nu am timp liber spre a citi , intru insa in biserica, spitalul obstesc al sufletelor, inabusit de ganduri ca de niste spini, podoaba picturii ma atrage sa nu uit, imi desfateaza vederea ca o livada si, pe nesimtite, marirea lui Dumnezeu patrunde in suflet. Am privit rabdarea mucenicului, rasplata cununilor si ma aprind ca prin foc cu dorinta de a-l imita. Cazand la pamant ma inchin lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului si ma mantui". Este schitat aici intr-un mod magistral efectul psihologic-educativ al icoanelor. Icoanele isi indeplinesc rolul instructiv prin faptul ca ne pun mereu in fata faptele trecute, minunile sau virtutile "spre slava, cinstea si cunoasterea celor care au invins si s-au distins in virtute", dar aceasta instruire se face cu un scop educativ : "Ca sa evitam cele rele si sa ravnim virtutile".

Rolul icoanelor n-are numai o directie umana, ci in acelasi timp el are si o directie spre Dumnezeu, caci "sunt facute spre slava Lui si a Sfintilor Lui, spre ravnirea virtutii si evitarea viciului si spre mantuirea sufletelor".

b) Harismatic. - Prin teologia sa asupra icoanelor Sf. Ioan Damaschin "a largit dezbaterea, legand foarte abil problema cultului si a folosirii icoanelor, in legatura cu rolul jucat de riturile si obiectele sensibile in opera mantuirii si a sfintirii noastre, de problema posibilitatii sfintirii si ridicarii materiei la o stare supranaturala". Este adevarat ca "a atribuit icoanelor o calitate, o putere quasi-sacramentala, este una dintre problemele teologiei bizantine", dar, dat fiind caracterul apologetic al tratatelor Sfantului Ioan Damaschin, in ele este abia atinsa aceasta problema si asa destul de sensibila.

Asa cum se da har dumnezeiesc "celor materiale din pricina numelor celor pictati pe icoane", tot asa "daca cel zugravit este plin de har, participa si icoanele la har in masura credintei".
Prin aceasta se contureaza deplin pozitia si rolul icoanelor in cultul crestin din totdeauna, in cadrul caruia apar ca o necesitate de forma prin rolul lor instructiv-educativ si harismatic, devenind "un mijloc de comuniune intre cel care se roaga si Dumnezeu, Fecioara sau sfinti" .

Din perspectiva secolelor care au trecut si care au confirmat ortodoxia invataturii autorului celor trei tratate impotriva iconoclasilor, este foarte usor sa apreciem aportul imens adus de autorul lor la definitivarea teologiei icoanelor. Sf. Ioan Damaschin a tinut sa specifice ca invatatura sa este "traditia Bisericii", afirmatie justificata mai ales de bogatele citate din Sfintii Parinti cu care se incheie fiecare tratat.

Prin invatatura sa, Sf. Ioan n-a impus icoana in cultul Bisericii, unde ea exista de la inceput, ci a dat numai acestei practici un suport doctrinar solid, dupa criteriile Revelatiei din Sf. Scriptura si Sf. Traditie. Icoana reprezinta una dintre functiile materiei de a mijloci intelegerea celor nevazute, de a tine locul cuvantului, fie pentru cei care stiu sa citeasca, de a tine locul cuvantului, fie pentru cei care n-ar sti sa citeasca, de a face vii in mijlocul nostru exemplele de virtute ale sfintilor, spre a ne indemna la a-i imita, spre a mijloci harul mantuitor dar, mai ales, spre a contribui la descoperirea slavei lui Dumnezeu.

Prin aceasta invatatura, teologul icoanelor lasa Bisericii truda vietii si rodul evlaviei lui, incheind prin moartea sa perioada patristica, aceea care a dat crestinatatii pe marii si neintrecutii ei aparatori. Prin hotararea dogmatica a Sinodului VII ecumenic, Biserica a preluat si oficializat invatatura Sf. Ioan Damaschin cu privire la importanta Sfintelor icoane in cultul crestin. Aceasta invatatura se bucura si astazi de aceeasi valabilitate in Biserica Ortodoxa.

In lumina spiritului ecumenist, din perspectiva caruia sunt astazi reconsiderate vechile raporturi dintre diferitele confesiuni crestine, dintre care unele n-au mai pastrat integritatea cultului crestin din epoca Bisericii ecumenice, se poate aprecia ca precizarile facute de Sf. Ioan Damaschin, cu privire la cultul Sfintelor icoane, nu numai ca justifica practica ortodoxa a cinstirii icoanelor, ci o si impun acolo unde a fost inlaturata.

Pr. Prof. Viorel Ionita
http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/cuviosul-ioan-damaschin/sfantul-ioan-damaschin-aparator-cultului-sfintelor-icoane-69559.html

Părintele Ilie CLEOPA: 14 ani de la trecerea în corturile drepţilor. Despre dreapta credinţă a neamului românesc

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si. Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesli oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata". Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

Sa stiti ca radacina si viata poporului nostru, inaintea lui Dumnezeu, este credinta cea dreapta in Hristos, adica Ortodoxia. Noi ne-am increstinat de aproape doua mii de ani, din timpul Sfantului Apostol Andrei.

Colonistii romani, carora le-au predicat Sfintii Apostoli Petru si Pavel la Roma si cei din Grecia, cand au venit aici cu legiunile romane, au adus credinta ortodoxa. Eram daci pe atunci; stramosii nostri dacii si romanii, de la care am ramas noi romanii. De atunci, de cand am primit sfanta si dreapta credinta in Dumnezeu, poporul nostru a avut viata. Pana atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viata poporului roman este dreapta credinta in Iisus Hristos. Bagati de seama ! Ca popor crestin de doua mii de ani de cand suntem noi, am avut toata administratia noastra si toata traditia noastra sfanta. Sa tinem cu tarie la credinta Ortodoxa.

Ati vazut dumneavoastra, de la primii voievozi crestini ai romanilor, de cand sunt cele trei Tari Romane, Moldova, Muntenia si Ardealul, toti au fost crestini ortodocsi.
Ati vazut pe Mihai Viteazul ? Mama lui a fost calugarita. Du-te la Manastirea Cozia si vei vedea langa Mircea cel Batran, care a intemeiat aceasta manastire ca-i inmormantata acolo, o lespede de piatra pe care scrie : ” Aici odihneste Monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul “. Ai auzit ? El domn peste trei principate si mama lui calugarita. Apoi si Stefan cel Mare. Du-te la Manastirea Probota, unde este ingropat Petru Rares, facuta de el. Vei vedea langa dansul scris : ” Aici odihneste roaba lui Dumnezeu, Monahia Maria Oltea, mama lui Stefan cel Mare “. Ei domni si mamele lor calugarite ! Vedeti voi cata unire era intre credinta si conducere atunci ? Cel ce conducea tara avea mama calugarita si frate calugar. Asa trebuie sa murim!

Au cunoscut ca totul este desertaciune. Da, erau adevarati domni. Oricat ar fi, viata asta este umbra si vis ! Este o scurta trecere ! Dar eu cand mor, ma duc la o viata care nu are sfarsit. Cine are sa se roage pentru mine ? Asa cugetau inaintasii.

Ai vazut ca toti isi faceau cate o manastire si mormant in manastire ? Fericiti si de trei ori fericiti au fost domnii nostri ortodocsi : Stefan cel Mare si Sfant, la Putna; Ieremia Movila si Gheorghe Movila, la Sucevita; Petru Rares, la Probota; Lapusneanu, la Slatina; Alexandru cel Bun, la Bistrita; Mircea cel Batran, la Cozia. Ai auzit unde era inima lor ? Unde este inima ta, acolo va fi si comoara ta. Pentru aceea au facut ei manastiri, ca sa fie pomeniti sute de ani la Sfanta Liturghie.
Stefan cel Mare n-a fost baptist ! Mircea cel Batran n-a fost evanghelist sau adventist ! Alexandru cel Bun n-a fost martorul lui Iehova; nebunii astia care au iesit acum. Nici o secta nu exista in tara noastra pe atunci. Acestia vin din strainatate, platiti de masoni, sa ne strice dreapta credinta si originea noastra si radacina noastra de popor ortodox.
Ce spune Sfantul Efrem Sirul ? ” Cu omul eretic sa nu vorbesti, in casa sa nu-l primesti, la masa sa nu stai cu dansul, buna ziua sa nu-i dai “. Acestia sunt inaintemergatorii lui Antihrist. ca Mantuitorul a spus la Efeseni, prin Apostolul Pavel : Biserica este Trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos. Fiecare sectar care s-a despartit de Biserica, s-a despartit de Hristos. Este om al satanei.

Evanghelia spune : In vremea de apoi vor iesi hristosi mincinosi si pe multi vor insela. Paziti-va de sectari, care dau brosuri prin trenuri, prin gari si prin cutiile de posta si unde vad oameni, dau gratuit otrava lor. cand vei vedea o carte ca nu are aprobarea Sfantului Sinod si nu are cruce pe ea, da-o pe foc, chiar Biblie daca este ! Daca-i sectara si scrie sa nu va mai inchinati la icoane, da-o pe foc ! Nici un pacat nu ai ! Aceasta este otrava semanata de inaintemergatorii lui Antihrist. Toate sunt otrava.
Sa tineti credinta pe care ati supt-o de la piepturile maicilor voastre ! Sa tineti credinta pe care o avem de doua mii de ani ! Nu va luati dupa slugile satanei, care vin din Apus cu milioane de dolari. Ei cumpara pe cei prosti si nelamuriti in credinta, sa rupa unitatea si sufletul poporului roman si vor sa faca cele mai mari erezii si nebunii in tara asta.
Paziti-va de nebunii acestia ! Au case de rugaciuni, dar acolo-i casa satanei. Unde nu sunt preoti si arhierei, nu este Hristos. Ca Mantuitorul a spus asa la Apostoli : Luati Duh Sfant ! Carora le veti ierta pacatele, iertate vor fi. Iar carora le veti tine, tinute vor fi.Nu la sectari le-a spus acestea, ci la Apostoli, la episcopi si la preoti. Caci Apostolii, prin punerea mainilor si prin succesiunea apostolica, au dat darul Duhului Sfant la toti preotii din lume, prin hirotonii.

Deci, bagati de seama, ca sectarii nu au ierarhie canonica; n-au pe Duhul Sfant in ei; n-au cele sapte Sfinte Taie, nu cinstesc pe maica Domnului si Sfanta Cruce si nu au mantuire. Auzi ce spune Apostolul Pavel ? Luati aminte de voi si de turma voastra, intru care v-a pus pe voi Duhul Sfant pastori, zice la preoti si la arhierei.
Celor doisprezece Apostoli, pe care i-a ales Hristos, cand S-a inaltat la cer, le-a spus : Stati in Ierusalim pana va veti imbraca cu putere de sus !Si la Duminica Mare, dupa zece zile, a venit peste ei Duhul Sfant de sus, in chip de limbi de foc. Pe urma, vorbeau toate limbile de sub cer. Si dupa ce i-a imbracat cu putere de sus, i-a trimis, zicand : Mergand, propovaduiti Evanghelia la toata lumea, botezandu-i pe ei in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui, iar cine nu, se va osandi. Deci, Biserica lui Hristos are ierarhie canonica, Duhul Sfant este in Biserica si cap al Bisericii este Hristos. Toti sectarii care s-au rupt de Hristos si nu merg la Biserica, sunt fiii lui Antihrist si inaintemergatorii satanei. Sa nu va luati dupa ei ! Sa nu spuneti ca nu v-am aratat adevarul !

Sa tinem credinta noastra pe care au tinut-o toti voievozii nostri si toti protoparintii nostri si toti romanii cei adevarati. Daca vrei sa fii fiu adevarat al lui Hristos si al Tarii Romanesti, sa tii credinta cea dreapta, ortodoxa, care o tinem de doua mii de ani. Daca nu, nu esti fiu al lui Hristos si al Bisericii, si esti strain de neamul romanesc. Nu poti fi cetatean crestin si roman, daca nu ai dreapta credinta in Hristos. Esti strain. Nu esti fiu al tarii. Ca fiu adevarat al Romaniei este cel care-i ortodox, pentru ca Biserica Ortodoxa predomina in tara noastra de doua mii de ani. Iar pe cei care-s sectari sa nu-i primim in casele noastre.

Iar cei care au confesiuni aprobate de stat, cum sunt catolicii si lipovenii, treaba lor. Aceia sunt cu credinta lor. Dar acestia care s-au rupt din Biserica Ortodoxa si s-au facut sectari, nu sunt fii adevarati ai tarii noastre, nici ai Bisericii, ci sunt inaintemergatori ai satanei. Asa sa stiti. Sunt prooroci mincinosi care vor sa va rupa credinta si sa duca la pierzare, poporul nostru bland. Tineti dreapta credinta si nu ascultati de ei!

Tara noastra romaneasca a fost ortodoxa dintotdeaunua si trebuie sa tina linia Ortodoxiei. Ortodocsi ne-am nascut de la origine, de la colonizarea Daciei, ortodocsi am trait timp de doua mii de ani si ortodocsi trebuie sa stam pana la moarte. Asta este adevarata credinta ortodoxa a Romaniei. Nu primiti nimic din afara, ca toti vor sa ne strice unitatea neamului, a credintei si a Bisericii. Toti acestia sunt vrajmasii Crucii lui Hristos.

Noi, dintru începutul plămădirii acestui neam, aşa ne ştim, români şi creştini ortodocşi. Aşa ne-am născut şi avem datoria să păstrăm curat şi deplin ce am moştenit de la străbuni, ca de la Dumnezeu. Dar noi, obşte ortodoxă română, să nu uităm niciodată evlavia, râvna şi jertfa domnitorilor, strămoşilor şi părinţilor noştri, cu care ei au apărat de-a lungul aproape a două mii de ani, patria şi această credinţă care le-au fost date drept sfântă moştenire de la Domnul nostru Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt în Biserica Sa dreptmăritoare.

Nu vrem să stricăm liniştea nimănui în cele ale conştiinţei, dar nici nu vrem a ne depărta şi a părăsi moştenirea străbună în care noi simţim că stă unitatea adâncă a neamului nostru.

Pentru noi, patria şi ortodoxia sunt “grădina Raiului” dată nouă de Dumnezeu să “lucrăm în ea şi să o păzim” (Facere 2,15) cu sfinţenie.

Să ştiţi că nu toată credinţa în Dumnezeu este bună. Auzi ce spune marele Apostol Pavel:Fiule Timotei, sfătuieşte pe creştini să fie sănătoşi în credinţă. Poate să creadă cineva în Dumnezeu şi credinţa lui să nu-i aducă nici un folos, dacă nu crede cum mărturiseşte Biserica, adică credinţa adevarată Ortodoxă. Şi dracii cred în Dumnezeu! Nu spune Apostolul Iacob (cap. 2,19) că şi demonii cred şi se cutremură? Dar la ce le foloseşte diavolilor credinţa, dacă ei nu fac voia lui Dumnezeu?

Primul fel de credinţă este credinţa dreaptă, adică ortodoxă, singura care este lucrătoare şi mântuitoare.

Apoi este credinţa schismatică. Schismatici sunt acei cu stilul vechi de la noi. Ei au credinţa ortodoxă, exact ca noi, dar fiindcă nu ascultă de Biserică, se numesc dezbinaţi de Biserică. Sunt afurisiţi de Biserică, până vin şi se întorc înapoi, să asculte de Sfântul Sinod.

Credinţa schismatică este şi credinţa catolică, care înseamnă universală, dar nu mai este dreaptă, adică ortodoxă, căci au schimbat unele dogme stabilite de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi la cele şapte Sinoade Ecumenice. Din această cauza ei s-au rupt de credinţa şi de crezul ortodox şi cred în Papa.

Apoi este credinţa eretică. Şi sectarii cred, dar asta este credinţă eretică. Dacă cineva strâmbă credinţa ortodoxă, ea nu mai este dreaptă şi nu-i plăcută lui Dumnezeu. Că marele Apostol Pavel spune aşa: Pace peste cei ce vor umbla cu dreptarul acesta – adică cu dreapta credinţă -, şi peste toţi aleşii lui Dumnezeu. Şi iar zice: Fiule Timotei ,luptă-te ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos, că cine nu se luptă după lege, nu se încununează (2 Timotei 2, 5).

Deci este o luptă şi o credinţă lucrătoare, când se face după legea lui Dumnezeu. Aceasta este credinţa dreaptă. Iar dacă nu-i credinţa dreaptă, aceea este credinţă eretică sau schismatică sau strâmbă, adică cu abatere de la dreapta credinţă ortodoxă.

Protestanţii zic “Sola Fide”, mântuirea numai prin credinţă. Omul se mântuieşte numai prin credinţă, fără fapte, zic ei. Oare nu auzi ce spune Apostolul Iacob? Credinţa fără fapte este moartă (cap. 2, 20) precum şi faptele fără credinţă. Deci credinţa care nu este unită cu faptele bune nu este mântuitoare; căci şi diavolii cred, dar nu fac voia lui Dumnezeu.

Aţi auzit ce spune marele Apostol Pavel? Acea credinţă este mântuitoare, care se lucrează prin dragoste. Credinţă cunoscătoare au şi dracii, iar credinţa lucrătoare o au numai creştinii cei buni. Credinţa care este împodobită şi îmbrăcată cu fapte bune este credinţă lucrătoare, care aduce mântuire sufletului. Numai credinţa care se lucrează prin dragoste, numită credinţă ortodoxă lucrătoare, îl poate mântui pe om.

Deci, să nu vă înşelaţi cu ideile sectarilor, care vin din sânul Bisericii Protestante, care zic că numai credinţa, adică “Sola Fide”, ajunge pentru mântuire, şi ca pot să-şi facă de cap, că n-au nevoie de sfat. Sau “Sola Graţia”, care înseamnă mântuirea prin har. Nu este adevărat!

A zis Apostolul: În dar suntem mântuiţi? Da. Dar acelaşi apostol care a spus aceasta, a spus şi: Toţi vom sta în faţa divanului lui Iisus Hristos, ca să luăm fiecare după cum a lucrat, după faptele lui. Ai auzit că cere fapte?

Şi Mântuitorul spune în Evanghelie: Când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale… şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui; şi în psalmul 61 zice: Că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui. Auzi ce le spune lor Hristos? Toată fapta bună sau rea, o va trage Dumnezeu la judecată. Şi în multe părţi ale Scripturii veţi găsi aceasta. Deci, numai credinţa dreaptă este mântuitoare, dacă este unită cu faptele.

Auzi ce spune Sfântul Apostol Iacob: Dacă ar veni cineva la voi şi ar fi goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele şi v-ar cere ajutor, şi le-ai zice: Du-te, frate! Mergi în pace! Dumnezeu să te hrănească; Dumnezeu să te facă sănătos, Dumnezeu să te primească, dar nu i-ai dat nimic, care ar fi folosul? (Iacob 2, 14-17). Ferească Dumnezeu! Dumnezeu putea să-l miluiască fără să-l trimită la tine. Dar l-a trimis la tine să vadă dragostea ta; să vadă credinţa ta; că tu vrei să-l ajuţi, să-l hrăneşti, să-l primeşti ca pe un străin în casa ta şi să-l adăpi.

Deci, credinţa ortodoxă unită cu fapta bună este credinţa mântuitoare. Iar acea credinţă în care nu-ţi pasă de durerea aproapelui tău, este credinţa stearpă, nelucrătoare şi nu aduce mântuire, căci credinţa fără fapte este moartă.

Credinţa mozaică, este credinţa evreilor primită prin proorocul Moise. Ei nu cred în Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, refuzând Legea cea Nouă adusă de El şi de aceea prigonesc pe creştini.

Altă credinţă este credinţa păgână, a celor ce nu cred în adevăratul Dumnezeu. Cele mai mari religii păgâne sunt: mahomedanismul, budismul, brahmanismul, parsismul, hinduismul, şintoismul etc. Ei se închină la alţi Dumnezei, care sunt idoli sau diavoli. Ce zice psalmistul David? Idolii păgânilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti; gură au şi nu vor grăi . .. şi celelalte. Deci, cine crede în alţi dumnezei şi nu se închină Dumnezeului Celui în Treime, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul, acela are credinţă păgână.

Credinţa creştină poate fi uneori superstiţioasă, alteori fanatică. Oamenii care cred în vrăjitorii, în descântece, în vise, în vedenii şi alte năluciri, aceştia sunt oameni superstiţioşi şi au credinţa bolnavă sau stricată.

N-ai văzut ce spune Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, la capitolul 34? Precum este cel ce aleargă dupaăvânt şi vrea să prindă umbra sa, aşa este omul care crede în vise. Că pe multţ visele i-au înşelat sş au căzut cei care au nădăjduit în vise. Cel ce crede în vise este asemenea celui ce merge la vrăjitori.

Dar ce este credinţa fanatică? Credinţa care nu are la bază dreapta socoteală. Are un elan în toate: posteşte prea mult, se nevoieşte prea mult, o ia straşnic cu postul, cu milostenia, cu lepădarea de sine, cu metaniile şi n-are un bilanţ, n-are o dreaptă socoteală. Vorba proverbului: “N-o lua lată, că rămâne negrăpată!”

Credinţa fanatică ştii cum este? Cum ai încărca o maşină cu fel de fel de bunătăţi şi pe urmă i-ai da drumul la o vale mare fără frână. Se duce şi unde ajunge, se răstoarnă. Gata! Aşa-i credinţa fanatică.

Nu aşa! Toată fapta bună trebuie s-o conducă dreapta credinţă în Iisus Hristos şi dreapta socoteală sau cumpăna dreaptă. Dumnezeiasca Scriptură zice: “Nu te abate nici la dreapta nici la stânga. Calea de mijloc este cale împărătească”. Deci, este o credinţă care nu are echilibru, o credinţă fără dreapta socoteală se numeşte fanatică. O ia într-o parte şi mai încolo se răstoarnă.

Părintele Cleopa
Articol preluat de aici..

http://apologeticum.wordpress.com/2012/12/02/parintele-ilie-cleopa-14-ani-de-la-trecerea-in-corturile-dreptilor-despre-dreapta-credinta-a-neamului-romanesc/

Botosaneanul Ortodox: Despre inselare

Botosaneanul Ortodox: Despre inselare: Diavolul ne înseală prin ghicit, vise, prejudecăti si superstitii Diavolul ne înseală prin ghicit, prejudecăti, vise si superstitii, ...

„Doamne,vin si azi la Tine

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si. Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesli oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata". Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos..

„Doamne,vin si azi la Tine
Cu-al meu suflet intristat
Sa ma umpli cu iubire
Ca sa am si eu de dat.

Iti dau gandul meu hoinar
Sa-l aduci din ratacire
Si-Ti dau inima in dar
Pentru-o noua primenire.

Si genunchii mi-i asez
Intr-o ruga prea curata
Si sper Doamne si cutez
In salvarea-Ti minunata.

Doamne,vin si azi la Tine,
Prinde-mi soapta rugii sfinte.
Du-o-n sferele senine
Si cu ingerii sa-Ti cante!”

PILDE

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si. Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesli oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata". Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

Că diavolul toate le face, numai „iartă-mă” nu zice, căci a căzut din mândrie.
Diavolul posteste, că nu mănâncă niciodată; el trăieste în feciorie, că nu se însoară, nu se mărită; el priveghează. Doarme el vreodată?
Tu faci treabă, dar el stă degeaba? Nu poate sta. Tu crezi că pe diavol îl întreci în fugă, dacă ai fugi tu? El într-o clipă e la marginea pământului.
Numai cu una îl întreci tu pe el; dacă ai socoti că: „Eu sunt praf si cenusă, si sunt păcătos, si nu pot nimica, si sunt nevrednic să trăiesc pe pământ!”

Numai de smerenie se teme diavolul. De alta nu se teme el; poti să fii tu nevoitor cât este lumea!
Dacă nu stii că ceri iertare, esti batjocorit de ei; esti măturoiul dracilor.
Dreaptă socoteală trebuie să avem si în vorbire, la metanii, la priveghere si în tăcere si în înfrânare la mâncare, la băutură, la somn si la toate ostenelile trupesti.

Smereste-te si zi „iartă-mă” la toti fratii! Asa-i biruiesti pe demoni!

Avva Cleopa

Un preot se afla odată la masă, la un parastas. Tot acolo erau şi câteva persoane certate cu biserica şi slujbele ei, care discutau gălăgios. La un moment dat un bărbat, mai aprins în discuţie, lovi cu pumnul în masă spunând că Dumnezeu nu există şi că El este invenţia popilor şi arătă cu degetul spre preot.
Unii au început să râdă, alţii se indignau de asemenea faptă. Preotul se sculă de la locul lui, se duse la cel care afirmase că Dumnezeu nu există şi-i zise:
- Dragă domnule, ceea ce spui dumneata nu este ceva nou, pentru că lucrul acesta se află scris chiar în Sfânta Scriptură...
- Cum aşa? întrebă acela mirat. Asta n-am ştiut-o şi n-am auzit-o până acum de la nici un preot.
- Dacă nu crezi, am să-ţi arăt, continuă preotul, scoţând din buzunar Noul Testament cu psalmi, şi citi versetul întâi din psalmul XIII:
- ,,Zis-a cel nebun în inima sa: <>”.
Vezi, adăugă preotul, asemenea nebuni erau şi pe vremea regelui David, dar erau mai modeşti, pentru că gândeau asemenea nelegiuiri numai în mintea lor, în inima lor, nu strigau în gura mare, cum faci dumneata…

Rolul milosteniei în viaţa crestinului

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si. Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesli oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata". Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

Pentru a fi aducătoare de roade duhovniceşti, bine plăcute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie să izvorască dintr-o iubire sinceră. Întotdeauna Creatorul priveşte la inima omului atunci când acesta săvârşeşte faptele milosteniei. Femeia văduvă care a dăruit la templu doi bănuţi, singurii pe care-i avea, trece cu mult înaintea bogaţilor care puneau sume mari în cutia templului, dar numai de ochii lumii. Despre fapta ei, Mântuitorul Hristos spune: "Adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi. Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa" (Mc. 12, 42-44).Milostenia sufletească constă în a nu răsplăti răul cu rău, ci a răsplăti răul cu bine. Ea vizează în mod deosebit iertarea insultelor şi ofenselor şi primirea lor ca laude, care ne curăţesc în cele din urmă de întinăciunea păcatului. Pe scurt, milostenia stă în a-L urma pe Hristos, adică a-I împlini cu grijă poruncile, a purta crucea Sa, a suporta cu inimă bună toate suferinţele, în nădejdea mântuirii şi dobândirii vieţii veşnice.

Ce ne puteţi spune despre întâmplarea cu tânărul bogat, istorisită în Evanghelie?

Învăţătura Domnului faţă de acest tânăr a fost foarte clară: "Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi" (Matei 19, 21). Împărţirea averilor trebuie făcută înaintea luării sau asumării crucii. Atâta vreme cât ne păstrăm bunurile şi averea, ataşându-ne de ele cu inima, este imposibil să-i putem urma lui Hristos: "Aşadar oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu" (Luca 14, 33). Crucea va fi mereu aruncată de pe umeri şi înlocuită cu arginţii, credinţa în Dumnezeu şi vederea Lui prin credinţă vor fi distruse de încrederea în bogăţie.

Faptele milosteniei nu trebuie făcute din interes, spre a fi văzute şi lăudate de oameni: "Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie" (Mt. 6, 2-4), spune Hristos Domnul. http://teologie.do/

Sfaturi de la sf. Apostol Andrei

„Crede într-un singur Dumnezeu, Preamărit şi închinat în Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte ţi se vor adăuga ţie.
Fii credincios lui Dumnezeu şi Bisericii Sale Ortodoxe şi ca fiu al ei, păzeşte-i poruncile. Precum în timpul lui Noe au scăpat de potop numai cei ce se aflau în corabie, aşa şi acum nu te poţi mântui în afara Bisericii Ortodoxe.
Scopul vieţii este mântuirea, căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi va pierde sufletul?
Scurta rugăciune de mai jos este cel mai preţios dar al lui Dumnezeu dat omului:
„Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”
„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul!”
Spune frate cu buzele şi cu inima neîncetat aceste cuvinte mântuitoare, deoarece luminează mintea, liniştesc inima, ard păcatele şi izgonesc pe necuraţi.
Dimineaţa, pe nemâncate, ia Sfânta Anaforă, aghiazmă şi unge-te cu ulei sfinţit prin care primim binecuvântarea lui Dumnezeu şi Harul Preasfântului Duh.
Cel puţin o dată pe an să faci sfeştanie în casă şi în fiecare lună stropeşte cu aghiazmă casa şi gospodăria. Când eşti bolnav, cheamă Preoţii bisericii pentru Sfântul Maslu.
Străduieşte-te să ai un pomelnic permanent cu vii şi morţi, la cel puţin o biserică sau mânăstire.
Fugi de lux, desfrânare, băutură, lene-mama tuturor relelor! La lucru străin nu întinde mâna.
Fereşte-te de citirea cărţilor eretice şi de a purta discuţii cu sectanţii. Vorbele rele strică obiceiurile bune.
Să te împotriveşti cu toată tăria marilor păcate ce bântuie lumea: necredinţa, vrăjitoria, desfrânarea, avortul, sinuciderea treptată prin droguri, tutun, alcool, cafea şi să te străduieşti să-ţi sfinţeşti viaţa.
Nimănui nu-i dori răul, iar pe cel ce ţi-a făcut binele nu-l uita. Fii cu toată lumea în pace.
Zilnic împodobeşte-ţi sufletul cu fapte bune, creştineşti: smerenie, bunătate, blândeţe, milostenie, dragoste.
Milostenia n-a sărăcit niciodată pe nimeni, dar beţia şi desfrânarea, da!
Duminica şi sărbătorile lasă lucrul şi du-te la biserică spre a înălţa lui Dumnezeu rugăciuni de laudă, de cerere şi mulţumire, păzindu-te să nu necinsteşti aceste zile prin fapte netrebnice.
Acasă să nu leneveşti, ci în faţa icoanei, cu candela aprinsă roagă-te lui Dumnezeu cu smerenie şi credinţă, dimineaţa şi seara, înainte şi după masă, la începutul şi sfârşitul lucrului.
Sfintei Cruci a lui Hristos închină-te cu smerenie şi sărut-o cu credinţă şi dragoste, pentru că pe ea răstignindu-se Domnul a săvârşit mântuire a toată lumea.
Respectă nunta ca pe o legătură sfântă şi în căsnicie du o viaţă cinstită, curată, plină de iubire şi credincioşie. Fereşte-te de avort prin care poţi ucide un suflet care, prin a sa trăire, ţi-ar putea mântui tot neamul.
Creşte-ţi copiii în dragostea de Dumnezeu şi-i pregăteşte pe ei pentru a moşteni fericirea cea veşnică, pentru că vei răspunde de ei la Înfricoşata Judecată.
Iubeşte şi cinsteşte pe părinţii tăi că-ţi va fi ţie bine în viaţă şi vei trăi ani mulţi pe pământ.
Ţine cele patru posturi din an şi zilele de miercuri şi vineri cu excepţia celor prevăzute cu harţi în calendar.
Împlineşte canonul dat de duhovnic la spovedanie.
Crede că Domnul nostru Iisus Hristos care S-a înălţat la ceruri va veni să judece viii şi morţii şi va răsplăti fiecăruia după credinţa şi faptele sale.
Munceşte ca şi cum n-ai muri niciodată, dar îngrijeşte-te de suflet ca şi cum ai muri mâine!”

Satana, imparatul intunericului (3)

Cine se face prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu. Aici vorbim de lumea aceasta care vrea să te bage în hora ei, să faci ca ea toate la rând, aşa cum o învaţă diavolul şi chiar unora le pune în gând să zică: ,,Fac şi eu ca toată lumea, unde-o merge toată lumea mă duc şi eu, doar ce, nu s-o pierde toată lumea!” Ei, să ştiţi că se pierde; cum la Potop i-a pierdut Dumnezeu şi numai opt suflete au scăpat, aşa se vor pierde cu grămada, că va pune Dumnezeu moartea să secere, să cosească cum se coseşte fânul şi se vor duce mulţi la chinurile veşnice, de unde nu vor mai ieşi niciodată. Să ne fie frică de acest lucru, să nu fim şi noi printre ei. De aceea zice: ,,osebiţi-vă de ei”, adică să fim deosebiţi în fapte, în purtări, în viaţă, ca în toată trăirea noastră duhovnicească să nu facem ce face lumea.

Să nu te învoieşti când diavolul aruncă săgeata în minte şi-ţi pune în gând să faci un lucru rău. Scutură-l, alungă-l şi roagă-te să-ţi ajute Dumnezeu să biruieşti. Aici e secretul! Diavolul aruncă săgeata (un gând), dar apoi stă în voinţa ta. Depinde de tine dacă te învoieşti cu el. Căci, dacă ai să-l urmezi, gândul acela te va duce până la săvârşirea păcatului dacă nu eşti atent.

O cursă foarte periculoasă pentru pierzarea sufletului a întins diavolul creştinilor prin ideea aceasta că se pot mântui şi aşa, făcând tot felul de păcate, mai ales că le strecoară unora în minte să considere că unele păcate sunt prea mici sau că nici nu sunt păcate. Spre exemplu: dansurile, jocurile de noroc şi celelalte jocuri, ghicitul în cărţi, în cafea, în palmă şi altele, filmele, revistele pornografice, luxul cu toate modele lui de atracţie în desfrâu. Mulţi zic că acestea nu sunt păcate şi că Dumnezeu este bun şi ne iartă. E atât de vrăjită şi orbită biata lume că nu vede în ele un pericol pentru suflet! Nu vede că tocmai aceste „vicii mici” (cum zic ei) sunt un izvor de fărădelegi mari. Dacă ar fi sinceri cu ei şi ar iubi curăţia sufletului şi a trupului, ar vedea că acestea spurcă mintea, inima, ochii, sufletul şi că toate gândurile murdare şi urâte de curvie din aceste otrăvuri se nasc, din aceste „droguri” ies şi intră în minte şi spurcă sufletul.

Un somn adânc a cuprins acum toată lumea. Un somn sufletesc s-a lăsat peste ochii şi mintea lumii creştine. La cei mai mulţi le vine să râdă când le spui că e gata să vină Domnul, e gata să vină Judecata, sfârşitul lumii. Atâta întuneric au în minte că nu se pot ţine pe picioare. De ce oare? Biata lume! A obosit-o prinţul întunericului acestui veac cu toate momelile şi jucăriile lui, cu toate programele otrăvitoare de suflet de la televizor. [...] Dacă vă găseşte Mirele Hristos cu ochii în televizor, zadarnice vă sunt posturile, rugăciunile şi toate ostenelile voastre, căci prietenia cu lumea din acele aparate este vrăjmăşie cu Dumnezeu! De aceea nu credeţi că e gata venirea Mirelui şi că sfârşitul e la uşă, pentru că vraja ispititoare a lumii e dulce ca somnul de miezul nopţii!

Diavolul dă lovitura mai întâi la cap. El strecoară păcatul în minte, cucerind mintea prin imaginaţie. El, diavolul, face pe om să aibă impresii rele despre unele persoane bune şi impresii bune despre unele persoane rele. Diavolul îl determină pe om să ia în seamă orice nimicuri, să interpreteze greşit orice cuvânt al aproapelui, să se lege de el şi să poată găsi un prilej de ceartă. Aşa îi imaginează diavolul despre câte cineva că acea persoană a vorbit ca să-l lovească pe el, că nu-l poate suferi, că e un mare duşman. E foarte periculoasă această cădere semănată de diavol prin imaginaţia minţii şi el reuşeşte astăzi să atace pe mulţi în felul acesta, pentru că multe sunt minţile bolnave.

Capul este locul cel mai important şi mai de cinste la om. Aici sunt instalate de Dumnezeu simţurile, vederea, auzirea, mirosirea, gustul, mintea cu imaginaţia. Aici şi sufletul se sălăşluieşte. Capul omului înzestrat de Creatorul cu „piese” minunate s-ar putea asemăna cu un casetofon care va reda ce casetă pui în el. Sau se mai poate asemăna cu moara care va măcina şi va scoate ce pui în ea. Dacă bagi grâu, va scoate făină albă, curată şi frumoasă. Dacă bagi neghină, va scoate făină neagră, urâtă şi nevredică de a fi întrebuinţată la „aluaturi” pentru Casa Împăratului. Să fim atenţi ce macină mintea noastră toată ziua! Moara aceasta are mai multe găuri pe unde pătrund grăunţele de măcinat şi prin toate aceste orificii i se dă mult de lucru. De lucru îi dau ochii! O, cât de mult lucru îi dau şi urechile! Vai ce de lucru îi dă şi gura! Din tot ce intră prin aceste orificii la minte o face să macine prin imaginaţie şi să scoată păcate sau fapte bune. Depinde ce băgăm la măcinat! Mintea, moara aceasta, se porneşte să macine tot felul de răutăţi, dacă nu îndepărtăm pe toate căile materialul pe care ni-l dă lumea şi diavolul. Iată deci de unde pleacă boala mintală la om: de la tot acest material pe care-l strecoară diavolul şi lumea acelora care nu vor să se înfrâneze cu niciun chip. Apoi vrăjmaşul sufletelor noastre vine cu plăcerile pe care le instalează în inimă cu ajutorul omului, iar plăcerile încep să lucreze şi să roadă ca un vierme în inima unui pom, sau precum cariile care rod scândurile unui vas de lemn şi fac găuri spărgând vasul, făcându-l netrebnic de a mai putea fi folosit.

ierod. Visarion Iugulescu

http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/2012/11/28/satana-imparatul-intunericului-3/

Rugaciune catre Sfantul Cuvios Stelian

Cuvioase Parinte Stelian, sprijinitorul si calauzitorul in rugaciunile noastre, patimile trupesti biruind si impreuna cu ingerii locuind, privesti neincetat marirea cea gatita sfintilor, de lumina cereasca umplan-du-te.
Acum, in marirea cereasca vietuind si inaintea imparatului Hristos stand, nu uita pe credinciosii care cu indrazneala inalta rugaciuni si ce
r sprijinul tau. Cel ce de la sanul maicii tale ai fost sfintit, si vas ales al Duhului Sfant te-ai aratat, luand sub ocrotirea ta pe mame si pe copii, ferindu-i de intristare si de boala, arata-te grabnic vindecator al suferintelor si al bolilor sufletesti si trupesti ale celor ce te lauda pe tine.
Cel ce din pustiul Paflagoniei ai facut loc de preamarire a Sfintei Treimi, fa si din pustiul inimilor noastre tarina bine-placuta a harului dumnezeiesc, in care sa infloreasca crinii cei mantuitori ai credintei si sa se inmulteasca roadele sfintitoare ale faptelor bune; ocroteste cu rugaciunile tale familiile si pe copiii nostri, cerand de la Milostivul Dumnezeu iertare de pacate, sanatate si mantuire, ca prin tine si impreuna cu tine sa laudam numele cel sfant al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Părintele Ilarion Argatu "a fost cel mai puternic exorcist al Bisericii Ortodoxe"

Marturie: Parintele Argatu de la Cernica. A fost cel mai puternic exorcist al Bisericii Ortodoxe. Sute de nefericiti stapaniti de diavol si-au gasit, cu ajutorul sau, linistea. A fost cel mai puternic exorcist al Bisericii Ortodoxe. Sute de nefericiti stapaniti de diavol si-au gasit, cu ajutorul sau, linistea. Mii de bolnavi, cu trupul atins de boli incurabile ori cu mintile ratacite, si-au redobandit sanatatea. Orice disperare sau prabusire morala isi afla, in chilia calugarului de la Cernica, linistea. De curand, biruitorul suferintelor omenesti in numele Domnului s-a stramutat, pentru totdeauna, in Rai. Dar posteritatea parintelui Ilarion Argatu a inceput chiar in ziua plecarii sale intre cei drepti Semne magice La Manastirea Cernica, zilele par mai lungi si serile mai tacute, dupa plecarea monahului Ilarion Argatu din aceasta lume. Parintele staret umbla, deseori, cu treburi pe la Patriarhie, iar calugarii isi vad de osteneala duhovniceasca in chipul cel mai pasnic, alaturi de elevii seminarului teologic. O liniste suprafireasca apasa peste istmul pierdut intre ape, undeva, la marginea aglomeratului Bucuresti, in timp ce comunitatea monahala de aici nu-si ascunde tristetea despartirii de un frate mult iubit, ce nu a putut fi condus pe ultimul drum, datorita hotararii sale de a i se inhuma osemintele in biserica de la Boroaia, in indepartatul nord bucovinean. Chiar si acum, la doua saptamani dupa ce parintele Argatu si-a inceput odihna vesnica, mai vine cate un credincios la manastire, in cautarea blandului pastor de suflete, despre a carui moarte s-a intamplat sa nu afle inca... Cel dintai semn pe care monahul, atat de venerat, l-a trimis de pe lumea cealalta fratilor de nevointa, s-a petrecut chiar in prima noapte de dupa inmormantarea savarsita departe de Cernica. Ava Irineu, parintele Teodosie si fratele Haralambie l-au visat, in acelasi timp si in acelasi fel! Ilarion Argatu se ridica din sicriu, imbracat in vesminte ce straluceau de curatenie, cu o lumina de bucurie pe chipul intinerit, facandu-le semn cu mana, ca si la o despartire! Vestea s-a raspandit fulgerator printre calugari, producand mare tulburare. De atunci, monahii de la Cernica au ramas intr-o cucernica asteptare... Rugaciune si extaz "Nici nu mai stiu de cate ori l-am vazut cu lacrimile siroindu-i pe obraji" Parintele Ieronim, ghidul manastirii, face o cruce mare, de cate ori incepe sa vorbeasca despre fratele Argatu. "Noi asteptam si astazi, vom astepta mereu, pana la implinirea semnului, indoitul har promis, candva, de sfintia sa!". Pelerinilor straini, ce nu sunt familiarizati cu asemenea mistere duhovnicesti, calugarul le povesteste ca in "Cartea Regilor" din Vechiul Testament, Elisei - ucenicul lui Ilie Tesviteanul - ii cerea fara preget sfantului daruirea harului, iar acesta il avertiza, de fiecare data, cu blandete: "Cand ma vei vedea urcandu-ma la cer si plimbandu-ma intr-un car de foc, atunci va cobori si harul asupra ta". Parintele Argatu a facut o promisiune asemanatoare unora dintre cei mai apropiati frati si acestia asteapta, in rugaciune, plini de speranta, implinirea minunii. Caci toata lumea cunoaste, aici, iluminarea duhovniceasca a celui disparut... Parintele Ieronim adauga, mangaindu-si barba: "Cele trei mari trepte ale adevaratei credinte sunt: Cunoasterea, Iubirea si Extazul. Fratele Ilarion - indraznesc sa spun - facuse primul pas, de la iubirea absoluta la extaz. Il vedeam, uneori, cufundat in rugaciune, ore in sir. Cine nu-l stia, putea sa-si inchipuie ca doarme, dar el parea rapit in duh, de-a dreptul, caci se dezmeticea de parca s-ar fi fost intors de pe alta lume! Rareori marturisea ce viziuni a avut, dar era cutremurat...". Tocmai de aceea fratii regreta ca nu l-au putut pastra pe monah, macar primii sapte ani dupa moartea trupeasca, dupa care l-ar fi putut reinhuma la Boroaia, biserica ctitorita de el in satul natal cu mare fast ecleziastic. Zilele si noptile parintelui Argatu se asemanau ca doua picaturi de mir sfant... Inca de cand se stabilise la Cernica, in 1983, aducea cele sapte laude Preasfintei Treimi, in singuratatea chiliei sale, aidoma psalmistului biblic, dupa care se ostenea cu sufletele credinciosilor - din ce in ce mai numerosi - ce faceau pelerinaj la sfanta manastire, pentru a-l vedea si a-si afla alinarea. Cand era de rand, in biserica, la Sfanta Liturghie si la Proscomidie, se scula de la trei noaptea, iar primii frati care soseau dimineata il gaseau in fata altarului, cufundat in rugaciune, ca intr-o adevarata transa. In fiecare seara, oricat de obosit ar fi fost de navala vizitatorilor, venea la Utrenie si asculta, plangand cu lacrimi fierbinti, "Psalmii Judecatii". Nu o singura data le-a spus ucenicilor si fratilor sai ca Judecata de Apoi, de la a doua Venire a Mantuitorului, va dura cat citirea acestor sapte psalmi! Textul de capatai al parintelui Argatu era chiar psalmul 142, adica ultimul dintre cele sapte imnuri psaltice ale Judecatii. "La citirea acestuia - marturiseste parintele Ieronim - calugarul se transfigura, cuprins de o fericita intristare, ce il facea sa planga de fiecare data." Apoi, fratele Ieronim ofteaza: "Nici nu mai stiu de cate ori l-am vazut cu lacrimile siroindu-i pe obraji!". Calauza spre mantuire "Nu-si pierdea niciodata rabdarea. Vorbea mult cu fiecare credincios in parte, pentru a-l cunoaste cat mai bine" In cele peste doua decenii de nevointa monahala, dintre care ultimii cincisprezece ani au fost petrecuti doar la Cernica, la parintele Argatu au venit sa-si numere suspinele sute de mii de credinciosi. "Numai Cel de Sus stie - recunoaste parintele Tofan - cu cata iubire si devotament s-a ostenit sa le aduca alinarea, aratandu-le calea cea stramta a mantuirii si salvand atatea suflete ratacite! Nu-si pierdea niciodata rabdarea. Vorbea mult cu fiecare credincios in parte, pentru a-l cunoaste cat mai bine." Parintele Argatu ii coplesea pe toti cu blandetea sa duhovniceasca. Nu dadea niciodata canoane, ci astepta pocainta credinciosului, chemandu-l la o noua intalnire. Era cunoscuta memoria sa iesita din comun, despre care marturisesc toti pelerinii ce l-au frecventat. Puteai sa te intorci la el dupa cateva luni de zile, rastimp in care fusese vizitat de alte mii de crestini aflati in suferinta, dar isi amintea fiecare sfat pe care il daduse. "De multe ori - spune fratele Haralambie - te intampina, chiar dupa ce paseai pragul, cu cate o intrebare care te uimea. < >. Iar crestinul, care nu mai trecuse pe acolo de cateva anotimpuri, ramanea cu gura cascata de uimire!" In rest, parintele Ilarion Argatu nu cerea decat umilinta si pocainta, caci singura sa asprime ramanea dojana iubirii... Legendarul calugar a fost si un mare postitor, deoarece intelegea ca postul, adica infranarea, reprezinta o dovada de iubire pentru Dumnezeu. Le spunea, deseori, credinciosilor: "Daca iubesti o femeie, ii duci o floare si ii spui vorbe frumoase... Lui Dumnezeu cum ii arati ca il iubesti?! Pazindu-i poruncile! Care sunt cele mai importante sfaturi dumnezeiesti? Fereste-te de pacat, infraneaza-ti poftele trupului si iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti, caci iubind ai si iertat, asa iertandu-ti-se si tie".


In fiecare saptamana - lunea, miercurea si vinerea - parintele citea Moliftele Sfantului Vasile cel Mare, pentru cei aflati in suferinta si pentru cei cu necazuri mari. Ilarion Argatu stia pe dinafara aceste blesteme adresate satanei si ii cutremura pe toti cei in prezenta carora le rostea cu glas tunator. In acest fel, dar si prin rugaciuni, ca si prin nemasurata sa milostenie, cu care indupleca Duhul Sfant, monahul a facut miraculoase vindecari, ceea ce i-a atras un renume impresionant de tamaduitor, in "enoria" sa - cum numea el marea masa a credinciosilor ce il frecventau regulat. Datorita afluentei de vizitatori, Consiliul Duhovnicesc al Sfintei manastiri a fost nevoit sa hotarasca mutarea parintelui in chilia din spatele actualului muzeu, pentru a-si putea continua nestingherit pastorirea, fara a tulbura linistea monahala a lacasului.

Chilia cu pelerini

"Nu vedeti naruirea si uitati ca se apropie ceasul!"

Ca si Ilie Cleopa, celalalt mare duhovnic roman de la acest sfarsit de veac, parintele Argatu a transformat chilia sa, de-a lungul timpului, prin minunile savarsite cu harul Sfantului Duh, intr-un adevarat loc de pelerinaj. Aici veneau sute de oameni zilnic, din toate colturile tarii, pentru a se tamadui ori pentru a-si salva sufletele. Pentru fiecare dintre ei, calugarul avea o vorba de alinare, un sfat, o rugaciune. Fiecaruia ii citea in suflet si ii arata calea. Chiar si in ultima vreme, cand batranetile si boala il faceau tot mai neputincios, monahul nu ostenise sa-si imparta iubirea si iertarea celor care se inghesuiau, cateva zeci o data, in stramta sa chilie.

Oamenii ii sorbeau cuvintele cu nesat. Uneori, l-au si inregistrat pe casete audio, pastrand nepretuite comori duhovnicesti de intelepciune. In desele predici pe care le rostea enoriasilor, adunati in jurul sau ca o turma in jurul pastorului, parintele ii lumina cu vorbe adanci: "Astazi, multi oameni au indraznit sa-si introduca randuielile lor in randuielile Sfantului Duh si asa, din ce in ce mai multi, au inceput sa creada de capul lor, fara o noima. Din aceasta cauza, randuielile ceresti s-au facut pamantesti, cele duhovnicesti - trupesti, cele sfinte - pacatoase, cele intelepte - neghioabe, iar voi nu vedeti naruirea si uitati ca se apropie ceasul!".

Inca din zilele vietii sale, parintele Ilarion Argatu a impartit tot ce avea, dar a agonisit in cer, ctitorind doua schituri si o biserica. Isi mai visa o manastire de maici, la Ierusalim, dar nu a mai avut ragazul. Mostenirea sa inseamna, atat pentru credinciosii laici, cat si pentru fratii de nevointa calugareasca, iubirea desavarsita a lui Dumnezeu si daruirea totala pentru semeni.

In chilia sa, ramasa pustie pana la parastasul de 40 de zile, miroase a smirna si a tamaie, desi nimeni nu a cadelnitat acolo, semn al cuvioasei smerenii si al sacrificiului savarsit de cel trecut in lumea dreptilor. In tacerea cucernica a locului, parintele Ieronim isi mai face cruce inca o data, adaugand: "Noi, calugarii, avem o vorba, mostenita de la Sfintii Parinti ai bisericii. < >. Asa a fost si parintele Argatu, la trecerea sa vremelnica prin aceasta lume! Ne-au ramas amintirea sa pretioasa si invataturile sale. Pentru cei mai tineri dintre noi este un exemplu duhovnicesc fara pret".

Zilele sunt mai tacute si serile mai lungi la manastirea Cernica, de cand s-au imputinat pelerinii, dupa mutarea monahului Ilarion Argatu pe lumea cealalta, dar fratii continua sa il pomeneasca si asteapta de la el indoitul har, promis si de Proorocul Ilie ucenicului sau biblic. Parintele Teofan lacrimeaza si rosteste, emotionat, marturisirea ce ar putea sta drept epitaf pe mormantul celui trecut la cele vesnice, vorbind, parca, in numele tuturor fratilor ce s-au nevoit alaturi de marele cuvios: "Ne este dor de el, omeneste, dar ne bucuram pentru el, duhovniceste, caci a vazut, in fine, Slava Preasfintei Treimi! Sa dea Dumnezeu sa ne regasim si noi acolo, alaturi de el...".

Marius Petrescu

"Cu mila lui Dumnezeu, voi pleca deseara"

Molitvele de la miezul noptii

L-am cunoscut pe Parintele Argatu la manastirea Caldarusani, cu putin timp dupa groaznicul cutremur din 1977. Era lume multa si venita din toate colturile tarii la chilia sa, semn ca Parintele era mai puternic decat orice opreliste comunista.

L-am revazut cativa ani mai tarziu la manastirea Cernica, unde se stramutase definitiv. Parintele era neschimbat. Emana in jur aceeasi forta si liniste spirituala, iar peste toate, iti aparea privirea sa luminoasa, deschisa, vesela ca de copil.

Rugator neintrecut, Parintele avea marele dar al taumaturgiei si al exorcismului. Bland si de o rabdare nemasurata, asculta necazul fiecaruia, medicamentul prescris fiind intotdeauna postul si rugaciunea, insotite insa de o obligatorie schimbare si insanatosire a vietii fiecaruia, prin participarea la Sfintele Taine ale Bisericii, prin constientizarea treptata a raului ce se ascunde, adeseori neobservat, in tainita sufletului nostru. Pentru cei grav bolnavi, demonizati sau cuprinsi de patimi adanci, Parintele recomanda taina Sfantului Maslu, repetata de 3,7 sau 9 ori - in functie de gravitatea cazului.

Usa chiliei Parintelui Ilarion era permanent deschisa. Dimineata, la sase punct, cu o disciplina de fost militar, isi deschidea chilia credinciosilor. La 11 si la 6 seara facea rugaciunile de dezlegare, pentru ca la miezul noptii sa rosteasca puternicele molitve ale Sfantului Vasile. Multi s-au vindecat trupeste si - mai ales - sufleteste, parintele avand sapte rugaciuni de o mare forta: de sanatate, de spor si ajutor in casa, de spor la invatatura pentru elevi si studenti etc.

In camera simpla si curata, plina de icoane, ardeau mereu 12 candele neadormite (cum spunea el), candele sub care punea acatistele celor mai bolnavi si mai incercati credinciosi. Asaltat de lume, statea in scaunul sau martiric, de dimineata pana noaptea tarziu, ascultand rabdator pe fiecare. Nu vorbea mult, adeseori exprimandu-se in pilde. Convingerea sa era ca prin rugaciune si exorcism toate bolile psihice se pot vindeca. In cazurile cele mai grele, ramanea cu bolnavul in chilie mai multe zile, timp in care postea si se ruga impreuna cu el. Intarit de curajul credintei, nu se temea sa primeasca nici macar pe cei considerati primejdiosi, fara discernamant. Singura masura de prevedere era o sonerie, care ar fi alertat pe fratii din manastire intr-o situatie mai deosebita.

Lumina calauzitoare

Am avut imensul privilegiu sa petrec cateva ceasuri din noapte in chilia Parintelui, unde mai era un tanar deosebit de violent - se izbea cu capul de pereti si voia cu orice chip sa-si faca rau. Fara sa-si piarda cumpatul, Parintele a facut cateva rugaciuni, l-a stropit cu agheasma si, intr-un tarziu, tanarul s-a linistit. Veghindu-l ca un medic devotat, Parintele a inceput sa-mi vorbeasca despre virtutile rabdarii, povestindu-mi apoi crampeie din viata lui plina de suferinte: copilaria intr-o familie saraca, fuga de Securitate timp de 16 ani, incercarile dusmanilor de a-l otravi. Nimic din vorbele lui nu trada ganduri urate, de obida sau de razbunare. Surazator si cu un umor taranesc de cea mai mare sanatate spirituala, Parintele vorbea parca uimindu-se si el de forta pe care i-o daduse Dumnezeu. "N-ai sa ma crezi, frate, dar ani de zile eu nu am tusit si nici macar n-am avut voie sa stranut." Stand ascuns intr-un pod, in timp ce in casa securistii asteptau sa puna mana pe el, Parintele a simtit ca o revelatie ajutorul lui Dumnezeu. Dupa ce, inca din copilarie, ii aparuse in biserica lumina calauzitoare a lui Hristos, aceeasi calauza ii purta pasii, pazindu-l sa nu fie prins. "In 16 ani, mi-am schimbat ascunzatoarea de cateva ori - zicea Parintele. Mergeam pe drum si deodata imi aparea in fata o lumina nefiresc de puternica. Era semn ca trebuia sa ma ascund in tufis. Intr-adevar, cateva minute mai tarziu, pe langa mine treceau securistii, fara sa ma vada."

Ca oricare alt mare duhovnic, si-a castigat darul rugaciunii in prigoana si suferinta. Smerit si traitor, Parintele a refuzat onorurile acestei lumi, interviurile in presa, aparitiile publice. O singura data a acceptat, dupa "90, sa fie filmat de televiziune, stand langa nucul din dreptul chiliei, dar fara a spune nimic.

Visul sau, o porunca mistica inca din tinerete, era sa ridice o manastire de maici in Tara Sfanta. Primise in dar de la un anume frate Dumitru o bucata de teren langa Ierihon, chiar langa dudul lui Zaheu Vamesul, si nu departe de resedinta de iarna a Patriarhiei grecesti. Stia ca vrajmasul se va impotrivi cumplit acestui proiect si, in ciuda tuturor incercarilor si a amenintarilor cu moartea venite de la arabi, nu a deznadajduit. Chiar daca nu a reusit sa-si vada visul implinit, a lasat terenul si viitoarea manastire Patriarhiei Romane, ca semn de nazuinta.

Rugaciunea inimii

In noaptea in care m-a ingaduit in chilia sa, Parintele avea 80 de ani. Dupa ce am vegheat un timp ascultandu-l, am atipit. Cand m-am trezit, Parintele se ruga. Nu dormise deloc. La 80 de ani, avea rugaciunea inimii si o forta pe care numai credinta cea adevarata ti-o poate da. Prin Parintele, vas de mare cinste, s-au savarsit numeroase minuni. Sub ochii uimiti ai credinciosilor, o femeie anchilozata, in carucior, dupa trei zile de rugaciuni s-a ridicat si s-a intors acasa pe picioarele ei. Avand nevointa Sfantului Calinic, Parintele postea adeseori dimpreuna cu credinciosii, asa cum s-a intamplat cu o femeie care isi blestemase fiul. A postit 14 zile si, facand in permanenta molitvele Sfantului Vasile, copilul s-a vindecat. In chilia sa austera de la Cernica, Parintele a facut vindecari fara numar, a eliberat posedatii de diavol - minune fara egal, a intors la credinta o multime de oameni. Nimeni nu pleca de la el fara ajutor, fara intarire si nadejde. Din toate darurile pe care le primea, nu-si pastra nimic pentru sine. Ajuta saraci, manastiri indepartate, construia biserici, cum este cea de la Boroaia.

S-a mutat la cele vesnice, avand pe buze un ultim si testamentar cuvant: "Rugati-va la Maica Domnului". A adormit in liniste, inconjurat de credinciosi, dupa ce in dimineata acelei zile s-a sculat zicand: "Cu mila lui Dumnezeu, voi pleca deseara". S-a savarsit intr-o zi de marti. Pe 2 august ar fi implinit 86 de ani.

Din sfaturile duhovnicesti ale Parintelui Ilarion Argatu de la Manastirea Cernica

Posturile Negre(ajunarile), Se tin astfel:

- Luni: pentru orice dorinta, cerere pe care o facem si dorim sa ne fie implinita (casatorie, serviciu, examene, copii, intelegere in casnicie, ascultare din partea copiilor si tot ce ne dorim cu binecuvantare de la Dumnezeu spre binele nostru si al familiei).

- Miercuri: pentru napasta (invinuiri nedrepte la serviciu sau acasa, cand esti purtat prin judecati si dreptatea trebuie sa castige, sa se descopere adevarul ca esti nevinovat, pentru limpezirea situatiei, pentru scoaterea la iveala a adevarului).

- Vineri: pentru farmece, boli, blesteme si dusmani, si in general pentru iertarea pacatelor celor vii si celor raposati din neamurile noastre; vinerea facem rugaciuni pentru usurarea lor, dar nu numai pentru neamuri, ci si pentru straini, cunostinte sau fosti prieteni care au decedat si pe care astfel ii usurezi in viata de dincolo. Pentru raposati dai si pomelnicul cu parastas la trei manastiri sau, daca a fost foarte pacatos, la sapte manastiri, acolo unde se face zilnic sfanta liturghie pentru un an de zile. In acest timp postesti si tu vinerile la rand, mai faci de poti si ceva milostenie pentru sufletele lor catre Dumnezeu. Mare pomana faci daca te rogi ca bunul Dumnezeu sa ierte pacatele unui suflet si sa-l scoata din chinurile iadului. Iar pe tine Dumnezeu te va rasplati si in aceasta viata si in cea de dincolo, astfel vei capata indurare pentru pacatele tale.

Cand se ajuneaza in aceste zile de post, se fac si rugaciuni si se aprind si lumanari care se ard in patru timpi, astfel:

- in zilele de luni si miercuri se aprind cate 7 lumanari;

- vinerea se aprind 9 lumanari care se aseaza in semnul sfintei cruci: 3 pentru iertarea pacatelor, 3 pentru blesteme, 3 pentru farmece si dusmani vazuti si nevazuti, stiuti si nestiuti. Se mai fac si 40 de matanii, in patru timpi, dupa rugaciuni.

Cand se tine post negru, asa cum s-a aratat mai sus, hrana pe care ar fi trebuit sa o mananci in acea zi (dar numai hrana de post) sa o dai la un sarac (sau o suma de bani), spunandu-ti numele de botez celui ce ii dai milostenie, ca el sa se roage pentru tine.

In zilele de post nu trebuie sa te certi cu nimeni, orice s-ar intampla, oricat te-ar supara cineva si orice ispite ai avea.

Nu trebuie sa dormi mai mult pentru a trece timpul mai repede, pentru ca asta inseamna ca incerci sa te inseli pe tine insuti.

Nu trebuie sa stie nimeni ca postesti in afara de cei ai casei, si nu trebuie sa te lauzi cu asta.

Sa nu faci vizite, ca sa nu fii obligat sa spui ca postesti si pentru a nu fi ispitit si pus in situatia sa mai faci si alte pacate.

Fugi cat poti de orice pacat cu care te ispiteste necuratul diavol, pentru a nu-ti fura stradania facuta in ziua de post si pentru a nu pierde folosul ce-ti vine din aceasta jertfa.

Nu uita ca postul nu este numai infranare (adica abtinere) de la mancare si bautura, ci si abtinerea de la orice alt pacat.

Pentru ziua de luni, cand se tine post negru pana la ora 12 noaptea, dupa rugaciune, matanii si dupa ce au ars complet cele 7 lumanari ce le-ai aprins de dimineata, spui: "Sfintilor Arhangheli Mihail si Rafail, duceti nevrednica mea rugaciune si nevrednicul meu post la bunul Dumnezeu, pentru iertarea pacatelor mele, ale parintilor mei, ale bunicilor mei, ale celor adormiti din neamurile noastre, ale mosilor si stramosilor pana la al noualea neam si-mi daruiti mie implinirea dorintei mele (spui dorinta)".

Daca ai vreun prieten (prietena), sa nu traiesti cu el in afara legii lui Dumnezeu (cununie), caci lui Dumnezeu nu-i place curvia, iar rugaciunea ta nu este primita (pacatul desparte pe om de Dumnezeu).

Daca esti casatorit(a), sa nu te culci cu sotul in acelasi pat in zilele de post, chiar daca nu te impreunezi cu el: inaintea lui Dumnezeu este spurcaciune si aceasta pentru ca trupul barbatului este mai neputincios si tot doreste femeia si se socoteste ca-l ispiteste si chiar diavolul face in adins ispita pentru el, ca tu sa pierzi dulceata postului si ajutorul lui Dumnezeu in dorinta sau necazul pe care il ai.

(http://www.formula-as.ro/1999/365/societate-37/parintele-argatu-de-la-cernica-619)