INVATATURI..CRESTINE

Este o perioada plina de evenimente crestine! Osteniti-va cum puteti cu cele pentru casa si masa,insa sa fiti odihniti in zilele de sarbatoare,sa participate la slujbe,impreuna cu familia! Altfel,aproape degeaba este toata truda. Cumparati copiilor si voua insiva carti si obiecte religioase. Acum cat mai este libertate. Fiti ptr ei exemple morale de crestini adevarati,rugati-va cu ei,cititi din sf.carti. Peste cativa ani nu vom avea voie sa ne mai numim ortodocsi,nu vom mai avea dreptul nici la viata ,daca nu ne lepadam de credinta. Biblia si sfintii asa profetesc pentru viitor,persecutie religioasa si greutati mari. 201o a fost profetit ca un an cu turburari,2011 se asteapta un an sangeros. E slobozit Satana pe pamant sa isi faca si el lucrarea lui,spune Biblia.

"Domnul isi arata indelunga rabdare fata de lume, se arata milostiv tocmai pentru ca inca se mai savarseste Sfanta Liturghie. Daca lumea nu ar fi avut preacuratul Trup si preacuratul sange al Domnului, s-ar fi lipsit de supremul bine, de adevarata viata si de darul sfintirii. Liturghia este adevaratul ferment al vietii duhovnicesti, ceresti si sfinte care lucreza in omenire. Liturghia este lumina sufletului nostru, nadejdea si taria noastra" Sf Ioan de Kronstadt

“O baba la vreo 90 de ani avea doi nepoti de vreo 40. Cei doi,cu ai lor,s-au sfatuit sa isi cumpere locuri de gropi in cimitir ,gandind ca nu se stie daca ziua de maine nu va mai face o victima chiar dintre ei. Au trecut,deci,la fapte. Pe cand erau ei cu oameni in cimitir si lucrau la zidit groapa,vine si baba,in doua bete,abia tinandu-se pe picioare. Cerceteaza zona cu atentie si zice: -Bine ati facut,dragii mei, ca ati luat loc de groapi aici,mai aproape de alee. Cand voi veni la voi,dupa ce muriti,nu va fi nevoie sa ma duc tocmai in fundul cimitirului !” IATA UN GEN DE OM FARA INTELEPCIUNE ,OM CARE NU SE GANDESTE LA MOARTE NICI LA VARSTA ASTA ! Insa …nepotii cei grijulii compensau ceva din nebunia babei !

Un mare înţelept şi-a întrebat discipolii cum pot deosebi momentul în care noaptea s-a sfârşit de ziua care a început. Unul dintre ei a spus: - Când vezi un animal la distanţă şi poţi spune dacă este vorba de cal sau de o vacă. - Atunci când vezi un copac la distanţă şi poti spune dacă este vorba de un castan sau de un stejar, spuse un alt discipol. - Niciun răspuns nu e corect, zise înţeleptul. - Atunci când? au întrebat discipolii. - Când vei putea privi faţa unui om oarecare şi să recunoşti în el pe fratele tău. Dacă nu poţi face asta, chiar dacă soarele e sus pe cer, pentru tine încă este noapte.

MINUNI CONTEMPORANE ALE SFANTULUI NICOLAE

Material apărut în nr. 11 din “Familia Ortodoxă”



Uleiul sfinţit

În fiecare an, de praznicul Sfântului Nicolae, părintele Dorothei, egumenul Mănăstirii Sfântului Nicolae din insula Andros, împarte câteva pacheţele de grâu binecuvântat la Litie, în cinstea sfântului. Acum câţiva ani, chiar după ce împărţise ultimul pacheţel, un pescar din zonă a intrat în biserică şi s-a grăbit spre altar ca să-şi primească grâul. În loc de aceasta, egumenul i-a dat o sticluţă cu ulei de la candela ce atârnă deasupra icoanei sfântului. Pescarul a pus-o în buzunarul de la haină şi a plecat. După câteva săptămâni, pe când se afla pe mare, a izbucnit dintr-o dată o furtună. Deşi era un marinar încercat, furtuna s-a înteţit şi îi era cu neputinţă să mai ajungă la ţărm; îl cuprinse teama că barca se va răsturna. Începu să se roage Sfântului Nicolae şi, amintindu-şi de uleiul sfinţit, scoase sticluţa din buzunar şi o turnă în mare. De îndată, vântul încetă, iar în scurtă vreme apa din jurul bărcii deveni liniştită precum oglinda. Pescarul se întoarse la Andros, dând mulţumită pentru mijlocirea sfântului.

Peşte pentru praznic

Prin 1980, părintele Dorothei ţinea legătura cu egumenul unui mic schit din Muntele Athos, de lângă Karelia, unde se găsea o biserică închinată Sfântului Nicolae. Într-una din zilele de prăznuire ale sfântului, însă, nu mai era peşte, iar monahii mai aveau pentru masa de praznic doar fasole şi pâine. Părintele Damaschin, egumenul, era trist din pricina acestei prăznuiri sărăcăcioase, şi s-a rugat sfântului: „Iartă-mă, dar nu avem peşte cu care să te cinstim”. Câteva ceasuri mai târziu, a intrat în schit un pescar, ce ducea cu el o pungă mare cu peşte. Lăsând punga jos, i-a zis egumenului: „Aceştia sunt pentru voi”.

Egumenul l-a întrebat de unde vine, iar omul i-a răspuns că e de pe peninsula de mijloc[i], dar fusese deviat de vânt de la ruta lui obişnuită, pe când pescuia, şi debarcase la câţiva kilometri depărtare, pe ţărmul athonit. Ştiind că se află mult prea departe de orice aşezare pentru a putea reuşi să-şi vândă peştele în piaţă înainte să se strice, pescarul avu surpriza să vadă un bătrân care a ieşit dintr-o dată din pădure şi l-a întrebat de unde este. Pescarul i-a spus povestea sa, iar bătrânul i-a răspuns că îi va cumpăra el peştele. L-a plătit, şi i-a spus pescarului să ducă peştele la schit „pentru praznicul meu”. Pescarul cel simplu nu a luat aminte la aceste cuvinte ciudate până ce egumenul l-a întrebat cum arăta bătrânul. Arătând înspre o icoană a Sfântului Nicolae, acesta a răspuns: „Aşa”. Monahii au prăznuit apoi cu mare bucurie, iar egumenul, istorisindu-i părintelui Dorothei povestea, i-a spus că, spre marea lui părere de rău, nu s-a gândit să ceară pescarului să-i schimbe banii primiţi de la sfânt.

„Bunicul cel bătrân”

O femeie din Thessalonic a venit la mănăstire acum câţiva ani şi le-a povestit egumenului Dorothei şi monahilor că, într-o bună zi pe când se ducea către biserică împreună cu fiul ei în vârstă de patru ani, acesta a fost atras de ceva de pe stradă şi, dându-i drumul la mână, s-a repezit în aglomeraţie. De el se apropia un camion uriaş şi chiar înainte să-l lovească, mama a strigat către Sfântul Nicolae. După ce camionul a trecut peste trupul fiului ei, a alergat îngrozită pe stradă, aşteptându-se să-l vadă mort. În schimb, acesta s-a ridicat nevătămat, şi i-a răspuns foarte dezinvolt la întrebarea dacă era rănit: „A, nu, bunicul cel bătrân s-a aşezat peste mine în mijlocul drumului şi m-a acoperit”.

Paznicul de la poartă

Acum vreo douăzeci de ani, când părintele Dorothei vieţuia singur în mănăstire, doi dintre ţăranii arendaşi ai mănăstirii au devenit nemulţumiţi şi au început să ceară, fără nici un temei, să primească titlul de proprietate pentru pământurile pe care lucrau. Ei ameninţau că dacă acest lucru nu se va întâmpla, vor face mari necazuri mănăstirii. Erau hotărâţi să se ţină de cuvânt şi, într-o noapte, au venit cu gândul să intre înăuntru. Când au ajuns la poarta cea mare de la intrare (care acum are o uşă din lemn masiv şi bare de fier, dar atunci era doar o arcadă deschisă), s-au întâlnit cu un bătrân, puţin chel, cu păr şi barbă căruntă, purtând un veşmânt lung, maroniu. El i-a oprit şi le-a zis: „Plecaţi, eu stau aici”. Oamenii aceia i-au răspuns cu grosolănie: „Şi ce dacă? Dă-te la o parte, moşule!” şi au dat să treacă mai departe. Atunci el le-a poruncit cu un glas puternic: „Uitaţi-vă la mine!”. Surprinşi, ei s-au întors, şi au văzut cum din ochii lui ieşeau raze de lumină. Îngroziţi, au luat-o la goană spre Apikia, satul cel mai apropiat, unde le-au povestit tuturor că l-au văzut pe sfânt.

Anul următor, la scurtă vreme după ziua Sfântului Nicolae, unul dintre acei bărbaţi a adus un artos[ii] uriaş pentru praznic, iar egumenul, zâmbind, l-a întrebat: „Mai aveţi de gând să-mi faceţi necazuri?”. Ruşinat, omul a răspuns încet: „Nu” şi i-a dat egumenului prinosul său către sfânt. (Istorisite de Maica Nectaria McLees, fiica duhovnicească a părintelui Dorothei)

Un nou Saul vine în Biserică

Dragostea lui Dumnezeu se împărtăşeşte în chip negrăit în căile prin care harul mântuitor cercetează sufletele oamenilor. Nu cunoaşte distanţe, nici nu e părtinitoare, nu priveşte la culoare, trib, origine etnică, serviciu sau poziţie socială în lume. Dragostea, întrupată în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, voieşte să îmbrăţişeze, dacă e cu putinţă, întregul neam omenesc, dar este împiedicată de iubirea de sine şi de individualism. Cu toate acestea, acolo unde întâmpină o luptă sinceră pentru mântuire, unde găseşte mâini ridicate şi genunchi plecaţi, părăseşte cerurile şi se pogoară. Dragostea Tatălui este mişcată pentru împlinirea intenţiei sale într-un mod propriu, necunoscut nouă.

Fraţilor, ascultaţi o poveste din câmpul Misiunii. Nici măcar Pavel, Apostolul neamurilor, n-a crezut că pe drumul spre Damasc se va întâlni cu Domnul pe Care-L prigonea. Nici Sfântul Ciprian, în încercările lui de a ieşi biruitor asupra credinţei şi cumpătării unei tinere, Iustina, nu se aştepta să se întâlnească cu adevăratul Dumnezeu. Numai atunci când este inclusă printre acestea şi alte exemple din istoria Bisericii noastre, prezenta naraţiune nu stârneşte nedumeriri, inclusă aşa cum este în lungul şir al dovezilor nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu pentru om. O prezint aşa cum am auzit-o de la însuşi noul Saul, băştinaşul Tamboue.

Într-o dimineaţă de ianuarie din 1991, părintele Iacov, un preot băştinaş, a intrat în curtea Centrului Misionar împreună cu un tânăr zairez – Tamboue. M-au salutat cu căldură, iar părintele Iacov mi-a zis de faţă cu tânărul: „Vrea să devină ortodox. Îl dau pe mâna ta să-i spui tu ce crezi de cuviinţă”. În loc să-l bombardez cu întrebări, i-am cerut omului să-mi spună povestea vieţii lui şi cum de ajunsese aici. Era slab, cu o privire serioasă, calm şi stăpân pe sine, nu avea mai mult de 30 de ani.

„M-am născut în Lubumbashi, fiind singurul fiu al unor părinţi evlavioşi, de religie catolică. Am frecventat biserica şi am urmat sfaturile părinţilor mei legate de Dumnezeu şi mântuire încă din primii ani ai vieţii. Atunci când am împlinit 20 de ani, influenţat de propovăduirea sfântă-spirituală şi sfântă-scripturistică a penticostalilor, am intrat în comunitatea acestora. Iubeam studiul Sfintelor Scripturi, dedicând-mă cu multă râvnă acesteia. Credeam că am găsit adevărata biserică şi mă gândeam că ar fi bine să încerc să-i ajut şi pe alţii pe dificila cale a mântuirii. Celor mai în vârstă decât mine le făcea mare plăcere să vadă ce râvnă aveam pentru învăţare şi activitate religioasă, propunându-mă după o vreme să fiu pastor al unei comunităţi. La puţin timp după aceea, mă aştepta o treaptă mai înaltă. Mi-au dat scaunul de învăţător şi predicator pentru o zonă destul de întinsă, care includea în întregime Lubumbashi şi împrejurimile. M-am dedicat propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu, făcând acest lucru nu numai cu o simplă râvnă, ci ca un fanatic. Mă simţeam cumva privilegiat, căci mă aflam pe fericita poziţie de a fi deasupra altora, putând să-i conduc unde voiam cu interpretările mele la Scriptură.

Am petrecut doi ani vizitând parohii şi călăuzind pastori prin teribilele mele predici. N-am ezitat niciodată să le vorbesc şi autorităţilor, eu fiind acela care l-am convertit pe guvernatorul din Lubumbashi, rupându-l de Papism şi aducându-l la Penticostalism, precum şi pe diferiţi alţi oameni. Într-o zi, pe când citeam Noul Testament, am observat că noi nu împlineam anumite sarcini, învăţături şi mesaje pe care Hristos le dăduse Apostolilor. De pildă, El le-a dat Apostolilor şi succesorilor acestora puterea de a lega şi dezlega păcatele (Ioan 20:22-23). Sub chipul pâinii şi al vinului, El le-a dat să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Său spre viaţa de veci. Le-a poruncit să-i boteze pe adepţii noii credinţe etc.

Toate acestea au ridicat multe semne de întrebare în inima mea, deoarece predicile mele nu luau în considerare aceste porunci şi promisiuni ale Domnului. M-am neliniştit şi am început să mă întreb: «Poate că religia pe care o urmez greşeşte, iar eu merg pe calea amăgirii». Mi-am zis că până în momentul în care voi fi în stare să răspund la aceste întrebări care mă tulburau atât de mult, încât nu-mi dădeau nici somn, n-am să mai propovăduiesc nimănui, părăsind toate fără a spune nimic nimănui. M-am dus în Kolwezi şi am închiriat o colibă de paie şi m-am apucat să fac ceva comerţ, suficient pentru a-mi asigura hrana de fiecare zi. Am încetat să mai merg la biserici. În schimb, mă rugam astfel: «Dumnezeul meu, ştiu că Tu ai lăsat pe pământ o singură Biserică adevărată. Penticostalii şi alţii mi-au zis că Biserica primară şi-a încetat existenţa. Cu toate acestea, cum ar putea cineva tâlcui cuvintele Tale: porţile iadului nu o vor birui (Matei 16:18). În acest caz Biserica Ta există, şi este una singură. Luminează-mă ca să o pot recunoaşte şi să-i urmez ei». N-am încetat zi şi noapte să îndeplinesc această singură lucrare: rugăciunea către Dumnezeu pentru a-mi descoperi Biserica Sa.

Au trecut doi ani şi n-am primit nici un răspuns sau vreo confirmare de vreun fel. Gândurile necredinţei m-au împresurat. Norii disperării m-au învăluit. Dar Dumnezeu, în bunătatea Sa, a văzut necazul meu şi n-a întârziat să-mi descopere ceea ce doream. Într-o noapte am văzut în somn o persoană pe care n-o cunoşteam, îmbrăcată în negru. Era un veşmânt european, o sutană neagră purtată de cineva cu barbă albă, privirea îi era paşnică şi afectivă, iar ochii îi erau plini de dragoste şi compasiune. S-a apropiat de mine şi mi-a vorbit în swahili. M-am mirat, cum se face că acel om, european fiind, cunoaşte limba swahili? Mi-a spus cuvânt cu cuvânt următoarele: «Sunt Sfântul Nicolae. Dacă vrei să te mântuieşti, urmează-mi Biserica». După ce m-a binecuvântat a dispărut imediat.

M-am sculat într-o stare de uimire şi m-am întrebat cine ar putea fi acest preot alb care ştie swahili şi care Biserică era Biserica lui. Cine ar putea să mă ducă la această Biserică? Am ieşit afară şi am început să întreb cărei Biserici îi aparţine Sfântul Nicolae. După câteva zile bune de investigaţii fără rost, Dumnezeu l-a trimis pe solul său: o femeie creştin ortodoxă din parohia Sfântul Gheorghe din Kolwezi, care auzise de căutările mele, se bucurase foarte mult că-mi putea da răspunsuri la căutările mele. M-a dus la părintele Iacov care locuieşte acolo, iar părintele Iacov m-a adus astăzi, aici la Misiune.”

Iată cât de chinuitoare a fost calea prin care acest tânăr şi-a găsit pacea în sânul adevăratei Biserici, care este Maica noastră a tuturor. „Mare este Dumnezeul nostru!” Tânărul a frecventat cursurile de catehism cu râvnă şi smerenie până în ziua botezului său. Citeşte cărţi ortodoxe cu o sfântă râvnă, pregătit, după cum mi-a spus, pentru a sluji cândva ca preot Biserica, numai dacă şi Dumnezeu va voi. Faţă de foştii săi pastori şi învăţători dintre Penticostali el îşi menţine o poziţie prietenoasă, deşi rezervată, distantă în acelaşi timp. El are dubii serioase în privinţa existenţei adevărului în comunitatea lor. Mărturiseşte că trecerea printre ei a constituit o etapă premergătoare către brusca schimbare şi intrare în Ortodoxie. În acest fel, o lumină a lui Hristos a început să lumineze în întunericul spiritual din jungla Africană.

La o lună de la întâlnirea noastră, tânărul a venit să mă vadă din nou, ca să-mi spună cum sporea pe această nouă cale a vieţii lui, şi iată aici un nou episod pe care el mi l-a relatat: „Într-o seară, pe când citeam Epistola Sfântului Iacov, am simţit deodată o uşoară adiere înviorătoare care sufla în jurul meu. A trecut prin mine, umplându-mi toată fiinţa cu bucurie şi pace duhovnicească. Am fost pentru prima dată când am experiat asemenea simţăminte sfinte. În acelaşi timp, puteam auzi un glas care spunea: «Părăseşte toate ereziile şi urmează Biserica Ortodoxă fără şovăire». Părinte, nu am nici o îndoială că acum aparţin de adevărata şi vechea Biserică a lui Hristos. Dau slavă lui Dumnezeu că Biserica Ortodoxă este prezentă aici în oraşul nostru, atât de aproape de noi. Vă mulţumesc vouă, care sunteţi apostoli ai Domnului, pentru că aţi venit în ţara noastră. Rugaţi-vă pentru mine să vă urmez spre slava Hristosului nostru.” S-a botezat cu numele de Nicolae, iar în prezent locuieşte în Lubumbashi, lucrând acolo pentru Dumnezeu în sânul Bisericii Sale.

(Din „Cuviosul Cosma Athonitul, Apostol în Zair”, Ed. Egumeniţa, 2004).

AL 4-LEA MAG

Al patrulea mag

Există o poveste veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:
- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru.
Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă.
Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus, însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde Îl poate găsi, s-a grăbit spre Iudeea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta timp. Însă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus:
- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.
Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine Împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus:
- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri ...
- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu ? - a întrebat mirat magul.
- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care Îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni.
Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.

“Să dorim binele fraţilor noştri şi mântuirea tuturor
oamenilor mai mult decât pe a noastră.”
Sfântul Teodor Studitul

Cuptorul smereniei Arsenie Boca

Azi am trecut printr-o incercare grea, eram pe punctul de a ma certa cu tatal meu, multumesc ingerului meu pentru rugaciuni, cu ajutorul lor am depasit ispita. Apoi am citit exact acest capitol din cartea Fericirea de a cunoaste calea - din invataturile Parintelui Arsenie Boca si am inteles sensul celor ce tocmai mi se intamplasera.
Am vrut sa impartasesc cu voi, sper sa va fie de folos, si sa nu va vi se para mesajul prea lung.

Cuptorul smereniei


Parintele Arsenie Boca

« Ca in foc se lamureste aurul, iar oamenii cei placuti lui Domnului, in cuptorul smereniei
(Sirah 2, 5)

Ispasirea mai are si laturi neasteptate prin care ingaduie Dumnezeu oricui, neinsemnat la slujba sau la chip, sa-ti sara in obraz si sa ti-l palmuiasca cu ocarile cele mai de pe urma. Astfel, pe cand regele trecea plangand, (este vorba de regele David care a ales mai bine sa plece de pe tron decat sa duca razboi cu fiul sau care pretindea tronul) un om oarecare, ca din senin, incepu sa arunce cu pietre dupa el, si sa-i azvarle in obraz blesteme : « Pleaca, pleaca nelegiutule si ucigasule ! »



Iata cum ingaduie Dumnezeu sa-ti auzi faptele pe nume. Foarte mari tarcoale da vrajmasul in jurul celor ce se ispasesc, ca sa-i scoata din calea matuirii, ispitindu-i sa nu smereasca, ci sa-si apere « onoarea ». Potrivnicul, daca n-a reusit sa-l faca sa-si macelareasca poporul in doua tabere, era aproape sigur ca macar o moarte de om tot va mai scoate de la rege. Si, fiindca prin blestemele cele din senin nu l-a putut scoate din linistea pocaintei (si sa-l impinga) la iutimea maniei ucigase, s-a multumit vrajmasul sa intre in unul din insotitorii sai si sa ceara regelui moartea acelui om : « De ce acest caine lesinat blestema pe domnul meu ? Ma duc sa-i tai capul (II Regi 16, 9).

David, insa, luminat de Dumnezeu prin Natan proorocul, duhovnicul sau, era prevenit si avea cunostinta despre legea ispasirii (a incercarilor), precum ca de la Dumnezeu ingaduire este si cu a Lui purtare de grija trebuie sa treaca, pentru pacatele sale, prin cuptorul smereniei (Sirah 2, 5), sau focul curatitor al ocarilor, ca un bun ascultator de Dumnezeu. De aceea regele, in loc sa asculte ispita vrajmasului, cea din insotitorul sau, o taie cu blandetea si cu intelepciunea, zicand : « Lasati-l sa blesteme, caci Domnul i-a poruncit sa blesteme pe David. Cine poate zice Domnului De ce faci tu asa ? » Insotitorul regelui insa, cuprins de duhul rau care cerea moarte de om, nu se lasa batut usor, de aceea regele de mai multe ori ii spune aceleas cuvant. (E stiut ca pentru a scoate un gand rau din mintea cuiva, de multe ori trebuie sa i-o invalui cu cuvantul bun, ca sa i-o izbavesti din robia gandului strain. Aici e calea cea mai lunga : de la urechi la inima.) Pana in sfarsit, pentru ca sfetniculnu mai tacea pentru apararea onoarei , regele destinui insotitorului sau taina rabdarii sale, zicand : « Poate va cauta Domnul la umilirea mea si-mi va rasplati cu bine pentru acest blestem al lui », cuvinte de frumoasa marturie pentru rege, care, intru cunostinta fiind, era smerit.

Si asa se duceau alaturi, fiecare in calea lui : regele in calea ispasirii sau ascultarii de Dumnezeu si ocaratorul in calea ocarii ; iar vrajmasul, nevazut, arzandu-se in smerenie…

Totusi, de ce ingaduie Dumnezeu asa palme in calea dreptului ? Pentru ca nu este alta cale de sfintire si pentru ca inaintea lui Dumnezeu nici cerul nu este destul de curat (Iov 15,15), iar sfintire fara umilire nu exista. Noua, celor pacatosi si grei la pricepere, numai pe calea ocarilor ne aduce aminte de pacatele noastre stiute sau uitate, ca sa ni le cunoastem si sa ni le marturisim. Daca ne-am cunoaste cat suntem de pacatosi, ne-ar fi mult mai usoara ispasirea, dar daca nu ne cunoastem pacatele, ni se pare, in ochii nostri, ca suntem drepti si nu rabdam cele ce vin peste noi, cu randuiala lui Dumnezeu. Drept aceea, cand auzi pe oricine facandu-te toba de ocari si blesteme, nu te pripri cu mintea si nu sari cu gura, raspunzandu-i cum nu trebuie, ci zi ca si David : « Pentru pacatele mele, Domnul i-a poruncit sa ma blesteme, dar pentru napastuirea ocarii, va avea Dumnezeu mila de mine ».

Sa zicem ca, dupa parerea ta, ai avea o viata buna, dupa voia lui Dumnezeu, sotie si mama cumsecade, si totusi, asa din senin, la o intamplare oarecare, un vecin, sau propriul tau copil sau sot sa-ti arda obrazul zvarlindu-ti vorbe grele : prapadito, ucigaso, hoato… Iar tu, nestiindu-te de vina cu nici una din acesta, si nepricepand ce se lucreaza la mijloc, se poate intampla sa sari ca muscata de sarpe, cu si mai grele vorbe, aparandu-te si indreptandu-te, iar pe cel ce te cearca, apasandu-l si ucigandu-l cu mania.


Nu e bine, nu te grabi, ci socoteste precum trebuie : poate ca nu ti-ai marturisit asupra ta vreo greseala mai veche, cu propriul tau sot, iar sotul tau iti aduce aminte acum, intr-un suvoi de minie, fara sa stie ca pacatul rabufneste odata, oricata uitare s-ar fi asternut peste el. Poate ca si copilul tau iti striga in ocara sa un pacat de-al parintilor, de care (copilul) trebuie crutat, fie cu fapta, fie cu gandul. Poate ca pentru vreun gand rau asupra vietii sale, el, la vreme, iti aduce aminte, sub forma de necuviinta, greseala ce era s-o faci asupra lui. Uitasesi sa ti le marturisesti, sa te dezlegi de vina lor si, iata, ti se aduc aminte. Ca prin cei mai apropiati primim arsurile cele mai curatitoare, stiind fiind ca nu este nedreptate de la Dumnezeu. Iar pe de alta parte, poate ca putine zile mai avem si, din ingaduirea lui Dumnezeu, se rastesc la noi cei ce ne-au indemnat la pacate (diavolii) si, prin vreo oarecare gura slaba, ne striga pe inteles vinovatiile noastre, pe care inca marturisirea si lacrimile noastre nu le-au sters din potloagele lor.

Drept aceea, cu lumina cunostintei fiind, in necazuri bucurati-va ! Caci celui lamurit in caile lui Dumnezeu, tot ce i se intampla, spre mai multa lumina i se face, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Grija noastra sa fie : de a nu strica ce ne tocmeste Dumnezeu.

http://ro.netlog.com/marianpios

Cateva poze de la Manastirea Prislop, de la mormantul parintelui unde am ajuns si eu..si unde e ceva divin..

Ce n-ar vrea să facă omul

http://www.youtube.com/watch?v=KBdU4c9n0zc

 

Ce n-ar vrea să facă omul
Ca să fie mântuit
Dacă sunt lucruri prea
multe
Şi lucrezi necontenit

De aceea frate dragă
Aş dori ca să vă spun
Despre o biată servitoare
Care-avea un suflet bun

N-avea timp de rugăciune
Toată ziua, ea lucra
Dar ea prin lucrarea ei
Ea într-una se ruga

Ea când mătura prin casă
Din gură aşa zicea
Aşa să mături Iisuse
Răul din inima mea

Când spăla rufe la baie
Din gură zicea mereu
Aşa să-mi speli, Doamne Sfinte
Haina sufletului meu

Când ea călca cu maşina
Din gură, aşa zicea
Aşa să-mi netezeşti, Doamne
Spre ceruri cărarea mea

Şi atunci văzut-a Domnul
Fapta ei cea strălucită
I-a gătit în cer lăcaşul
Ca să fie fericită.


O, Biserică iubită!
În curând vei fii răpită
Haina să-ţi păstrezi curată
Sfântă, albă, fără pată

Ridicaţi-vă privirea
În curând va fii răpirea
Duhul strigă MARANATHA!
O, Biserică fii gata!

Să vegheaţi şi-n timpul nopţii
Întăriţi-vă cu toţii
Plini de Duhul Sfânt într-una
Luptă să primeşti cununa

Stăruiţi în rugăciune
În credinţă, fapte bune,
Fiţi în pace şi-n sfinţire
S-aveţi parte de răpire

O, Biserică iubită!
Să fii gata, pregătită
Fii lumină fără pată
În curând vei fii chemată
Amin.

Condiţiile milosteniei

Un titlu irelevant pentru o problemă destul de serioasă. Ştim că toţi atârnăm de mila lui Dumnezeu, dar la rândul nostru suntem chemaţi să fim milostivi, asemenea Stăpânului nostru.

     Din păcate situaţiile întâlnite în viaţa de zi cu zi ne pun pe gânduri şi nu ştim când trebuie să facem milostenia şi faţă de cine. Nu cumva facem un efort inutil şi ajutăm pe cineva care refuză să muncească sau pe cineva care joacă teatru şi pozează în victimă pentru a face rost de câştig urât?
Acestea sunt ideile care ne vin prima dată în minte pentru că mintea noastră caută mereu explicaţii. Dar ne trebuie o conştiiţă curată ca să căutăm explicaţii după legea lui Dumnezeu, nu după legea omenească. Darul discernământului este un dar pe care-l câştigăm de la Dumnezeu cu multă rugăciune şi numai întăriţi în rugăciune vom găsi luminarea care ne călăuzeşte la tot lucru bun.
Nu trebuie să uităm nicio clipă că vrăjmaşul nu doarme şi la fiecare pas caută prilej de a ne întoarce de la fapta cea bună. Diavolul care lucrează în impostorul ce aşteaptă milă fără să sufere de vreo neputinţă poate lucra şi asupra noastră să ne trimită gânduri de judecată ca să ne determine să nu facem binele: Nu acum, nu merită, minte, o să dau altuia care chiar are nevoie. Iată cum deja ne-am pus judecători în locul lui Dumnezeu şi ne dăm cu părerea fără să cunoaştem realitatea. Dar diavolul şi-a îndeplinit scopul: a făcut ca omul să dea cât mai puţin, cât mai rar, sau chiar deloc.
Sfinţii nu gândeau aşa. Un exemplu clar este cel al Sfântului Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei (12 noiembrie), care avea mereu punga cu bani la el, să nu piardă ocazia de a ajuta pe săraci. S-a întâmplat odată ca un cerşetor să-şi schimbe hainele de mai multe ori şi să vină ceară milă. Sfântul, deşi era avertizat că e acelaşi om, dar cu alte haine, scotea bani din pungă şi-l miluia. Nu se gândea că ar putea profita cineva de bunătatea sa, ci, ca nu cumva în spatele acelui om să fie Hristos, care vrea să-i pună la încercare bunătatea. Nu avea dreptul să judece pe alţii mai înainte de a se judeca pe sine. Nu a zis: Dacă o fi vreu şarlatan???, ci a zis: Dacă e Hristos şi vrea să mă încerce??? De aceea dădea mereu sfaturi ucenicilor: De fiecare dată când vă cere cineva ceva, daţi-i, oricât de puţin ar fi, numai nu-l lăsaţi să plece nemiluit.
Ne e de mare folos sfatul Sfântului Ioan cel Milostiv. Lucrând după cuvântul lui stăm departe de uneltirile vrăjmaşului care vrea să ne depărteze de virtutea milosteniei, ne ferim de păcatul judecării aproapelui şi avem nădejde în dobândirea milei lui Dumnezeu faţă de păcatele noastre, pentru că numai cei milostivi vor fi miluiţi de Domnul Slavei.

RUGACIUNE..

Doamne, ajuta-mă să nu uit să vorbesc cu Tine înainte de a mă culca, să nu uit ca acela poate fi ultimul somn; iar dacă am rănit un om, Dă-mi Tu puterea de a face primul pas, spre a mă împăca. Ia-mă Tu de mână dimineata, iar când negurii mă-mpresoară, alungă Tu ceata. Ajută-mă să nu mă simt singur niciodată si, fie că am gresit sau am fost lovit, ajuta-mă să pot veni la Tine, Tu să mă iei în brate, să simt mereu că sunt iubit. Când cei de aproape mă rănesc, când prietenii, colegii poate, mă bârfesc sau fac ce tie nu Îti e pe plac, ajută-mă să nu răspund la fel. Dă-mi Tu puterea să-ntorc bine pentru rău, dă-mi Tu iubirea necesară, Dă-mi gândul Tău. Ajută-mă să nu mai stiu de frică, să am mereu curajul de a merge mai departe cand am realizat ca Dumnezeu mi-a luat orice sprijin,m-a lipsit de orice refugiu…si ma indepartat de orice sursa…mi-am dat seama ca am ramas doar cu El…si ca aceasta imi e indeajuns

                                                                              DOAMNE

Doamne vorbeste-mi!
 Si o ciocarlie a inceput sa cante,
Dar omul nu a auzit.
Asa ca omul a strigat:
Doamne vorbeste-mi!
 Si bubuitul tunetului a rasunat
 De la o margine a cerului la cealalta,
Dar omul nu a ascultat.
 Omul a privit in jurul sau si a spus:
Dumnezeule, da-mi voie sa Te vad!
 Si o stea a stralucit scanteietoare,
 Dar omul nu a observat-o.
 Si omul a strigat: Doamne, arata-mi o minune!
Si o viata s-a nascut, Dar omul nu a stiut.
 Asa ca omul a strigat in disperare:
 Doamne, atinge-ma ca sa stiu ca esti aici!
La care Dumnezeu s-a aplecat si l-a atins pe om.
 Insa omul a dat cu mana alungand fluturele,
Si si-a vazut mai departe de drum.
Nu lasa sa-ti scape vreo binecuvantare,
numai fiindca nu o primesti in felul in care o astepti!

PĂRINTELE PORFIRIE.... Despre metanii

Inchide Evaluarea ta a fost adaugata cu succes.

Inchide Ne pare rau, a aparut o eroare in timpul adaugarii evaluarii tale.

Cea mai potrivită metodă de întărire a muschilor abdominali o constituie metaniile. Nu râde, asa este! Când cineva face metanii folosul este dublu, si pentru sufletul si pentru trupul celui care le face. Sufletul se foloseste pentru că, prin metanii, cere iertare si milă Domnului, iar trupul, pentru că, astfel, îsi întăreste muschii abdominali si se fortifică. Îti recomand să faci cât mai multe metanii. Începe cu un număr redus, apoi adaugă altele în fiecare zi, până ajungi în punctul în care să simti că poti rezista. Însusi organismul ne înstiintează limitele rezistentei lui si, atunci, stabilim numărul de metanii în functie de rezistentă.

Apoi, desi nu e obligatoriu, putem mentine constant numărul de metanii în fiecare zi. Aceasta depinde de numerosi factori, ca dispozitia sufletească, oboseala, starea de sănătate etc. Important este începutul, pe de o parte, iar pe de altă parte, e importantă si pocăinta care trebuie să însotească metaniile, pocăinta pentru multele noastre păcate, pentru care trebuie să ne cerem iertare de la Domnul cu toată puterea sufletului si a trupului. Dacă putem, să zicem în timp ce facem metaniile: Doamne, Iisuse, miluieste-mă! A ta este cel mai bine. si Domnul nu numai că ne va auzi, dar ne va si ierta, întrucât cerem iertarea nu doar cu buzele, ci si cu trupul si din tot sufletul, indiferent dacă acesta e aproape de Hristos ori prins în mrejele păcatului. Căci Hristos nu S-a răstignit pentru credinciosi oameni fără pată, ci pentru ne-credinciosi si păcătosi ca noi.

Prin metanii, si trupul participă la rugăciune, rezultând astfel unitatea sufletului cu trupul, element care este esential în existenta, forma si tămăduirea bolilor.

Nu există gimnastică mai bună decât metaniile. După ce ne-am făcut cruce îngenunchiem, atingem pământul cu fruntea, apoi ne ridicăm, făcând aceasta iar si iar, în timp ce sufletul suspină în fata lui Dumnezeu, rostind rugăciunea vamesului: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Sau orice altă rugăciune pe care ne va lumina Duhul Sfânt să o rostim. După metanii urmează bucurie mare, usurare, pace în suflet, iar trupului nu-i va mai rămâne nici un singur mădular nefolosit si nepus la lucru. Părintele, pentru a accentua importantmetaniilor, spunea că după cum ne-o arată Evanghelistul, Hristos Însusi a făcut si El metanii când Se afla în grădina Ghetsimani, căzând cu fata la pământ si apoi ridicându-Se. Metaniile fac bine si sufletului si trupului. De aceea ascetii nu păsesc cu una cu două infarcturi ori alte boli de inimă etc., întrucât, prin metanii, arterele si vasele de sânge se păstrează excelent, iar sufletul se linisteste, spulberând supărările. Metaniile nu sunt de la om, ci descoperire dumnezeiască, si nefericit este omul care nu a aflat taina lor. Cei ce fac metanii noaptea, înainte de a adormi, alungă din minte grijile de zi cu zi, se linistesc si dorm mult mai bine.

Să faceti la rugăciune câte metanii puteti, chiar dacă obositi. Când rugăciunea e însotită si de jertfă, devine mai eficientă si mai plăcută lui Dumnezeu, sfătuia părintele.


Într-o zi, un om pacatos se jeluia unui credincios:
- "Draga prietene, sunt un om pierdut..."
Cel credincios îi spuse atunci:
- "Bucura-te ca esti pierdut, dragul meu ... "
- "Cum asa, sa ma bucur?" - îi raspunse mirat pacatosul.
- "Da, fiindca este scris în Evanghelie: "Iisus a venit sa gaseasca pe cel pierdut ... "
- "Si ce trebuie sa fac pentru aceasta?"
- „Foarte lesne: sa te asezi în calea lui Iisus ca sa te gaseasca".
- "Si care-i calea lui Iisus?"
- "Este calea pe care ne-o arata Evanghelia …prin Biserica Lui."

Sfântul Ierarh Calinic

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica a fost unul din marii părinţi duhovniceşti ai veacului al XIX-lea. Viaţa lui este descrisă pe larg de arhimandritul Anastasie Baldovin, unul din ucenicii săi.
S-a născut la Bucureşti, la 7 octombrie 1787, în familia bunilor credincioşi Antonie şi Floarea (călugărită, spre batrâneţe, la Mănăstirea Pasărea, sub numele Filoteia). A fost dat la învăţătură la una din şcolile care existau pe atunci în Bucureşti, în preajma unei biserici, poate la Colţea sau la Sfântul Gheorghe. Atmosfera de rugăciune şi aleasă viaţă creştină din familie au influenţat viaţa lăuntrică a tânărului Constantin, cum se numea din botez. De aceea, în martie 1807, deci înainte de a fi împlinit vârsta de 20 de ani, şi-a îndreptat paşii spre Mănăstirea Cernica din apropierea Bucureştilor, unde va fi venit adeseori să ia parte la slujbe şi să asculte cuvânt de învăţătură de la stareţul Gheorghe († 1806) sau de la alţi părinţi cu viaţă aleasă. În anul următor, duhovnicul său, Pimen, a cerut stareţului Timotei să-l îmbrace în “îngerescul chip al călugăriei”. Astfel, la 12 noiembrie 1808, tânărul Constantin devine monahul Calinic. După o lună, în biserica Sfântul Nicolae de la Cernica, episcopul bulgar Sofronie de Vrata refugiat în Bucureşti din cauza turcilor, l-a hirotonit ierodiacon. Îndrumat de duhovnicul său, a început o viaţă de aspre nevoinţe călugăreşti, cu post, rugăciune, muncă, citiri din Sfânta Scriptură sau din lucrările Sfinţilor Părinţi şi scriitorilor bisericeşti. În 1812 a fost trimis la Mănăstirea Neamţ împreună cu părintele său duhovnicesc, să strângă ajutoare pentru refacerea bisericii Sfântul Nicolae distrusă de un cutremur. Cu acest prilej a cunoscut străvechea ctitorie domnească cu aleasă viaţă duhovnicească, precum şi alte mănăstiri moldoveneşti. În 1813, în biserica Batişte din Bucureşti, a fost hirotonit ieromonah de către arhiereul Dionisie Lupu, viitor mitropolit al ţării, iar după doi ani a fost hirotonit duhovnic şi rânduit mare eclesiarh al mănăstirii. În 1817 a plecat la Muntele Athos. A stat aproape un an, reuşind să cunoască îndeaproape viaţa călugărească de acolo şi să culeagă învăţătură care îi va fi de folos în ostenelile de mai târziu.
După moartea stareţului Dorotei, la 14 decembrie 1818, obştea de la Cernica a ales în locul său pe ieromonahul Calinic. La 31 de ani, pentru învăţătura lui şi mai cu seamă pentru smerenia, răbdarea, dragostea faţă de toţi, viaţa lui de rugăciune, post şi muncă neîncetată, a fost numit stareţ. Doi ani mai târziu a fost hirotonit arhimandrit.Cei 32 de ani de stăreţie la Cernica constituie o perioadă de neîncetate strădanii pentru ridicarea vieţii călugăreşti de acolo, pentru buna îndrumare a vieţuitorilor, pentru înzestrarea mănăstirii cu noi lăcaşuri de închinare şi chilii pentru şcolarizarea tinerilor. A întemeiat mai multe ateliere în care monahii îşi pregăteau singuri cele trebuitoare pentru îmbrăcăminte (rase, potcapuri etc.). Cei ştiutori de carte se ocupau cu copierea de manuscrise, mai ales din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale marilor îndrumători ai vieţii călugăreşti. Obştea monahală creştea mereu. Dacă în 1838 erau 300 de călugări, în 1850 numărul lor ajunsese la 350. Dintre ei s-au ridicat multe personalităţi ale vieţii bisericeşti: arhiereul Ioanichie Stratonichias, originar din Transilvania, retras spre sfârşitul vieţii la Cernica, protosinghelul Naum Râmniceanu, un cunoscut cronicar, arhimandritul Veniamin Cătulescu, profesor de Religie la Colegiul “Sf. Sava” din Bucureşti, Pimen, fost egumen la Tismana, Anastasie Baldovin, ucenicul şi biograful lui Calinic, Nicandru, urmaşul său în stăreţie şi alţii.
Stareţul Calinic era un bun îndrumător al credincioşilor care veneau la mănăstire; era cunoscut atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât şi pentru faptele sale de milostenie. Timp de câteva luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din Bucureşti şi din împrejurimi, refugiaţi la Cernica de frica turcilor. Numeroase milostenii a făcut în diferite părti ale ţării şi chiar peste hotare. Pentru copiii din satul Cernica a înfiinţat o şcoală cu dascăl plătit de mănăstire. A fost preocupat în permanenţă de zidirea sau de refacerea unor lăcaşuri de închinare. Încă din primii ani de stăreţie s-a ocupat de zugrăvirea bisericii Sfântul Nicolae din incinta mănăstirii. Între anii 1832-1836 a zidit din temelie biserica cu hramul Sfântul Gheorghe din ostrovul mănăstirii, cu bani primiţi din partea arhiereului Ioanichie Stratonichias. Fiind distrusă la scurt timp de un cutremur, stareţul a început rezidirea ei, terminând-o în 1842. Tot atunci s-a ridicat o nouă stăreţie, clopotniţa, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi s-a construit o bolniţă. În anul 1846 a început (cu banii săi şi cu daniile unor credincioşi) zidirea bisericii cu hramul Sfânta Treime de la Pasărea, mănăstire aflată încă de la întemeiere sub oblăduirea directă a Cernicăi. Tot la Pasărea, cu câţiva ani în urmă ridicase biserica cimitirului. Din darurile testamentare ale unei credincioase, stareţul a zidit biserica Adormirea din Câmpina, întemeind şi o şcoală în jurul ei. Din banii mănăstirii, precum şi din propriile sale danii, s-au ridicat bisericile din satele Bueşti şi Sohatu, au fost ajutate mănăstirile Ghighiu şi Poiana Mărului, schitul Icoana din Bucureşti, precum şi câteva biserici săteşti.
În 1850, după 43 de ani de viaţă în mănăstire, dintre care 32 de ani de cârmuire a obştii monahale, stareţul Calinic a fost chemat la înalta slujire arhierească. Încă din 1834, după moartea mitropolitului Grigorie Dascălul, domnitorul Alexandru Ghica îl sfătuise să primească scaunul mitropolitan, dar a refuzat socotindu-se nevrednic de o asemenea înaltă cinstire. În anul 1850, când erau vacante toate cele patru scaune vlădiceşti din Ţara Românească, Barbu Ştirbei domnitorul de atunci, având o mare admiraţie faţă de Calinic stareţul mănăstirii ctitorite de strămoşul său, vornicul Cernica Ştirbei, l-a convins să accepte cârmuirea unei eparhii. La 14-15 septembrie 1850 a fost ales în străvechiul scaun episcopal de la Râmnicu-Vâlcea. A fost hirotonit arhiereu în catedrala mitopolitană din Bucureşti la 26 octombrie 1850 de praznicul Sfântului Dumitru. Întrucât reşedinţa episcopală din Râmnic era distrusă în urma unui incendiu, înscăunarea s-a făcut la 26 noiembrie la Craiova. Chemat la această înaltă slujire, noul ierarh a găsit în eparhie o moştenire grea care se cerea îndreptată. De 10 ani eparhia era condusă de locţiitori, resedinţa şi catedrala episcopală erau distruse, numărul preoţilor era insuficient, puţin pregătiţi şi cu o stare materială grea, seminarul închis în urma revoluţiei din 1848, lăcaşurile de închinare neîngrijite sau în paragină, iar unele chiar închise. Noul episcop a început imediat după înscăunare îndreptarea acestor lucruri. A cercetat eparhia, a rânduit protopopi, a hirotonit noi preoţi. În 1851 a redeschis seminarul mai întâi la Craiova, apoi în 1854 l-a mutat la Râmnic; a deschis şcoli protopopeşti pentru pregătirea cântăreţilor bisericeşti.
În 1854, după mutarea reşedinţei la Râmnic, a început ridicarea unei noi catedrale episcopale după planurile întocmite de el însuşi, cu pictura lui Gheorghe Tăttărescu, şi a refăcut reşedinţa şi bolniţa din incinta Episcopiei. Între anii 1859-1864 a ridicat, din banii săi, o biserică nouă la schitul Frăsinei. Aici a introdus regulile aspre de vieţuire ale Muntelui Athos pe care el însuşi le respecta de când intrase în mănăstire. Planul bisericii a fost conceput de el, iar zugrăvirea a încredinţat-o pictorului braşovean Mişu Popp. Episcopul Calinic a intervenit pe lângă domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru a salva Mănăstirea Frăsinei de la secularizare. Domnitorul a răspuns favorabil cererii sale, schitul fiind singurul care a rămas cu toate bunurile pe care le avea.
Iubitor de carte şi sprijinitor al culturii, episcopul Calinic a simţit mereu nevoia unei tipografii proprii. Ca stareţ şi apoi ca episcop, a tipărit câteva cărţi la Bucureşti. Prin 1860, “cu bani împrumutaţi”, după cum mărturisea el însuşi, a pus bazele unei tipografii proprietatea sa, de sub teascurile căreia au apărut mai multe cărţi de slujbă şi de învăţătură. Episcopul intenţiona să reînvie la Râmnic vremurile de înflorire culturală din timpul marilor săi înaintaşi din secolul al XVIII-lea. Cu un an înainte de moarte a donat tipografia oraşului Râmnic, cu tot inventarul şi cu toate cărţile aflate în depozit, cu condiţia ca tipografia să-i poarte numele şi ca jumătate din veniturile ei să fie folosite pentru întreţinerea şcolilor din oraş şi a elevilor săraci, precum şi a seminariştilor, iar altă jumătate pentru întreţinerea schitului Frăsinei.
Episcopul Calinic a fost şi un însufletit patriot. În calitatea sa de episcop a luat parte la lucrările Adunării obşteşti a ţării, apoi a fost ales deputat în Divanul Ad-hoc care a pregătit unirea celor două ţări româneşti. Încă din primăvara anului 1857 a trimis o circulară către protopopi şi egumeni, prin care le cerea ca în toate bisericile să se facă rugăciuni “pentru unirea românilor într-o singură voinţă şi cuget, ca să ceară pe cale legiuită viaţă patriei lor”. A făcut parte şi din Adunarea electivă a ţării care a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza. Ataşamentul său faţă de domnul unirii reiese şi dintr-o pastorală adresată protopopilor şi preoţilor din eparhie prin care-i îndemna să cinstească patria şi pe cârmuitorii ei şi să nu cruţe nici o jertfă pentru binele obştesc pentru că “cine este bun creştin este şi bun patriot”.
În chip deosebit trebuie pusă în lumină sfinţenia vieţii lui. Toţi cei care l-au cunoscut au rămas impresionaţi de numeroasele sale milostenii, de simplitatea sa în îmbrăcăminte, de bunătatea şi blândeţea sa, de rugăciunile sale tămăduitore, de posturile şi privegherile sale. Anastasie Baldovin, biograful său, scria că episcopul avea liste de persoane cărora le împărţea permanent ajutoare şi că atunci când hirotonea preoţi le dăruia cărţi şi chiar bani de drum. “Era atât de milostiv – scria acesta – încât dacă nu avea ce să dea de milostenie, îşi da hainele de pe prea Sfinţia Sa şi plângând se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani pe unde voi şti, ca să aibă ce să dea la fraţii lui în Hristos, pentru că aşa numea pe săraci şi neputincioşi”. Martori contemporani povestesc mai multe cazuri de vindecări de boli în urma rugăciunilor episcopului Calinic, cum a fost tânăra din satul Muiereasca sau fiul meşterului care lucra la construirea catedralei episcopale de la Râmnic.
Viaţa plină de înfrânări pe care o ducea (nu mânca niciodată carne, se odihnea numai pe un scaun de lemn), ca şi bătrâneţea care se simţea tot mai apăsătoare, l-au îndemnat pe episcopul Calinic să-şi scrie testamentul. Între altele, scria că nu lasă nici bani de îngropare şi nici de pomenire, pentru că tot ce a avut a împărţit celor săraci sau i-a oferit pentru refacerea clădirilor de la episcopie. În felul acesta a înţeles să pună în practică votul călugăresc al sărăciei de bunăvoie. Bătrân şi bolnav, s-a retras la Mănăstirea Cernica în mai 1867, încredinţând conducerea vremelnică a eparhiei arhimandritului Grigorie. Întrucât Guvernul de atunci i-a refuzat retragerea din scaun – în semn de înaltă preţuire – a rămas în vrednicia de episcop până la sfârşitul vieţii, trimiţând de la Cernica arhimandritului Grigorie felurite îndrumări pentru bunul mers al treburilor Episcopiei. La Cernica a mai trăit aproape un an ca un simplu monah, până în ziua de 11 aprilie 1868 când Dumnezeu l-a chemat la Sine. A fost îngropat în tinda bisericii Sfântul Gheorghe, ctitoria sa.
Sf. Calinic mort în scaun la 11 aprilie 1868 imagine obţinută prin amabilitatea Doamnei Mariana Nicorici
Călugăr smerit la Cernica, apoi conducător al obştii monahale de acolo timp de 32 de ani, episcop la Râmnic peste 18 ani, marele ierarh Calinic a devenit unul din cei mai desăvârşiţi reprezentanţi ai spiritualităţii româneşti. A fost apreciat şi considerat ca un adevărat sfânt nu numai de cei care l-au cunoscut, ci şi de urmaşi. Iată ce spunea despre el marele cărturar Nicolae Iorga (1871-1940): “Trăind în sfinţenia muncii şi a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioşii din eparhie şi părerile de rău ale tuturora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învăţătură şi de pregătire duhovnicească, unde se retrăsese. Trăind până departe, în timpuri noi, pe care el nu le mai înţelegea, nici pentru a le combate precum ar fi fost datoria sa, cruţat de dânsele, venerat pentru o vârstă ca a sa şi pentru o astfel de viaţă chiar şi de cei mai antireligioşi din noul curent
apusean care stăpânea statul cel nou, el încheie cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără arginţi, al ctitorilor de cărţi şi de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei cari o clipă nu şi-au închipuit că fapta sau gândul lor scapă de sub ochiul privighetor al lui Dumnezeu” (Istoria Bisericii româneşti, vol. II, el. II, Bucureşti, 1932, p. 237-238).
Faptele prezentate demonstrează cât de îndreptăţită a fost hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii noastre, din 28 februarie 1950, ca episcopul Calinic să fie trecut în rândul sfinţilor. Canonizarea lui solemnă s-a făcut la Cernica în ziua de 23 octombrie 1955 în prezenţa multor ierarhi români şi străini, a numeroşi călugări, preoţi şi credincioşi; moaştele i-au fost aşezate spre cinstire şi închinare în biserica Sfântul Gheorghe, ctitoria sa. Astfel, smeritul stareţ şi ierarh Calinic a devenit unul dintre cei mai de seamă sfinţi ai calendarului ortodox român, pildă vrednică de urmat pentru orice fiu al Bisericii. Prăznuirea lui din neam în neam se face în ziua mutării sale la Domnul, adică la 11 aprilie. Este cinstit prin cântări de laudă, în Minei şi prin slujba Acatistului; chipul său este zugrăvit în multe biserici mănăstireşti şi parohiale, iar numele său este purtat de mulţi credincioşi care îmbracă îngerescul chip al călugăriei.
“Pomenirea ta cea purtătoare de lumină, Ierarhe Calinic, veseleşte sufletele celor credincioşi şi atingerea de racla sfintelor tale moaşte sfinţeşte simţirile şi dăruieşte tămăduiri; pentru aceasta, după datorie, te cinstim pe tine şi cu bucurie iţi cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înţelepţite!” (Din Acatistul Sfântului, Condacul 1).

Sursă: "Sfinţi daco-romani şi români", Ed.Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 89-94. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu.

O MINUNE A PARINTELUI ILIE LACATUSU

Florentina Iordache: Doresc să vă transmit o minune pe care am trăit-o la părintele Ilie Lăcătuşu acum mai bine de 8 ani.
Am mers cu un grup de creştini de la biserică, într-o duminică după-amiază la mormântul părintelui. Ştiam că în acea zi venea fiica părintelui şi deschidea cavoul. După ce am stat la rând vreo 20 de minute, am intrat şi m-am apropiat de sicriul părintelui. M-am uitat la faţa lui şi avea ochii deschişi. Uimită, am observat că părintele mă urmărea cu privirea. Fiica părintelui mi-a spus "ia uite, te priveşte!". M-am apropiat şi i-am sărutat mâna şi am pus mâna mea pe cea a părintelui. Altă uimire - părintele avea mâna mai caldă ca a mea.. Am ieşit emoţionată şi i-am spus unei prietene care aştepta şi ea să intre: "K., părintele mişcă ochii!", ea mi-a răspuns "ei, poate la tine...". Când a intrat, ea s-a uitat special la ochii părintelui şi a văzut că avea ochii închişi, după ce i-a sărutat mâna s-a uitat iar şi acum părintele avea ochii larg deschişi.
Am mers la multe moaşte de sfinţi, dar aşa ceva eu nu am mai întâlnit! Dar nu e de mirare căci sfinţii sunt vii, mai vii ca noi!!

Daniel Ilie: Suna vag cele ce va voi povesti, insa eu o consider o minune a parintelui.
Data intamplarii nu o mai stiu exact.
Prin anul 2002-2003 auzisem de la cineva ca s-au descoperit niste moaste in Cimitirul Giulesti. Am fost si eu odata, mai mult din curiozitate.
Apoi am mai mers deoarece vedeam ca trupul parintelui era uscat, se slujisera de catre un arhiereu cele 40 Liurghii de dezlegare, insa trupul nu putrezea, ba din contra, ramaneau uscate, galben-maronii, raspandeau buna mireasma si unii oameni spuneau ca s-au vindecat minunat.
Intr-una din zile, o duminica, am prins deschis la capela, fiica parintelui Ilie Lacatusu, doamna Sabina, fiind de fata. Era o zi senina de vara, caniculara chiar. Dintr-o data, doamna Sabina ne anunta ca sa ne pregatim sa plecam deoarece parintele Ilie Lacatusu a anuntat-o ca va veni o ploaie torentiala rece cam intr-o jumatate de ora. Ne-am uitat pe cer, nici un nor. Ne idoiam de cele auzite, insa, ne-am pregatit sa plecam pentru ca doamna Sabina inchidea capela oricum si pleca. Am plecat impreuna. Am prins un tramvai pana la podul Grant. Nu am apucat sa cobor din tramvai bine ca a si inceput o ploaie torentiala rece, si abia m-am putut adaposti sub pod. A plouat torential cam 20-30 minute, timp in care apa incepuse sa curga in suvoaie pe strada si m-am udat la picioare si am zis ca ar trebui sa alerg in statia tramvaiului 41 pentru ca oricum ma udase ploaia. Am alergat pana la 41, rugandu-l pe parintele Ilie Lacatusu sa ma fereasca de ploaia aceea rece; aveam doar un tricou pe mine si se putea lasa cu o raceala la plamani.
In sfarsit, am ajuns acasa si in timp ce urcam scarile vedeam cu surprindere ca hainele si incaltamintea imi erau uscate, desi intrasem cu picioarele in apa pana aproape de genunchi, sub podul Grant.
Poate suna cam ciudat, dar eu o consider o minune. Daca considerati ca poate fi scrisa intr-un fel, nu pare ciudata, si va este de folos, eu v-o trimit cu drag. Doamne, ajuta!

Mihai Adrian: Doamne, ajută!
Am citit apelul dumneavoastră şi vreau să vă relatez o minune săvârşită de Sfântul Ilie Lăcătuşu.
În anul 2008, mai exact în luna septembrie, am mers cu soţia pentru a face un set de analize(ea este bolnavă de hepatită cronică, cu virus B şi D). Rezultatele au fost devastatoare: GPT avea valoare 540, iar limitele normale se situează între 20 şi 70. Menţionez că analizele le-am făcut în trei locuri şi toate arătau aceeaşi valoare. Deci am exclus posibilitatea unei greşeli. Acest GPT arăta starea ficatului. După câteva zile am mers în Bucureşti să vizităm naşii. Atunci ne-am hotărât să mergem la Sfântul Ilie Lăcătuşu. Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns şi a fost o mare binecuvântare. La o zi distanţă de pelerinajul la moaştele Sfântului Ilie Lăcătuşu, soţia mea şi-a repetat analizele. Am rămas muţi de uimire. GPT-ul avea acum valoarea de 110, iar după câteva zile a ajuns în limite normale. Am uitat să menţionez că soţia mea se simţea foarte rău înainte de a ajunge la Sfântul Ilie Lăcătuşu. De a doua zi se simţea foarte bine. Noi credem că aceasta a fost o minune a Sfântului Ilie Lăcătuşu. Dumnezeu a lucrat minunat prin sfântul Său.
--

SFÂNTUL DIN INIMA HAȚEGULUI – PR. ARSENIE BOCA

Puțini sunt cei care nu au auzit de marele Sfânt de la Mănăstirea Prislop, din inima Hațegului, Părintele Arsenie Boca.

Ca în fiecare an și anul acesta, la 28 noiembrie este pomenit Sfântul Părinte cu toată slujba și evlavia cuvenită unui asemenea model al creștinătății.

Dragostea Sfântului Pr. Arsenie pentru Dumnezeu, Maica Domnului și toată făptura, stă mărturie și povață pentru noi toți în fiecare cuvânt al Preasfinției sale, în fiecare icoană pictată, în fiecare piatră ce duce spre sfântul său mormânt care, cu limbă de moarte a lăsat, din minunata sa smerenie, să rămână pecetluit până la a doua venire a lui Hristos.

De acolo din Ceruri, din ”patria” Sfinților și a Cuvioșilor, o privire albastră ca însuși cerul și veșmintele Maicii Sfinte pe care le-a pictat cu post, rugăciune și o măsură de dragoste la care noi nu visăm să ajungem măcar, ne mângâie și ne ajută, la fel ca până la trecerea sa la Domnul… ochii Părintelui Arsenie albaștri, scrutând mântuirea, culegând-o atât pentru sine cât și pentru noi toți pentru că ne-a promis ”…de acolo de sus vă voi ajuta mai mult !”

Ca de fiecare dată și acum, prin Sfinția sa părintele Nifon de la Sfânta Mănăstire Prislop, Sfântul Părinte Arsenie ne aduce mângâiere și dragoste de sărbători.

Mult a ajutat Pr. Arsenie la realizarea acestei reviste și, în zilele de cumpănă mi-a amintit: ”…fericiți cei ce plâng…” și astfel am mers mai departe. Slavă întru cei de Sus și metanie adâncă Fericitului Cuvios Arsenie Boca, cel ce, asemenea Sfinților Martiri Brâncoveni, ridică țara noastră din necazuri prin rugăciunile sale de foc…focul ce va aprinde țara de la Prislop, după cum ne-a spus ¡

Mulțumiri Părintelui Nifon pentru că a acordat acest interviú și de asemenea, mulțumiri Părintelui Ioan Vlădoescu, care, din timpul său prețios și pe cheltuiala sa, s-a deplasat special la Prislop ca să ne ajute, luând acest interviu.

LELIA BRATU

                                                           Cum l-ați cunoscut pe Sf. Părinte ?

Pe marele Sfânt al lumii l-am cunoscut acum 53 de ani, când am mers împreună cu viitoarea mea soție la Sâmbăta de Sus să cerem binecuvântare de la vestitul duhovnic, pentru căsătorie.

Dânsul, după ce ne-a ascultat, ne-a spus  cu glasul neaoș românesc, așa: ,,Mă, să știi că o să vă căsătoriți, dar Dumnezeu are și un alt plan cu voi…” Am plecat de acolo cu o bucurie imensă în inimă. Nu după mult timp, ne-am căsătorit. Dumnezeu ne-a purtat de grijă și ne-a binecuvântat cu patru copii, două fete și doi băieți. După ce copiii au crescut mari, de comun acord, am plecat fiecare la mănăstire. Prima a plecat soția la mănăstire cu cele două fete dar, acum  20 de ani soția și una din fete au plecat la Domnul, rămânând ca fata cea mai mare să le aprinda candela în fiecare zi acolo. Ceilalți, băieții, unul este preot de mir în Făgăraș și are cinci      copii, iar celălalt este monah la Recea, în munții Apuseni.

Eu m-am hirotonit monah la Cenad, în Banat.  În anul 1989, când Sfântul Părinte Arsenie Boca s-a mutat la Domnul, eu am fost aici, la Prislop și am putut spune câteva cuvinte după prohodire.

În drum spre groapă l-am purtat pe umăr, gândindu-mă în permanență că Sfântul Părinte ne va arăta un semn… și semnul l-am vazut la groapă, pentru că atunci când i-am privit mâinile, le-am văzut rozalii de ca și cum ar fi fost viu.

La parastasul de 7 ani al Sfântului am dorit să ridicăm sfintele sale moaște din mormânt dar maica stareță Zamfira a spus  să nu facem asta, pentru că Sfântul Părinte a zis când trăia : ,,pecetluit să fie mormântul meu până la a doua venire a lui Hristos,,  Eu am presupus totuși că Părintele a zis așa deoarece avea o smerenie îngerească, Tot atunci, afară ploua încet, astfel încât am propus credincioșilor cu curaj să închidă umbrelele, pentru că  ploaia  aceea reprezintă de fapt lacrimile Sfântului Părinte pentru noi toți care suntem aici…și toți le-au închis. De atunci și până acum, în fiecare zi, vin pelerini din toata lumea să ia binecuvântare de la Sfântul  de la Hațeg.

                                                                              Cum era Sfântul Părinte?

Sfântul Părinte a fost un mare duhovnic cu o mare harismă.

El vedea prin trup cât și prin suflet toate rănile omului și astfel, dădea  medicamentul potrivit oricui. Când se uita la tine vedea orice rană pe care o aveai. Pe nimeni nu a întors înapoi iar cei care veneau cu credință la dânsul, să ceară  binecuvântare, o primeau…asta până când a intrat fosta securitate pe fir…

Am auzit că picturile dânsului de la Drăgănescu și de la Sfântul Elefterie din București au fost pictate așa cum i se arătau de fapt de către Dumnezeu, Maica Domnului și Sfinți,  așa este?

Da, așa este, orice icoană pe care Sfântul Părinte a zugrăvit-o este viziunea Părintelui în viață. Să ne amintim ce a zis Părintele înainte de plecarea sa din această lume când a spus  cum că ,,eu știu unde mă duc că am mai fost acolo” asemenea Sfântului Apostol Pavel.

Despre minunile săvârșite de Sfântul Părinte Arsenie în viață, puteți să ne spuneți ceva?

Da, știu câteva mărturisiri ale unor credincioși care l-au cunoscut în viață și au primit videcare de boli grave, una fiind aceasta; a venit la mine o femeie din Brașov și mi-a povestit cum a vindecat-o Sfântul Părinte și vă redau exact ce mi-a spus ea: “Am fost bolnavă de cancer cu metastază în ultima fază iar doctorii nu mi-au dat de trăit mai mult de câteva zile. Astfel, am plecat cu soțul meu la Sâmbăta de Sus, unde era Sfântul Părinte Arsenie pe atunci și, cum ne-a văzut, ne-a și întrebat: ,,Mă care vă este necazul?”  Soțul meu a răspuns: ” Așa este,  avem un necaz foarte mare, soția mea este foarte bolnavă.” Părintele s-a uitat la noi și ne-a binecuvântat, zicându-ne: ,,Nu mai ai nimic” și de atunci au trecut aproape 50 de ani și n-am murit, așa cum au zis medicii.

Altă minune, este mărturisită tot de o doamnă din Făgăraș care a avut cancer la sân și pe care medicii de la București se pregăteau să o opereze datorită faptului că boala îi afectase mai multe organe din corp. “În timp ce eu mă aflam pe patul spitalului, – mărturisește femeia – soțul a mers la Sfântul Părinte la Drăgănescu, pentru că acolo se afla atunci, ca să-i ceară să se roage pentru mine. Părintele, când l-a văzut de acolo de sus de pe schelă, i-a zis: ,,ce e Vasile, care este necazul tau? ” și soțul, bineânțeles, i-a spus despre ce este vorba. Sfântul Părinte l-a rugat să-l aștepte puțin, că se întoarce repede. Când s-a întors i-a spus așa ,,Mă, mergi înapoi și spune doctorilor că există un alt doctor, mai mare, care vindecă atât sufletul cât și trupul mult mai repede, așa că du-te, că soția ta nu mai are nimic.“

Așa a și fost, pentru că în momentul în care medicul chirurg se pregătea să-i taie rana de la sân, a mișcat un pic cearșaful cu care era acoperită și a constatat cu stupoare că sânul bolnav este la fel ca și cel sănătos. Mirat, doctorul l-a întreabat pe soțul meu unde a fost pentru că se întâmplase o minune cum nu mai văzuse până atunci.

Aceste minuni – și altele – s-au întâmplat când Sfântul Părinte Arsenie a fost printre noi, dar vă pot povesti și unele minuni care s-au întâmplat după mutarea sa la Domnul, în fața mormântului.

Eu nu vreau să creadă lumea altceva decât ceea ce însuși Părintele a spus când înca mai era în viață, că de acolo, de sus, va  putea ajuta oamenii mai mult dacă aceștia îl vor chema. Iată două dintre ele :

Într-o zi vine la mănăstire o familie, cu un copil surdo-mut, să se roage la Crucea de la mormântul Sfântului. Nu știu cum s-au rugat, dar bănuim că pentru sănătate. La un moment dat, se trezesc cu copilul că îi strigă pe nume pe părinții săi, spunându-le că Vali poate să “volbească“. Pe atunci copilul avea 4 ani iar acum are 12 și vine des cu părinții lui aici, să-i mulțumească Sfântului Părinte pentru ce a făcut pentru ei.

Altă dată, vine o altă familie, cu un copil care nu putea să meargă bine și nici să vorbească. În momentul în care s-au apropiat de mormântul Părintelui Arsenie, copilul s-a desprins de ei și a rupt-o la fugă spre Cruce; a îmbrățișat-o, a sărutat-o și a alergat în jurul mormântului…ce mare bucurie au avut părinții, nu vă mai spun, că se înțelege de la sine!

Toate acestea sunt minuni cu  vindecări, dar Sfântul Pârinte a făcut și alte minuni, ajutând chiar demnitari și mulți alți oameni  nedreptățiți.  Aceasta mi-a spus-o un demnitar care era învinovățit pe nedrept de un coleg și deși el făcea tot ce era omenesc ca acela să îl creadă, a fost în zadar. A auzit la rândul său de Sfântul Părinte Arsenie de la Prislop  și a venit  și el să se roage la mormânt și s-a rezolvat situația .

După cum vedeți, Sfântul Părinte a ridicat lumea întreagă într-o mișcare spirituală spre Prislop ,așa cum el a promis, că: ,,De la Prislop se va aprinde țara” și sper – cu această ocazie- să fiu și eu o mică scânteie atunci când România se va aprinde.

În încheiere, spun cum am spus și atunci, la înmormântarea  Părintelui, că doresc să nu mor, până nu mă voi închina la Sfintele moaște ale unuia dintre cei mai mari Sfinți ai lumii. Așa să ne ajute DUMNEZEU! AMIN.

Interviu realizat de PR. Vlădoescu Ioan cu Părintele Ieromonah Nifon de la Mănăstirea PRISLOP, în ziua de 10 noiembrie 2010.