30 decembrie 2013

SFATURI PENTRU ANUL NOU

Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.

Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă.

Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.

Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6,

Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi sfl ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte.

Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?

Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.

Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).

Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună.

Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată.

Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc.

Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus.

Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.

A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească.

Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului.

De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig.

Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii.

Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).

Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”.

Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Insuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.

Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa.

De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum.

Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.

Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.

Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.

Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine?

Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune şi în fericita incredere in Dumnezeu.

Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.

Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.

Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu.

Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.

Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu!

Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu?

Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu.

Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.

Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu.

Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu.

Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu?

Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotesti că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea.

Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.

Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.

Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu.

Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10).

De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată.

Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?

Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.

Insă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).

Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu.

Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.

Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti.

Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Insă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

14 decembrie 2013

CUGETARI DESPRE POST -Arhim.Ilarion Argatu

Postul nu este plăcut omului bogat, dar este plăcut celui sărac.
Postul nu este plăcut omului leneş, dar este plăcut celui muncitor.
Postul nu este plăcut oaspeţilor, dar este plăcut drumeţilor.
Postul este lungime de viaţă.
Postul este înviorare a trupului şi înălţare a sufletului spre taine nepătrunse.
Postul este fericire a trupului şi strălucire a
sufletului.
Postul este armonie între trup şi suflet, cu sănătate îndelungată.
Prin post cunoşti pe om. Prin post cunoşti natura.
Prin post dai întâietate celui cu întâietate.
Prin post cunoşti taina lumii, prin post cunoşti pe satana, prin post cunoşti pe Dumnezeu şi pe tine însuţi.
Prin post descătuşezi trupul de lăcomie, de lene, de furt, de minciună, de pizmă, de răutate, de sudalmă, de batjocură, de fumat, de beţie, de indiferentism.
Prin post sufletul se înalţă la slavă, păşind pe culmile cele mai îndrăzneţe faţă de muritori, capabil de fapte mari faţă de tot omul ce este în suferinţă, capabil să înfrunte pe blasfemitorii de om şi de Dumnezeu, capabil să schimbe mersul de la rău spre bine, capabil să facă minuni pe pământ, precum s-a şi făcut întotdeauna şi se fac şi acum de cei ce-l respectă.
Postul nu este o schingiuire a trupului ci o adevărată hrană plină de viaţă.
Postul nu este pentru cei proşti, ci pentru tot omul şi mai ales pentru cel înţelept, că înţeleptul îşi iubeşte viaţa şi ca atare trebuie să iubească postul.
Postul este o scânteie pe pământ şi cine o vede îşi
va aprinde lumânarea la ea, ca prin lumina ei să poată păşi în viaţă şi să treacă din fericire în fericire.
Cine urăşte postul, se urăşte pe sine!
Postul singur nu este de ajuns niciodată, pentru ca omul să poată fi socotit ca stăpân pe sine şi a fi şi pe calea mântuirii. Luat singur, nu poate fi socotit decât ca acel om ce a desprins din funia puternică o fâşie şi a legat dobitocul, socotind a fi de ajuns, iar restul de funie a pus-o în cui. Dar dobitocul a rupt fâşia şi a intrat în grădină, i-a făcut mare stricăciune pe când omul dormea, ca apoi ducându-se în lucernă a mâncat până a crăpat. Dacă ar fi fost legat cu întreaga funie în fâşiile ei nedesprinse, nu s-ar fi întâmplat nici paguba şi nici moartea dobitocului. Astfel este şi trupul ce este legat numai cu postul şi nu cu întregimea faptelor legate de fâşia postului. De fâşia postului ştim că se învecinează şi chiar soră este cu fâşia – milostenia. Cu aceste fâşii, postul şi milostenia se învecinează şi sunt surori chiar cu dreptatea şi adevărul, iar cu acestea se învecinează lumina şi iubirea şi pe deasupra tuturor pe care le îmbrăţişează este dragostea de Dumnezeu cu toate poruncile Evangheliei. Aceste 7 viţe formează pentru creştin cea mai bună frânghie pentru a lega trupul de a nu cădea în vicii, la stricăciune şi moarte, iar sufletul se va putea înălţa pe culmile cele mai înaripate până la lumina cea mai apropiată a
Dumnezeirii.
Cine zice că le face pe toate celelalte şi numai postul nu-l poate face, nu are adevăr în gura sa iar faptele îi sunt murdare. Căci precum o fâşie din funie i se simte lipsa ei, când e luată, iar funia nu-şi mai are tăria şi nici frumuseţea chiar, tot aşa şi cel ce spune astfel de lucru. Căci una pe alta se strigă, una pe alta se cheamă şi auzul celui ce le face nu va putea să rămână surd la strigarea lor şi o va face şi pe ea. Iar, de zice că n-o poate face, nu va face nici pe una şi nici pe alta, şi-n gura lui este minciună. A văzut cineva vreo slugă care să nu facă ceea ce face stăpânul, şi ceea ce-i spune să facă şi dacă nu face să-l mai ţie pe lângă sine? Eu cred că nu! Şi dacă nu? Atunci creştinul, care este o slugă a lui Iisus după fiinţă, credinţă şi nume, de ce face altfel de cum face stăpânul său?
Iisus a postit şi postul l-a împletit cu toate celelalte: mila, adevărul, dreptatea, iubirea, lumina şi dragostea de lege şi de Dumnezeu, cu care a legat pe satan. Creştinul de ce ia numai o fâşie sau două din funie şi cu care crede că este de ajuns pentru a lega răul ce-i voieşte moartea sufletului? Iată că, şi fâşiile se rup şi se pierd, şi calea lui spre mântuire la fel, devenind un sclav al tuturor viciilor, un cuib al satanei unde împărăţeşte nestingherit. Ori se crede creştinul a fi mai presus de Stăpânul lui, Iisus? A găsit el o cale, un mijloc mai bun, de luptat mai uşor şi de învins pe satana? Dacă este aşa, atunci Iisus nu-i mai poate fi stăpân, el e Domn. Astfel de domn au voit mai înainte să fie şi satan, dar satan a căzut, iar creştinul ce crede? Nimeni nu şi-a luat fiinţa de la sine, în afară de Dumnezeu, ci de la altul şi acel altul nu poate fi pentru om, cum şi pentru tot ce este în lume, decât Dumnezeu. Şi atunci cine eşti tu creştine de zici şi faci altfel decât Stăpânul tău?

2 decembrie 2013

Despre tristeţea sufletului

Părintele Arsenie Papacioc

„Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din
inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele
cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip.
Dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de intunecare.
Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de
steag, toată creaţia suferă.
Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu
este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe
poziţie de anulare, de autoanulare. Deci, recomand o poziţie de
trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezentă”

GLASUL PĂSTORULUI CELUI BUN

Omule, făptura mea
Pentru ce m-ai părăsit
Şi pe alte căi mergând,
Drumul vieţii l-ai greşit ?

Iubitor de oameni sunt
“Şi al milei Dumnezeu”
Pentru ce te-ai făcut
Rob “potrivnicului Meu”

Pentru tine, Eu – din veac
- Mântuire am lucrat,
Pogorându-mă de sus,
Cerurile am plecat.

Căci luând Eu chip de rob,
Din Fecioară m-am născut
Şi smerit, şi prea sărac,
Pe pământ am petrecut.

Suferit-am prigoniri,
Vorbe rele şi ocări,
Trupul Meu spre rane am dat
Şi obrazul la scuipări.

Pogorându-mă din cer,
Ca să te ridic la el,
Chipul slavei am lăsat,
Pentru tine cel ”mişel“!

Necinstire am răbdat,
Ca din nou să te slăvesc;
Întru tot sărac am fost,
Ca să te îmbogăţesc.

Rane grele am primit,
Sângerându-Mă de tot,
Ca să-ţi vindec rana ta
Şi din “sângiuri“ să te scot.

Strop de sânge n-am cruţat
Şi de chip Eu m-am lipsit,
Ca să-ţi curăţ sufletul,
Întru patimi ponosit.

Tu greşind de la-nceput,
Împotriva Tatălui,
Ţi-am luat asupra Mea
Sarcina păcatului.

Birnic morţii tu erai
- Pe vecie osândit -
Dar luând Eu vina ta
”Birul morţii“ am plătit.

Fiere beau şi cu oţet
Şi pe lemn mă răstignesc,
Ca din ”lemnul cel amar“,
Rod prea dulce să-ţi gătesc.

Răstignit între tâlhari,
Socotitu-m-am “blestem”,
Ca, pe tine iar moştean
- La viaţă să te che

Pentru această dragoste,
Urâciune Îmi plăteşti
Şi ”pogorământul“ meu
Pururea dispreţuieşti!

Căci, în loc să vii acum,
Cu iubire să-mi slujeşti
Tu iubeşti păcatele
Şi de patimi te robeşti.

Care lipsă, spune-Mi dar,
Întru Mine ai aflat,
De întârzii rătăcind
- De la Mine depărtat - ?

Dacă vrei tot binele,
Eu sunt “binelui izvor”,
Şi aicea pe pământ,
Şi în veacul viitor.

Fericirea veşnică,
Dacă vrei s-o dobândeşti,
Eu sunt singur “Dătător
Fericirii sufleteşti”.

Frumuseţea tu dorind
Desfătare ca să ai,
“Podoaba” lumii sunt
Şi “dulceaţa cea din rai”.

De râvneşti la nem slăvit,
Eu sunt “Unul cel născut”
Din Fecioară negrăit
Şi din cel fără-nceput.

Cauţi slavă şi puteri
Ca să ai neîncetat,
Eu sunt “Domn Puterilor”
Şi “al Slavei Împărat”

La averi fără sfârşit,
Dacă (poate) ai râvnit,
Eu sunt “Veşnic Vistier
Bunătăţilor din cer”.

Înţelept voind să fii,
Fă-te Mie următor,
Eu sunt “Raza Tatălui”
Şi “al tău luminător”.

Cu prieten credincios,
Dacă vrei mereu să fii,
Eu sunt “Mire” sufletesc
În “cămara” Mea să vii.

Iar dreptate căutând,
De la oameni n-ai să scoţi,
Eu sunt “Drept judecător”
Nemitarnic pentru toţi.

Întru scârbe şi nevoi,
Când mă chemi în ajutor,
Pretutindenea degrab,
Eu îţi sunt ajutător.

La durere nu slăbi,
Amărându-te prea rău,
Eu sunt “Doctor trupului
Şi al sufletului tău”.

De-ntristare şi necaz
Dacă eşti împresurat,
Alinarea ta sunt Eu,
Suflete nemângâiat.

Obosit de greutăţi
Pe al vieţii tale drum
Eu în veci odihnă sunt,
Totdeauna şi acum.

Pacea sufletului tău
Dacă rău s-a tulburat,
Către Mine, vino iar,
Eu sunt Păcii Împărat.

Frica morţii dacă ai
Crede nu te tulbura,
Eu sunt “viaţa tuturor”
Şi acum şi pururea.

Negura păcatelor
Cuprinzându-ţi viaţa ta,
Eu sunt “Soare neapus”,
Vino la lumina Mea!

Adevăr neprihănit
Pe pământ nu căuta,
Eu sunt “Sfântul Adevăr”
Pentru mântuirea ta.

Rătăcindu-te mereu
Într-al vieţii greu noian,
Eu sunt “calea fără greş”
Care duce la liman.

Iar acuma dacă n-ai
Povăţuitor la cer,
Eu “Păstorul tău cel Bun”
Nu te voi lăsa stingher.

Dacă nu cutezi să vii,
(De păcate ruşinat)
Eu, să ştii că sunt la toţi,
“Primitor prea îndurat”.

Căci am zis să vie toţi
- Către Mine-cei ce au
Osteneală şi poveri,
Ca, odihnă să le dau! -

SURSA net

30 noiembrie 2013

Sfantul Andrei

In Patras, la ceas de mare sarbatoare
E Sfantul Andrei, chemat in rugaciune
De credinciosii ce lumea o strabat
Ca Tie Sfinte, astazi sa se’ nchine.

Si toaca’ n cer si pe pamant cuvanta
E poarta dintre cele doua lumi deschisa
Si vin apostolii din cer la praznic,
Inconjurati de ingeri si lumina sfanta.

Apostolul Andrei, ne-a crestinat poporul
Si-a pus o piatra de credinta vie
Ce flacara aprinsa’i printre noi
Si calauza pe pamant spre vesnicie.

In asta noapte am pus graul la’ncoltit
E semn de bucurie crestineasca
Ne binecuvanteaza Sfantul iar
Pe noi pe toti si glia stramoseasca

Camelia Cristea

Sfantul Andrei - Apostolul romanilor

Sfantul Apostol Andrei este sarbatorit pe data de 30 noiembrie. S-a nascut in Betsaida Galileia, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret, in nordul Tarii Sfinte. Din Sfanta Scriptura aflam ca era fratele lui Simon Petru. Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor. Avand in vedere ca Andrei era evreu, nu stim cu certitudine daca numele Andrei era numele sau real (acesta fiind de origine greceasca). Potrivit cercetatorilor, numele Andrei era destul de prezent printre evrei, inca din perioada sec. II-III d.Hr.

Pentru romani, numele apostolului Andrei este legat de lupi. Se sustine ca acest nume - Apostolul Lupilor - deriva din vechea denumire a dacilor, daoi, (lupi), dar si de la simbolul lor - lupul. Lupul era chiar un simbol al sanctuarelor Daciei. Legendele spun ca acest animal a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei si ca cel care era capetenia lupilor, l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Dobrogei spre Pestera care i s-a oferit ca adapost.

Sfantul Andrei - ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul

Sfantul Andrei, inainte de a deveni ucenic al lui Hristos, a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dorinta de a-L urma pe Hristos se naste in el, in momentul in care Sfantul Ioan rosteste cuvintele: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1, 29). Insa, chemarea sa la apostolie se face mai tarziu si este relatata de Sfantul Evanghelist Matei : "Pe cand Iisus umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20).

Cand mai este Andrei mentionat in Scriptura?

Scriptura il descopera pe Andrei la inmultirea painilor si a pestilor (Ioan 6, 8-9) si dupa invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, ii spune lui Hristos ca niste elini, veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, doresc sa-L vada (Ioan 12, 20 - 22).

Chemarea la Apostolie a Sfantului Andrei

Unde a vestit Sfantul Andrei invatatura lui Hristos?

Potrivit traditiei, teologilor si istoricilor, Sfantul Apostol Andrei a fost primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci. In Istoria bisericeasca, Eusebiu de Cezareea (+ 339/340) afirma: "Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia". Calendarul gotic (sec. al IV-lea) si Martirologiile istorice occidentale (sec. VIII-IX) sustin si ele ipoteza misiunii Sf. Andrei in Scitia. Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata si de scriitori bisericesti. De exemplu, calugarul Epifanie (sec. VIII), in "Viata Sfantului Apostol Andrei", afirma ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. Sinaxarul Bisericii constantinopolitane mentioneaza ca Andrei "a predicat in Pont, Tracia si Scitia". Dupa un alt izvor, pastrat in acelasi Sinaxar, Sfantul Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul sau Amplias, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 30 octombrie. Probabil este Amplias cel amintit de Sfantul Apostol Pavel in epistola catre Romani (16, 8). Prezenta colindelor, legendelor, obiceiurilor din Dobrogea, inchinate Sfantului Andrei, intaresc credinta ca acesta a vestit Evanghelia lui Hristos in tara noastra.

Moastele din Patras

Sfantul Andrei a murit ca martir la Patras. Desi noua ne este cunoscuta traditia care afirma ca Apostolul Andrei a murit pe o cruce in forma de X, se sustine ca aceasta traditie dateaza din secolul al XIV-lea. Nu se cunoaste data martirizarii. Unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii 64-67, altii in vremea persecutiilor initiate de Domitian (81-96).

In anul 357, moastele Sfantului Andrei au fost asezate in Biserica Sfintilor Apostoli din Constantinopol, cu prilejul sfintirii acestei biserici. Cardinalul Petru de Capua va duce moastele Sfantului Andrei in Italia, in catedrala din Amalfi, in timpul Cruciadei a IV-a. In anul 1462, in vremea papei Pius al II-lea, capul Sfantului Andrei ajunge la Roma, iar de aici a fost dus in Catedrala din Patras, in biserica cu hramul Sfantul Andrei.

Crucea Sfantului Andrei - Patras

Pestera Sfantului Andrei

Pestera in care se crede ca a vietuit Sfantul Apostol Andrei, cat timp a propovaduit pe teritoriul romanesc, se afla la aproximativ 4 km sud-est de localitatea Ion Corvin, judetul Constanta. In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. In vara anului 1944, Pestera transformata in biserica a fost sfintita de catre Episcopul Tomisului, Chesarie Paunescu. La scurt timp dupa aceasta, trupele rusesti invadatoare au distrus-o. Abia dupa 1990, prin ravna cuviosului monah Nicodim Dinca, biserica a fost refacuta si redata cultului. Astazi, mii de credinciosi vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait Apostolul Andrei.

Sfantul Andrei - Ocrotitorul Romaniei

Sfantul Sinod al Biserici Ortodoxe Romane a hotarat in anul 1995 ca sarbatoarea Sfantului Andrei sa fie insemnata cu cruce rosie in calendarul bisericesc, iar in anul 1997 Sfantul Andrei a fost proclamat "Ocrotitorul Romaniei". Ziua de 30 noiembrie a fost declarata sarbatoare bisericeasca nationala.

La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Apostol Andrei !

Adrian Cocosila

Colindul Sfantului Andrei - Apostolul românilor

http://www.youtube.com/watch?v=5AVGln-0gDE

troparul
http://www.youtube.com/watch?v=FxNGk6jFd6M

acatistul

http://www.youtube.com/watch?v=ZoYUUZTsArQ

Rugăciune catre sf Nectarie

29 noiembrie 2013

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul:

● Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii in deşert, depărtează-l
de la mine (o metanie).

● Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale (o metanie).

● Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii
vecilor. Amin (o metanie).

● Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului (o închinăciune).
● Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul (o închinăciune).
● Cel ce mai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă (o închinăciune).
● Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă (o închinăciune).

MAICA DOMNULUI: Minunea Sfantului Mina - Undeva in Timisoara

URMEAZĂ LINCUL...

MAICA DOMNULUI: Minunea Sfantului Mina - Undeva in Timisoara

Auzind ca in Timisoara s-a deschis o bisericuta pe calea Lipovei, mi-am facut timp sa merg sa o vad. Intr-adevar, era o bijuterie, nu pot sa intru acum in detalii, dar cred ca acea biserica este mandria Banatului.

Era o dupa-masa mohorata si am crezut ca nu este nimeni in biserica, dar la un moment dat dintr-un colt a iesit un batranel ca din povesti iar eu tare m-am bucurat ca am gasit pe cineva care putea sa imi dea mai multe informatii despre bisericuta, si l-am inundat de intrebari. Mi-a raspuns la toate, imi amintesc ca mi-a spus ca este pictata de monahi din Athos, ca o singura manastire in Romania are acest tip de pictura care in parte se vede si noaptea, am aflat ca acea icoana este donata, nu mai stiu de catre cine si era unica in tara la vremea aceea.

In fine, din vorba in vorba, omul mi-a spus ca face parte din Oastea Domnului si ca este foarte atasat de Sfantul Mare Mucenic Mina. Nu l-am intrebat de ce pentru ca si eu la vremea aceea eram atasat foarte de un alt sfant. Dar dupa o vreme m-a intrebat daca am auzit ce s-a intamplat zilele astea "pe-aici". Eu am raspuns ca nu pentru ca sunt cam "novice "in cele bisericesti, numai ce m-am intors la credinta.

Si atunci mi-a povestit aceasta intamplare:

La leaganul de copii din Timisoara. O ingrijitoare de acolo a imprumutat unei colege 100 de marci germane. Dupa cateva zile i-a primit inapoi in timpul serviciului, fiind in halatul alb, a bagat banii (bancnota) in buzunar. Seara a uitat de bani, a agatat halatul in cuier si a plecat acasa. Acasa si-a amintit dar si-a spus ca dimineata o sa ii ia din halat si o sa ii puna bine.

A doua zi insa banii nu mai erau in buzunarul halatului deoarece o colega a folosit halatul ei pe timpul noptii. Pe timpul acela 100 de marci reprezenta salariul unei asistente de acolo pe o luna de zile.

A inceput sa planga si ruga colegele, care a gasit cei 100 de dm sa ii puna la loc, ca pe ea nu o interesa cine este acea colega, doar sa isi recupereze banii. S-a plans sefilor, schimburilor din leagan dar toti aveau pe buze acelasi cantec: "Eu nu ti i-am luat". A insistat o vreme, ca suma nu era tocmai mica, fiind o luna de munca si in final, vazand ca hotul nu se indura, s-a dus la biserica, desi nu era o fire religioasa inainte de aceasta intamplare.

In fine, s-a dus la Catedrala Mitropolitana, care este chiar in centru, nu departe de leagan si s-a plans unui parinte despre aceasta nedreptate. Printre alte sfaturi, parintele i-a spus sa citeasca in fiecare zi Acatistul Sfantului Mina si sa nu deznadajduiasca ca Sfantul a facut si face minuni permanent.

Ea a inceput in forta ascultarile si povetele parintelui si dupa o luna de zile s-a resemnat si-a acceptat pierderea, incetand rugaciunile. In acest timp, o colega de a ei s-a simtit rau, odata, de doua ori, de zece ori si s-a dus la doctor. A facut analizele si nimeni nu i-a gasit nimic, insa fata se simtea tot mai rau. Cineva a trimis-o si la preot, zicandu-i ca poate este deocheata. A fost la preot, tot la Catedrala, s-a spovedit, a facut rugaciuni, a facut canoane, a aprins lumanari, nimic, starea ei generala a fost insuportabila si nu stia de unde ii vine.

La urmatoarea intrevedere cu parintele, aceasta ii spune ca starea ei nu s-a imbunatatit, ba din contra, atunci parintele, om cu multa experienta duhovniceasca, i-a spus ca precis ca are o fapta mai veche pe care a uitat-o sa o spovedesca. Vreau sa va spun ca acest parinte era altul, nu cel al pagubasei. Atunci i se deschide mintea femeii aceleia si incepand sa planga ii marturiseste preotului ca intr-o seara a luat din garderoba un halat la intamplare si in buzunar au fost 100 de marci, bani pe care si i-a insusit si nu i-a mai intors, desi stie ai cui au fost.

Atunci parintele, la rugamintile ei a elaborat o strategie in asa fel incat pagubasa sa isi primesca banii, dar sa nu afle niciodata cine i-a luat. Asadar intr-o zi, parintele se deplaseaza la leaganul de copii si cere la poarta sa vorbeasca cu domana A, sa spunem, pagubita. Doamnei A mare i-a fost surpriza cand a vazut un preot in reverenda, pe care nici nu il cunostea uitand despre bani si rugaciunile ce le-a facut Sfantului Mina. Atunci preotul ii spuse pentru ce a venit si i-a dat banii, banii ei pe care ii pierduse cu mai bine de o luna in urma, cu rugamintea sa nu ceara alte explicatii, doar atat spunandu-i ca pacatoasa este una dintre colegele ei... nici in ziua de azi nu a aflat cine i-a luat banii, dar si i-a recuperat si mai mult decat atat a devenit o credicioasa practicanta in urma aceste minuni.

A facut valva mare intamplarea asta mai ales in randul credinciosilor. Parintele acela a povestit intamplarea la fratii de la Oastea Domnului si asa a ajuns la urechile mele. Eu pe timpul acela am avut un coleg a carui sotie lucra la leagan si l-am intrebat daca nu a auzit de minunea petrcuta acolo, dar el nefiind prea credincios, mi-a zis ca auzit ceva despre niste bani furati, dar nu l-a interesat.

Naiv, ori nu, eu cred aceasta intamplare ca adevarata asa cum am auzit-o si dau slava lui Dumnezeu ca a ajuns pana la mine. Va dati seama ca de 14 ani o tin in mine si de multe ori o rememoram pentru ca mi-era frica sa nu o uit. Acum sunt mai linistit ca am scris-o si o vor citi si altii spre zidirea lor sufleteasca si nu va ramane in uitare cum atatea fapte minunate ale sfintilor au trecut in nestiinta.

Atunci mi-am dat seama de ce avea evlavie omul acela catre Sf. M. Mc. Mina. Din nefericire nu am mai trecut pe acolo niciodata si nici nu stiu cine a fost acel om, pur si simplu a fost un batran intr-o biserica.

Va rog sa ma credeti, asa cum am primit aceasta povestire, asa v-am scris-o si eu, fara adaugiri personale si fara taieturi.Va multumesc pentru atentie si bunul Dumnezeu sa ne mantuiasca pe toti. Amin.

Luca Ionel Branislav

28 noiembrie 2013

LA PRISLOP

La Prislop, s-a pogarat tacerea
A coborat din cer iar Sfantul,
Sa puna mir de vindecare
Pe rana si sa ia durerea.

Impovarati de griji si de nevoi,
Azi pelerinii’si pleaca fruntea
La sfintita-i cruce si iti spun
Sa ii ajuti de’ti este vrerea.

Cu flori in brate pe poteci
Sunt candele de marturie
Ca Tu Parinte ne petreci,
In dum spre marea vesnicie.

Camelia Cristea

Am fost si eu acum 3 ani...si mi-a placut tare mult..Sfinte parinte Arsenie ...roaga-te pentru noi pacatosii!

DOAMNE IARTA-NE!

“Un lung tren ne pare viata.
Ne trezim in el mergand,
Fara sa ne dam noi seama,
Unde ne-am suit si cand.

Fericirile sunt halte,
Unde stam cat un minut,
Pana bine ne dam seama,
Suna, pleaca, a trecut.

Iar durerile sunt statii
Lungi, de nu se mai sfarsesc
Si in ciuda noastra parca,
Tot mai multe se ivesc.

Arzatori de nerabdare,
Inainte tot privim,
Sa ajungem mai degraba
La vreo tinta ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe si dureri,
Noi traim hraniti de visuri
Si-nsetati dupa placeri.

Multi copii voiosi se urca.
Cati in drum n-am intilnit,
Iar cate un batran coboara,
Trist si frant, sau istovit.

Vine-odata insa vremea,
Sa ne coboram si noi.
Ce n-am da atunci o clipa,
Sa ne-ntoarcem inapoi?

Dar pe cand, privind in urma,
Plangem timpul ce-a trecut,
Suna goarna vesniciei...

27 noiembrie 2013

Secerişul

Un tânăr se plângea duhovnicului său aşa:
- Părinte, mă spăimântă mărimea lucrării mântuirii. Văd înaintea mea o întindere fără capăt.?
Preotul surâse blajin şi-i răspunse:
- Copilul meu, săvârşeşti o mare greşeală făcând aşa."
Tânărul nu pricepea.
- De ce, părinte?"
Părintele îi zise:
-"Ai fost la ţară şi ai văzut secerători. Ei, dragul meu, n-ar mai secera niciodată dacă s-ar uita la cât au de secerat. Ci ei ştiu un lucru: că trebuie să înceapă să secere şi încep. Cel mult, se întreabă cât vor secera într-o dimineaţă, şi aşa, lucrul nu li se pare greu. După ce l-au sfârşit, se gândesc că vor secera, tot atâta în cuprinsul după amiezei. Şi aşa, zi cu zi, ei seceră, fără să se uite la întinsoarea ogorului, până ce se trezesc că au isprăvit. Astfel munca lor e uşurată şi izbânda sigură."
Preotul se opri puţin, după care zise:
- "Aşa fă şi tu: nu te uita la întinderea lucrării mântuirii tale, că n-o mai începi niciodată, ci lucrează ceas cu ceas la ea, pe cât poţi mai bine, şi te vei asemăna secerătorului despre care ţi-am vorbit."

20 noiembrie 2013

SFANTUL GRIGORIE DECAPOLITUL

Smerita rugaciune catre Sfantul Grigorie Decapolitul

"Chip te-ai facut infranarii si, prin dumnezeiescul Duh, pe toti i-ai luminat; alergarea dreptei credinte ai savarsit-o si, cu invataturile, lumea ai luminat si ai mustrat cugetele celor rau credinciosi. Parinte Cuvioase Grigorie, roaga-te lui Hristos Dumnezeu sa ne daruiasca noua mare mila."

"Soare luminos, pe tine Biserica te cunoaste, cu podoabele faptelor bune si cu razele tamaduirilor pe toti luminezi, a lui Hristos sluga. Pentru aceasta, praznuim dumnezeiasca pomenirea ta si cinstim nevointele tale, preafericite Parinte, intelepte Grigorie."

Sfantul Grigorie Decapolitul, ales in ceata sfintilor lui Dumnezeu, se bucura de o cinstire deosebita printre credinciosii Bisericii Ortodoxe Romane. La aceasta a contribuit si faptul ca moastele sale se afla inca de la sfarsitul sec. al XV-lea in tara noastra, la manastirea Bistrita, in jud. Valcea. Racla de argint aurit in care se gasesc moastele Sfantului este opera mesterilor din Brasov, si poarta o inscriptie din anul 1656. Tot in cinstea Sfantului s-au facut numeroase danii manastirii, iar bisericile schitului Papusa (jud. Valcea) si a manastirii Popanzalesti (jud. Dolj), poarta hramul Sfantului Grigorie. O alta dovada de cinstire o constituie si tipariturile inchinate de catre romani Sfantului: Slujba Sfantului Grigorie Decapolitul, compusa de Matei al Mirelor, Carte osebita a Sfantului Grigorie Decapolitul, Ramnic, 1753, cea mai completa editie, ce cuprinde slujba ce se face la hramul sau, Paraclisul Sfantului Grigorie Decapolitul, copiat de schimonahul Paisie, zugravul manastirii Bistrita.

Cu ajutorul lui Dumnezeu anul acesta am fost in pelerinaj la Manastirea Bistrita unde se afla moastele Sfantului Grigorie Decapolitul...a fost minunat ...URMEAZA LINCUL...
http://babylenuta.blogspot.ro/2013/09/pelerinaj-2013-manastirea-bistrita.html

12 noiembrie 2013

HRANA PENTRU SUFLET: Despre O.Z.N.-uri

HRANA PENTRU SUFLET: Despre O.Z.N.-uri URMEAZA LINCUL...

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

9 noiembrie 2013

SFANTUL NECTARIE DE EGHINA – AJUTORUL CELOR NEMANGAIATI.

Minunea din copilarie. SA AVEM CURAJUL SA SCRIEM SCRISORI CATRE CER!

O minune din copilaria Sfantului

“Ar trebui sa incepem cu o minune neconventionala, petrecuta in copilaria Sfantului. De multe ori oamenii incadreaza la categoria minuni numai intamplari spectaculoase, vindecari, invieri, exorcizari. Si pierd din vedere minunile smerite, care au insa valoarea si importanta lor.

Anastasie (acesta a fost numele de botez al Sfântului Nectarie) a avut o copilarie foarte grea: foame, frig, singuratate, durere. Durere, foame, lacrimi. Si iara lacrimi, singuratate, durere. Ce copilarie poate fi mai trista decat aceasta?

Trebuie spus ca singuratatea sa nu era o singuratate ca cea pe care o traieste omul zilelor noastre: diferenta este enorma. Micul Anastasie credea cu putere in Dumnezeu. Si oricat de tare l-ar fi apasat rautatea oamenilor, el nu contenea sa isi ridice ochii spre Dumnezeu.

Si Dumnezeu i-a primit rugaciunile. Intr-o noapte, Hristos i s-a aratat in vis, si l-a intrebat de ce plange necontenit. Sufletul copilului era însa atat de patruns de amaraciune, incat nu a putut sa raspunda la intrebare. Dar, trezindu-se din somn, Anastasie a scris urmatoarea scrisoare:

,,Hristoase al meu, m-ai intrebat de ce plang. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prapadit incaltarile de mi-au iesit degetele afara si mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseara la stapânul meu si m-a alungat. Mi-a spus sa scriu acasa, alor mei, sa-mi trimita ei. Hristoase al meu, de atata amar de vreme muncesc aici si n-am trimis maicii mele nici un banut… Acum, ce sa ma fac? Cum sa o scot la capat fara haine? Tot muncind, s-au rupt. Iarta-ma ca Te necajesc. Ma inchin Tie si Te iubesc eu, robul Tau, Anastasie.”

A pus scrisoarea intr-un plic, si pe plic a scris adresa destinatarului:

,,Pentru Domnul nostru Iisus Hristos – in ceruri”.

Conteaza mai putin ce s-a intamplat dupa ce a scris aceasta scrisoare. Important este ca a scris-o. Important este ca a avut nadejdea ca aceasta scrisoare va ajunge la destinatie.

Sfântul Nectarie ne invata nu sa intrebam ,,de ce?”, ci sa cerem ajutorul dumnezeiesc. Sfântul Nectarie ne arata ca nici lipsa hranei, nici lipsa hainelor sau a incaltarilor nu trebuie sa ne indeparteze de Dumnezeu. Ci cu cat mai mari sunt incercarile cu atât mai mare trebuie sa ne fie credinta.

Si totusi ce s-a intamplat dupa ce Anastasie a scris scrisoarea?

Dumnezeu a intervenit intr-un mod smerit. Daca scrisoarea ar fi ajuns la posta, poate ca vreun postas ar fi aruncat-o, sau poate ca si daca ar fi citit-o, tot nu ar fi putut sa il gaseasca pe expeditor pentru a-l ajuta.

Dar Dumnezeu a randuit ca un negustor sa se ofere sa duca scrisoarea la posta, pentru a-l scuti pe Anastasie de drum, caci afara era frig. Citind pe plic destinatarul scrisorii, negustorul a fost curios sa citeasca scrisoarea. Si, citind-o, si-a dat seama ca din randuiala lui Dumnezeu ajunsese sa o citeasca. A facut un colet cu haine, incaltari, mancare si bani, si l-a trimis lui Anastasie impreuna cu o carte postala pe care scria:

,,De la Hristos, pentru Anastasie”.

Coletul nu ar fi fost trimis daca Anastasie nu ar fi scris mai intâi scrisoarea. Am putea spune: ,,Si nici scrisoarea nu ar fi fost scrisa daca Hristos nu i S-ar fi aratat in vis, si nu l-ar fi intrebat de ce plange”. Dar tot asa am putea spune si ca nici Hristos nu i S-ar fi aratat daca el nu i S-ar fi rugat, vreme indelungata si nu si-ar fi pus nadejdea in ajutorul dumnezeiesc.

Sfântul Nectarie ne invata sa ne rugam lui Dumnezeu. Nimic nou, nimic iesit din comun. Invatatura aceasta se regaseste in aproape toate cartile religioase. Sfântul da marturie prin propria viata ca Hristos nu lasa rugaciunile fara räspuns, ca Hristos raspunde in chip minunat la cererile credinciosilor. Ce vom face, deci? Vom scrie cu toti scrisori catre cer? Da, vom scrie.

Asa cum au scris toti crestinii, inca de la intemeierea Bisericii. Scrisorile noastre sunt rugaciunile. Scrisorile noastre sunt scrise uneori cu lacrimi, alteori cu bucurie, uneori cu mahnire, alteori cu recunostinta. Sa avem curajul de a-i scrie lui Dumnezeu, sa avem curajul de a-i scrie Maicii Domnului, sa avem curajul de a le scrie sfintilor. Si sa nu deznadajduim daca ajutorul nu vine atunci cand vrem noi. Daca noi ii cerem, Dumnezeu il va trimite cu siguranta. Anastasie a rabdat vreme indelungata inainte ca suferinta sa sa primeasca usurare. Dar aceasta suferinta nu a ramas neroditoare: a fost treapta a sfinteniei.

http://ro.netlog.com/go/explore/videos/videoid=...-

Mai multe foto din pelerinaj

http://ro.netlog.com/artasireligie/photo/setid=...-

23 octombrie 2013

Rugăciunea ultimilor Părinţi de la Optina

Doamne, dă-mi ca întru liniştea sufletului să primesc orice îmi aduce ziua de azi. Ajută-mi Doamne să mă încredinţez cu totul voii Tale. Îndrumează-mă şi sprijineşte-mă în fiece clipă a acestei zile.

Orice mi s-ar întâmpla în ziua de azi învaţă-mă să le primesc cu liniste şi credinţă tare, că toate vin din voia Ta cea sfântă.
Îndrumează Tu gândurile şi simţurile mele în toate cele spuse şi făptuite de mine. Fă ca în faţa întâmplărilor neaşteptate de tot felul să nu uit că toate de la Tine sunt.

Învaţă-mă să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi
înţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni.
Dă-mi Doamne să duc greutatea zilei cu tărie şi să primesc tot ce vine în ziua aceasta. Îndrumează Tu voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc, să iert şi să iubesc.

Amin!

19 octombrie 2013

Exista viata dupa moarte

În toate veacurile au fost oameni stăpâniţi de necredinţă, astfel de urmaşi ai lui Toma, care tăgăduiesc adevărurile despre Dumnezeu şi nu vor să creadă decât în ceea ce văd, în ceea ce pot pipăi şi măsura cu mintea lor limitată. Noi le vorbim despre un Dumnezeu Care a creat cerul şi pământul şi toate cele ce există în univers, iar necredincioşii ne răspund că nu există Dumnezeu şi că toată lumea s-a născut la voia întâmplării şi că ea se conduce singură după legile naturii. Noi vorbim lumii despre un suflet nemuritor care va trăi în veşnicie, iar necredincioşii răspund că este numai ceea ce se vede, numai trup, numai materie, care după moarte se spulberă şi dispare cu totul. Noi propovăduim o judecată din urmă, un sfârşit al tuturor lucrurilor, o zi când fiecare-şi va primi plata: fericire veşnică sau pedeapsă veşnică, după merit. Sunt atâţia care susţin că totul se încheie aici jos, că nu este niciun rai şi niciun iad, fiindcă nimeni nu s-a întors de pe celălalt tărâm, ca să ne spună că există o viaţă veşnică.

Sunt mulţi oameni care cred în Dumnezeu, dar nu cred în Înviere şi în viaţa veşnică, de aceea zic: “Cine ştie dacă mai este ceva dincolo; aici e totul, la moarte se termină totul!” De fapt, toţi păcătoşii ar vrea să se termine totul la moarte. Ei nu ar vrea să fie veşnicie, nu ar vrea să existe viaţă după moarte, nu ar vrea să existe rai şi iad, căci pentru rai ei ştiu că nu s-au pregătit, dar nici nu ar vrea să ajungă în iad. De aceea mai repede spun scurt că nu există nimic şi fac păcatul cu plăcere. Biblia ne arată că există viaţă după moarte, iar Solomon împăratul spune că trupul nostru se întoarce în pământ, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu Care l-a dat.

Dumnezeu nu este un Dumnezeu al morţilor, zice în altă parte, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii. Chinurile bogatului nemilostiv arată existenţa iadului; pe de altă parte, demonii confirmă că există o altă lume; apoi, frate creştine, puţin credinciosule, să mai ştii şi aceasta, că fenomenele dinaintea morţii dovedesc că există viaţă după moarte. Unii la moarte se îngrozesc, se strâmbă şi se sucesc, alţii se bucură, râd de bucurie, se veselesc. Ce deosebire mare între unii şi alţii!

ierod. Visarion Iugulescu

"RAR SE INTAMPLA CA OAMENII RAI SA FIE FERICITI. SE OTRAVESC CU PROPRIA LOR RAUTATE"
Maurice Chevalier

14 octombrie 2013

CANTARE DE LAUDA LA SFANTA PETKA – CUVIOASA PARASCHEVA

“Inima curata voieste Domnul”,
zice cuvantul Sfintei Scripturi.
Iar tu,Fericita Parascheva,fecioara curata ai ramas,
si inima curata lui Dumnezeu ai adus,
O,Sfanta minunata,
Icoana vie vietii noastre de urmat!

Domnul cauta minte fara de pata,
Fara inchipuire si fara viclesug,
Iar tu intocmai mintea-ti curata lui Dumnezeu ai adus,
minte fara pata,cu a ingerilor intocmai,
O,Sfanta minunata Parascheva,
Rugile noastre nu le leapada!

Domnul suflet neintinat iubeste,
Neintinat ca un altar ceresc;
intocmai asa fost-a si al tau suflet,
ce acum lumineaza in ceruri.
O,Sfanta preaminunata,
Preacuvioasa Parascheva,ajuta-ne noua!

Cu ale tale rugaciuni sfinte ajuta-ne noua,
intru ale vietii noastre nenorociri.
Printre norii pamantestilor primejdii,
lumineaza-ne noua,ca si un curcubeu,
O feciorelnica sfanta preaminunata,
Preacuvioasa Maica Parascheva!

(Sfantul Nicolae Velimirovici)

MAICA DOMNULUI: Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Parascheva de la Iaşi

MAICA DOMNULUI: Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Parascheva de la Iaşi clik aici pe linc

Am aflat de lacrimile tale, sfântă,
Ce au curs din dragoste prea multă,
Când la rugăciune te plecai
Şi-n biserică îngenuncheai...

Una din aceste lacrimi sfinte
Rugăciune a rodit, fierbinte,
Şi în inima mea sărăcită,
Care vrea să fie miluită.

Sfântă Parascheva de la Iaşi,
Singur la necaz să nu mă laşi,
Ci roagă pe bunul Dumnezeu
Ca să rabd, cu pace, orice greu!

Să am şi eu milă de săraci,
Aşa cum tu ai putut să faci,
Când ţi-ai dat hăinuţa cea aleasă
Pentru alta, veche, zdrenţăroasă...

Sfântă Parascheva de la Iaşi,
Singur, la necaz, să nu mă laşi!

Rugăciune catre Sf Cuvioasa Parascheva pentru cei căzuţi în datorii grele

Sfântă Parascheva, ştii datoria noastră, ştii neputinţa ce la tot pasul ne împresoară. Valurile grijilor lumeşti ne chinuie cumplit, dar mai avem în minte cuvântul Mântuitorului, cum că nu trebuie să ne îngrijim de cele materiale, căci ştie Tatăl nostru trebuinţa noastră, mai înainte de a-i cere cele de folos. Pentru aceasta, pe tine te punem mijlocitoare, ca să uşurezi jugul datoriei ce apasă asupra noastră şi să ştergi şi zapisul multor păcate, care s-au şi făcut nouă pricină de sărăcie şi de multe nevoi. Milostiveşte-te spre noi, tu, cuvioasă, ceea ce pe mulţi săraci ai miluit, ca să slăvească bogăţia bunătăţii dumnezeieşti şi să mărească pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Căreia fie slava în veci. Amin.

Parascheva Cuvioasa
Care-ai plans si-ai privegheat,
Si cu inima miloasa,
Pe cei ce goi ai imbracat,
Da-ne mila Ta si noua
Inimile sa ne moi-
Si cu-a lacrimilor roua
Sa ne-mpodobesti pe noi,
Cadem Cuvioasa,
La mostele Tale,
Tu ne izbaveste
De cumplita jale.
Tu, care-ai fost zmerita,
Mai mult decat sfintii toti,
Iar acuma esti slavita,
De mireni si de preoti,
Da-ne noua umilinta,
Scara catre inaltimi,
Intareste-ne credinta,
Apara-ne-ca pierim !
Cadem Cuvioasa,
La mostele Tale,
Tu ne izbaveste
De cumplita jale.
Tu, facioara cuvioasa
Care tara ne-ai iubit,
Si ca steaua luminoasa
Peste Iasi ai rasarit,
Apara pamantul tarii,
De lacuste si gandaci
Si cu Domnul indurarii,
Neamul nostru sa-l impaci.
Cadem Cuvioasa,
La mostele Tale,
Tu ne izbaveste
De cumplita jale.

poezie de
Zorica Lațcu

10 octombrie 2013

MINUNE A SFANTULUI NECTARIE

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos..

Anul acesta la praznuirea Sf Nectarie in Eghina, pe racla sfantului in dreptul aoreolei a aparut ca o flacara de foc, care a fost vazuta de credinciosi timp de doua minute, si a putut fi chiar fotografiata...

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=116762125161744&set=p.116762125161744&type=1&relevant_count=1

PROFETIA Parintelui Justin Parvu: “MAI SUNT 12 LUNI de libertate si vine urgia”

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

Iata mai jos si textul integral aparut pe Atitudini, sub titlul Cuviosul Justin de la Petru Vodă – sfântul care va încălzi inima poporului român. Jurnalul suferinţei şi ultima profeţie:

Şi s-a dus lumina noastră, s-a furat nădejdea noastră. Moartea a furat-o pe ea. O, lucruri nefireşti şi negrăite, pline de durere şi de tânguire! Cum a murit cel ce a înviat sufletele noastre din moartea păcatelor? Cum a încetat să bată inima celui ce bătea în pieptul unui neam întreg? Cum te vom îngropa, Părinte? Cum să îţi îngropăm zâmbetul cald şi mâinile care au binecuvântat creştetele noastre?

Cum să îţi închidem ochii dulci cu care ne înconjurai pe noi şi gura ta cea grăitoare de adevăr? Cu ce mâni ne vom atinge de trupul tău curat de patimi? Sau cu ce cântări vom cânta ducerea ta dintre noi, Părinte, cel care ne-ai încântat inimile şi ne-ai alinat durerile? Ce limbă va putea grăi tainele şi minunile tale? Ce minte le va cuprinde pe ele? Cum ai apus, lumina sufletelor noastre?

Acestea erau gândurile şi simţirile ce năpădeau inimile noastre, ale celor câţiva ucenici şi câteva cadre medicale, ce stăteam cu frică şi cutremur la căpătâiul Părintelui nostru iubit. Răsuflarea din ce în ce mai greoaie, aparatele ţiuind din ce în ce mai des, aşteptam cu toţii cu frică şi cu cutremur clipa despărţirii. O clipă de coşmar ce parcă nu ne venea să credem că o trăim. Mă rugam încă să fie doar un vis.

Începutul Golgotei

Primele semne ale bolii

Cu doar două luni în urmă, Părintele era acelaşi, vioi, puternic, primea pelerinii până la miezul nopţii, gura sa sfinţită glăsuia sfaturi şi învăţături, ochii lui zâmbeau încă împreună cu ai credincioşilor. Nimic nu ar fi dat de bănuit că părintele suferă de o aşa cumplită boală. La slujbele de noapte nelipsit ca de obicei, cânta chiar împreună cu noi.

Şi deodată primele semne ale bolii au început să se arate: obosea foarte repede, nu mai putea mânca şi cel mai adesea stări de vomă. Iar părintele ne liniştea, asigurându-ne că nu are nimic decât o simplă indigestie. Până la sfârşit, a vrut să sufere discret, în taină, nevrând să supere pe cineva. Nu l-am auzit vreodată plângându-se de vreo durere trupească.

Până în ultimul ceas, când îl întreba unul dintre noi dacă îl doare ceva, cu toate că se putea citi pe chipul său durerea din faţa transpirată de suferinţă şi ochii sfârşiţi de durere, Părintele răspundea, clătinând din cap: Nimic!
Ultima slujbă de Înviere
„Doar pentru voi dacă mai trăiesc. Cui vă las pe voi”?

Ultima slujbă la care a participat a fost Învierea Domnului, şi aceasta prăznuită nu în mănăstirea lui, ci într-o mănăstire străină, la Căşiel, fiind mai aproape de spitalul unde era internat, în Cluj, de unde cu toţi aflarăm cumplitul diagnostic: cancer de stomac.

A petrecut în mănăstirea Căşiel, Deniile mari din săptămâna patimilor şi, deoarece în acea mănăstire nu se cântau cântări psaltice, părintele fiind un mare iubitor de muzică psaltică bizantină, a rugat-o pe maica stareţă (cea care i-a fost ucenica de taină cea mai apropiată, alături în toate suferinţele şi necazurile bătrâneţii, ea însăşi fiind cadru medical) să ne cheme din Petru Vodă pentru a cânta noi slujba Învierii.

Aşa s-a şi petrecut. Prin bunăvoinţa Părintelui Serafim şi a maicilor din mănăstirea Căşiel, am săvârşit slujba Învierii împreună şi atunci l-am auzit pentru ultima dată pe Părintele strigând, cu glasul stins de durere dar care emana dragoste parcă mai mult ca oricând: Veniţi de luaţi lumină!

Toată slujba aceea de Înviere a fost împletită cu lacrimi, simţind cumva că va fi ultima Înviere săvârşită împreună aici, pe pământ. Însuşi părintele părea şi el trist. Numai sfinţia sa ştie câte eforturi o fi făcut să reziste în acel scaun până la sfârşitul slujbei.

După slujbă părea oricum epuizat şi l-am întrebat de ce este trist? Părintele a răspuns: Sunt trist pentru că nu sunt împreună cu fiii şi fiicele mele din Petru Vodă, în mănăstirea mea.

Cu o zi înainte ne spovedisem şi îl rugam pe părintele că dacă Domnul va dori să îl ia la El, să Îl roage să îl mai ţină o perioadă pentru noi, ucenicii lui, să nu ne lase orfani. Părintele, zâmbind, a răspuns: „Păi aşa mă gândeam şi eu, doar pentru voi dacă mai trăiesc. Cui vă las pe voi”?

Această frământare părintele o avea demult şi ne mai împărtăşea uneori teama – ce se va întâmpla cu mănăstirea după plecarea sa la Domnul, în ce relaţii vom fi cu Mitropolia, câţi ne vor iubi şi cum se vor manifesta cei ce ne urăsc, iar ceea ce nu-şi dorea sigur era să nu ne risipim.

Ne-am despărţit la mănăstirea Căşiel, Părintele plecând spre „tăiere” iar noi spre mănăstire şi cu sufletul la gură, l-am întrebat: Părinte, ce să facem pentru sfinţia voastră?

Părintele a răspuns cu multă căldură: Privegheaţi pentru mine! Şi au plecat. Imediat m-am dus cu mintea tot la Mântuitorul în gradina Ghetsimani, când îi mustră pe apostoli pentru că nu au privegheat un ceas cu el. Şi mă gândeam cu spaimă: Doamne, oare Părintele se duce spre Golgota?

Examenul operaţiei

„Doamne, treacă acest pahar de la mine dacă este cu putinţă”

Urma operaţia – o problemă spinoasă şi cel mai greu examen, cred eu, din viaţa tuturor vieţuitorilor celor două obşti, de călugări şi de maici. Toată suflarea mănăstirii, de la mic la mare, a fost în această perioadă de cruntă suferinţă pentru păstorul ei, într-o neîncetată priveghere şi rugăciune.

Câtă osteneală şi câte lacrimi nu au curs pe pământul din Petru Vodă?! Privegheri de noapte, masluri, paraclise, acatiste, neîncetat se săvârşeau rugăciuni, o nevoinţă peste firea noastră aproape, pe care numai dacă iubeşti cu adevărat o poţi săvârşi. Atâta unitate şi rugăciune nu ştiu să fi fost vreodată în mănăstirea Petru Vodă.
Atât medicii cât şi ucenicii i-au explicat Părintelui Justin riscurile majore ale operaţiei: ori anestezia, ori recuperarea postoperatorie. Cu lacrimi în ochi ucenicii cei mai apropiaţi care l-au însoţit la spital, îl rugau să nu se opereze totuşi, existând riscul să nu se mai trezească din operaţie. Această teamă era uriaşă.

Părintele însă a vrut să se opereze. Personal cred că Părintele Justin s-a asemănat în acest moment de decizie tot cu Mântuitorul în grădina Ghetsimani, când cuprins de suferinţă L-a rugat pe Tatăl Său ceresc: „Doamne, treacă acest pahar de la mine dacă este cu putinţă. Dar nu voia Mea să se facă , ci voia Ta”. Aşa cred că a simţit şi părintele.

A dorit să mai trăiască, pentru a mângâia sufletele necăjite ale ucenicilor săi, dar a lăsat în voia Domnului hotărârea. Sfinţia sa a încercat să se trateze pe cât era omeneşte posibil.

Nu acuzăm pe nimeni de rea intenţie sau premeditare. Atât doctorii cât şi asistentele din spital erau pur şi simplu fermecaţi de sfinţenia şi harul Părintelui Justin, pe care îl emana în jurul său, încât şi cei mai necredincioşi se lăsau pătrunşi de puterea harului său şi îl îndrăgeau pe loc.

Asta este o altă poveste – câţi doctori şi asistente şi-au schimbat viaţa doar îngrijindu-l sau cunoscându-l pe Părintele Justin. Înainte de operaţie, chirurgul care urma să îl opereze l-a întrebat cu frică, aproape tremurând de emoţie: Părinte, sunteţi sigur că vreţi să vă operăm? Părintele, ca dovadă că nu se temea de moarte, a răspuns în acelaşi ton glumeţ cu care eram obişnuiţi: „Măi, nu îţi face griji. Doar bisturiul să nu fie ruginit. În rest… nu mor acum. Mă aşteaptă 150 de fete şi 80 de băieţi acasă”.

Izvora mir încă de pe patul spitalului

Şi într-adevăr a supravieţuit, dar ce a urmat a fost o lună de chin cumplit şi suferinţă. Intubare, infecţie, suprainfecţie, tuburi de dren, tuburi de oxigen… Organismul nu voia parcă să se refacă. Maica stareţă şi cei doi părinţi care l-au îngrijit cu multă dragoste până la capăt, au trăit clipe de coşmar. Maica povestea cu durere cumimediat ce medicii reuşeau să îi stabilizeze un organ, se îmbolnăvea altul; nu apucau să se bucure decât câteva ore de stabilizarea părintelui, că apărea o altă urgenţă medicală…

Când stomacul, când intestinul, când inima, când plămânul şi toate de parcă fiecare organ al trupului său trebuia să pătimească până la maximum de suferinţă. Cu toţii erau însă uimiţi de răbdarea şi forţa părintelui de a îndura suferinţa. Şi ceea ce i-a uimit şi mai mult a fost faptul că părintele, încă de pe patul spitalului, mirosea a mir şi trupul său izvora mir, ori de câte ori îi schimbau hainele sau îl întorceau de pe o parte pe alta, simţeau şi vedeau acest lucru minunat.

Discreţia şi nobleţea sfinţeniei

Ştia sau nu ştia Părintele de mai înainte de boala cumplită ce îl cuprinsese?

Doctorul chirurg l-a întrebat după operaţie: Părinte, ştiaţi de acest cancer? De când îl aveţi? Părintele a răspuns:„Da, îl am de 5 ani, cam de atunci mă necăjeşte”.

Aceasta era una din laturile cele mai caracteristice ale personalităţii părintelui Justin – discreţia şi nobleţea duhovnicească. Această discreţie a sfinţeniei ne-a uimit mereu şi pe noi, fiii duhovniceşti mai apropiaţi.

Părintele atât de mult îşi ascundea darurile duhovniceşti, încât te făcea să crezi că este un om cât se poate de simplu şi obişnuit. Dar nu era deloc aşa; părintele avea darul înaintevederii, numai că mult mai târziu înţelegeam noi, cei slabi în nevoinţa duhovnicească.

Părintele nu povestea niciodată, sau poate foarte rar, trăirile sale mistice, convorbirile cu Dumnezeu, modul în care se ruga. Nu, părintele nu vorbea mai niciodată despre sine. Toată viaţa l-a ascultat pe celălalt, i-a alinat suferinţa celuilalt, bucuria aproapelui era şi bucuria lui.

Părintele a avut virtutea care le întrece pe toate, mamă a tuturor darurilor duhovniceşti – dragostea de aproapele. Această dragoste poporul a simţit-o prea bine şi l-a urmat, recunoscând în el păstorul cel bun, care îşi pune viaţa pentru oile sale.Iar această discreţie a sfinţeniei are un singur nume: smerenia.

Împodobit cu aceste două podoabe de mare preţ, inima smerită şi plină de iubire, cuvântul părintelui avea putere iar mâna sa cu care binecuvânta răspândea tămăduire.

Învăluit în harul rugăciunii

Cunoscând că sfârşitul i se apropie, Părintele a cerut să fie externat şi să se întoarcă la mănăstire, unde să îşi dea obştescul sfârşit. A ajuns în mănăstire în ziua sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Voievozii Ortodoxiei universale au adus acasă pe voievodul Ortodoxiei româneşti, după cum este supranumit de popor.

Ca şi ceilalţi care au stat neîncetat la căpătâiul lui, a fost şi pentru mine poate cea mai mare binecuvântare de până acum să stau aproape, la căpătâiul lui, în aceste ultime zile din viaţa Părintelui Justin. În aceste ultime zile, Părintele era cufundat cu totul în rugăciune. Era pentru prima dată când îl vedeam cum trăia rugăciunea.

Când adormea pe buzele părintelui se putea distinge rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Chiar dacă mai avea putere să vorbească în şoaptă câte ceva, Părintele nu vorbea nimic, decât lucruri esenţiale. Se vedea deja cum suferinţa îi şlefuise cu desăvârşire sufletul. Credeam că Domnul îi va lua sufletul, în acea stare de rugăciune harică. Dar părintele a ţinut să se reîntoarcă la mănăstirea de călugări pentru câteva zile ca să numească stareţ peste călugări, pe cel ce îl va urma în stăreţie:
Părintele Hariton Negrea, fost călugăr în mănăstirea Petru Vodă, actualmente duhovnic al mănăstirii Durău. Aceasta a făcut-o în prezenţa Mitropolitului Moldovei, IPS Teofan, care a arătat foarte multă dragoste şi milă faţă de suferinţa Părintelui. Împăcat cu toată lumea, de la vlădică până la opincă, Părintele a dorit în cele din urmă să îşi dea duhul în mănăstirea de maici, unde a vieţuit ultimii 3 ani din viaţă.

Ultimul cuvânt, ultima profeţie: Mai sunt 12 luni!

Simţeam cu toţii că se pregăteşte, demult nu mai voia să mănânce nimic, chiar dacă ar fi putut, era hrănit doar artificial, prin perfuzii. Cu 5 zile înainte de a-şi da duhul, a fost ceva mai bine, parcă îşi revenea şi prinsese ceva putere. În această ultimă perioadă toţi ucenicii mai apropiaţi au luat un ultim cuvânt de învăţătură de la părintele, un ultim sfat. Eu nu reuşisem, parcă nu îndrăzneam să îl întreb nimic. Atâtea cuvinte mi-a spus în ultimii ani, încât nu ştiu dacă am vreo întrebare fără răspuns şi nu voiam să îl mai necăjesc pe părinte.

Mergeam lângă patul sfinţiei sale, îi sărutam mâna şi mă aşezam în genunchi să mă rog în tăcere lângă sfinţia sa. În acea zi am simţit că părintele vrea să îmi spună totuşi un ultim cuvânt. Se pare că acesta a fost ultimul cuvânt rostit de părintele pe patul de suferinţă, în prezenţa a 5 dintre ucenicii săi, care pot depune mărturie pentru acest cuvânt.

Am intrat să îi sărut mâna şi voiam să mă retrag. Părintele a deschis ochii şi m-a întrebat uşor, cât avea putere să vorbească: „Ce faci, maică?” „Ne rugăm pentru sfinţia voastră să vă însănătoşiţi, părinte”, i-am răspuns. „Ce se mai întâmplă în ţară?” M-a întrebat părintele, aşa cum obişnuia să întrebe când era bine. Toţi cei din jur s-au mirat că vorbeşte şi au venit cu toţii să asculte.

Eu, împreună cu Părintele Justin cel tânăr, am început să îi relatăm câte ceva din cele mai importante probleme, constituţia, homosexualii şi războiul dat familiei creştine, retragerea cetăţeniei de onoare lui Valeriu Gafencu şi altele, lucruri pe care părintele le asculta cu foarte multă atenţie. Şi mai zicea, oftând din când în când: Măi, măi…

Am reuşit să îl bucurăm cu o veste pe care o aflasem recent – Mitropolitul Vladimir din Basarabia îşi dăduse binecuvântarea pentru construirea unui paraclis închinat martirilor din temniţele comuniste din pământul Basarabiei, ceea ce însemna recunoaşterea sfinţeniei lor, inclusiv a lui Valeriu Gafencu. Părintele a zâmbit şi a zis: Mare biruinţă!

Apoi l-am întrebat o problemă care mă frământa demult, o întrebare pe care până acum m-am ferit să i-o pun în mod tranşant de teama posibilelor reacţii dure – până unde putem merge cu lupta împotriva actualelor cipuri din actele noaste de identitate? Şi l-am întrebat mult mai concret. Relatez întocmai. „Părinte, ştiţi problema cardurilor de sănătate, ele nu au intrat încă în vigoare. Dar ele vor fi pe viitor totuşi obligatorii.

Vă întreb: ce să facă o mamă care are un copil bolnav în stare critică şi este necesară o intervenţie chirurgicală, pentru că altfel ar muri? Ca să îl opereze va trebui internat, ca să îl interneze, are nevoie de cardul de sănătate cu cip. Ce sa facă mama? Să îşi interneze copilul sau să îl lase să moară? Părintele foarte grav a răspuns, ridicând din mâini în semn a protest: „Nu, să nu îl lase să moară.

Eu nu îmi pot asuma această decizie. Nu trebuie ajuns nici la extreme. Acest cip nu e pecetea, nu e lepădare… Dar fiecare să facă după conştiinţa şi puterea lui. Cât puteţi luptaţi împotriva lor cu toată forţa şi unitatea, dar fără atitudini extreme, încă nu e cazul. E vorba însă că mai sunt 12 luni… Aici Părintele s-a oprit. Noi am întrebat: „12 luni şi scăpăm de cipuri”? „Nu”, a răspuns Părintele, 12 luni de libertate şi vine urgie”.
Cineva a întrebat să explice mai clar, dar părintele nu a mai răspuns. Atunci eu am zis: „În acest caz părinte, trebuie să vă însănătoşiţi că nu are cine să ne ajute”. Părintele a răspuns iar cu umor şi zâmbetul cel mai frumos din lume: „Măi, să ştiţi că nici eu nu ştiu ce să fac. Nu m-am hotărât dacă să trăiesc sau să mă duc. Nici eu nu mai ştiu ce vreau”.

A luat o gură de mâncare şi ne-am retras unul câte unul, luând binecuvântare. Am luat şi eu binecuvântare şi părintele, în marea lui dragoste, nu m-a lăsat fără cuvânt şi mi-a dat, strângându-mă de mână, ultima binecuvântare: Maică, să nu laşi revista! Ţine tare, înainte!”

Această făgăduinţă am să încerc să o ţin cât voi putea cu ajutorul celorlalţi fraţi şi surori, colegi de redacţie.

Sfântul Voievod Constantin cel Mare îl adună în ceata Sfinţilor Părinţi

Se pare însă că Părintele Justin se hotărâse să treacă în cealaltă împărăţie, a veşniciei. Începând cu ziua următoare, Părintele se simţea din ce în ce mai rău; nu mai vorbea, nu mai mânca, puterile îi slăbiseră şi plămânul abia mai rezista. Duminică dimineaţa, 16 iunie, în timpul slujbei Praznicului Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, am aflat că Părintele se simţea mult mai rău, şi că intrase într-un fel de comă.

Sfântul voievod Constantin cel mare l-a adus din spital în mănăstire, şi acum tot Împăratul Ortodoxiei, Sf. Constantin, cel care a adunat de pretutindeni pe cei 318 Sfinţi Părinţi la Sinodul I Ecumenic, pentru a osândi pe ereziarhul Arie şi a formula simbolul credinţei, parcă a vrut să mai întregească ceata Sfinţilor Părinţi cu încă un iubitor al Adevărului, pe care L-a mărturisit până în ultima clipă, luându-l astfel şi pe Părintele Justin în ceata drepţilor, în ceata Sfinţilor Părinţi.

Părintele Justin nu ne-a părăsit!

Un sfânt ocrotitor al tuturor românilor

Chiar dacă durerea şi jelirea se vedeau pe feţele tuturor, simţeam însă cu toţii un har, mângâiere şi o dulceaţă de nedescris. Îl simţeam pe Părintele viu, că nu murise, mai viu ca niciodată şi îl auzeam parcă poruncind în inimile noastre: „Să înceteze lacrimile voastre, schimbându-le întru bucurie”. Pentru că, după mărturia multora,Părintele Justin se simţea prezent ca un sfânt, iar nu ca un muritor de rând.

Curând trupul său plin de har a început să izvorască mir cu bun miros, încredinţându-ne că am câştigat un sfânt cu sfinte moaşte. Timp de 4 zile trupul plin de cancer, în loc să răspândească miros urât, răspândea mireasmă deosebită şi atâta bucurie încât nu te mai puteai desprinde de lângă sicriul, sau mai bine zis, racla sfintelor sale moaşte. Şi bătrâni, şi tineri, şi copii erau fascinaţi de sfinţenia şi harul trupului său, doar câţiva demonizaţi urlau cât puteau de tare, arşi de puterea harului Părintelui: Vai de noi! E Sfânt!

Iată de ce cred că şi-a asumat Părintele Justin această suferinţă – Cea mai mare durere a lui era aceea că moare şi nu va mai avea cine să încălzească inimile credincioşilor. Murea şi nu ştia în grija cui ne lasă. Nu avea de fapt cui ne lăsa. A găsit, ca de obicei, soluţia – să sufere până la sfinţenie, ca să devină el ocrotitor ceresc, adică sfânt.

Cine poate încălzi inima cuiva mai mult decât un sfânt? Cine poate tămădui boli şi suferinţe mai bine decât un sfânt? Cine poate fi grabnic ajutător mai mult decât un sfânt? Atâtea minuni şi vindecări minunate am auzit în aceste zile lângă racla părintelui, încât până şi noi, cei care i-am fost apropiaţi, ne minunăm şi aproape că nu ne vine să credem lângă cine am stat. Părintele ne-a depăşit orice aşteptări. Iată că tot în grija sfinţiei sale a vrut să fim Părintele.

Un sfânt ocrotitor al tuturor Românilor. Îmi povestea maica stareţă un lucru minunat – cu câteva zile înainte de a-şi da ultima suflare, Părintele, într-o dimineaţă, în zori, şi-a ridicat uşor capul şi, binecuvântând în văzduh, spunea: Doamne, binecuvintează pe toţi românii din această ţară!, apoi a doua oară: Doamne, binecuvintează pe toţi românii de pretutindeni, apoi a treia oară: Doamne, binecuvintează această ţară, România!

Şi, cu adevărat, Domnul a binecuvântat-o cu un nou sfânt ocrotitor: Sfântul Justin Românul!

Îmi povestea mai demult că în tinereţe era foarte milos faţă de oamenii bolnavi şi că la hirotonia întru preot a cerut dar de la Dumnezeu, să poată tămădui bolile oamenilor. Nu vrem să îl declarăm sfânt mai înainte de vreme sau fără temei.

Dumnezeu cred că i-a dat acest dar al tămăduirii şi timpul ne va arăta şi îi va descoperi sfinţenia. Un sfânt, grabnic ajutător şi tămăduitor de boli…

Preacuvioase Părinte Justin, roagă-te pentru noi, păcătoşii!
de Monahia Fotini, apărut în nr. 29 al revistei ATITUDINI
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

CARUI SFANT TREBUIE SA NE RUGAM?

Drumul către viaţa cea veşnică şi fericită a împărăţiei lui Dumnezeu trece prin multe necazuri şi ispite în această scurtă viaţă, iar noi avem nevoie de ajutor în aceste încercări, ajutor pe care nici un om nu poate să ni-l dea. De aceea ne întoarcem către Dumnezeu, către Maica Domnului şi către sfinţi. Şi cele pe care nu întotdeauna putem de unii singuri să le înfăptuim, acelea întru care nu întotdeauna pot să ne ajute medicii cei pământeşti şi mai-marii zilei, pot întotdeauna să ni le dea sfinţii lui Dumnezeu. Orice sfânt poate să ceară de la Dumnezeu lucrurile pentru care ne rugăm, dacă acestea ne sunt spre folos şi spre mântuirea sufletelor noastre. Şi totuşi, după cuvintele Apostolului, „darurile sunt felurite” (I Cor. 12, 4). După împrejurările vieţii sfinţilor, ori după voia osebită a lui Dumnezeu, unii dintre sfinţi ajută celor care se roagă lor pentru un anumit lucru, alţii – pentru un altul, după darurile lor; şi nu există necaz al vieţii, nevoie sufletească ori trupească la care să nu răspundă un plăcut al lui Dumnezeu şi pe care să n-o împlinească acesta.

Pagini

Faceți căutări pe acest blog