"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....
Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...
SCARA IUBIRII DUMNEZEIEŞTI, CE MIJLOCEŞTE APROPIEREA DE CELE NEAPROPIATE
sursa net...
O rază a gândului mustrător încolţeşte în inima mea, arătându-mi nevrednicia,
Cum tu nu ştii nici să te rogi şi vrei să-ţi împodobeşti mintea cu teologia ?
Cum vei îndrăzni să te apropii de cel ce a ajuns la înălţimea iubirii dumnezeieşti ?
Cum tu, fiind lut pătimaş, te porneşti să iscodeşti cele ale minţilor cereşti ?
Da, sunt nevrednic şi sufletul îmi e îmbrăcat în haina întunecată a patimilor,
Da, sunt străin de teologie, dar eu vreau să mă slobozesc din robia păcatelor.
Da, nu ştiu să mă rog aşa cum se cuvine, dar e timpul să încerc a mă ruga,
Iertăciune cer în faţa teologilor, dar intenţia mea nu e să încerc eu pe ei a-i lumina.
Chiar dacă ocări se vor arunca asupra mea, avem libertatea de a ne exprima,
Eu voi încerca la măsura mea mică a mă ruga, necăutând pe alţii a-i învăţa.
Nu laudele lor caut a le vâna, ci tămăduirea mea din cumplitele patimi ce mă stăpânesc,
Îmi pare rău că le dezamăgesc aşteptările, dar n-am cu ce trăiri înalte să mă mândresc.
Cu ce laude voi încerca să încununez pe părintele teologilor ?
Cum eu, întuneric fiind, voi propovădui lumina înţelepţilor ?
Cum, cel ce în cartea inimii sale a cuprins toată teologia Treimii,
Să fie lăudat de mine, care prin păcate m-am făcut vas al stricăciunii ?
Însuşi degetul dumnezeiesc a scris în inima ta părinte, cele mai presus de înţeles,
Inima îţi era un cer în care cuvintele ca nişte stele îşi găseau armonia prin înţelept mers.
Mintea, ca o oglindă purta pururea mişcătoarele valuri ale gândurilor dumnezeieşti,
Ale căror picături ajungeau în inimă prin trecerea, pe podul Cuvântului, a tainelor cereşti.
Pe Însuşi Cuvântul L-ai închis în inima ta şi de acolo raze de lumină îţi izvora,
Care cu putere căutau să se odihnească în inima persoanei ce cu iubire te înconjura.
Icoană a Cuvântului te-ai făcut, răpindu-i asemănarea Celui Ce petrecea în inima ta,
Şi de slava luminii Sale te-ai umplut, când pe Tabor Însuşi te-a purtat cu mâna Sa.
Toiagul rugăciunii a atins inima ta şi scânteia dumnezeiască s-a aprins neaşteptat,
Împietrirea a fost risipită şi inima ţi s-a făcut rug nemistuit de pomenire a Veşnicului Împărat.
O, minune ! După bătăi stăruitoare cu suspinuri smerite de rugăciune inima s-a deschis,
Căci mai înainte de a bătea sfinţia ta, dinlăuntrul inimii bătea cu putere Domnul Iisus.
Doar o uşă vă despărţea şi totuşi cât a durat până inima larg s-a deschis,
Mintea, biruind gândurile rele a alergat în cămara inimii, cu aripile dorului nestins.
O, privelişte minunată ! Inima ţi-era aprinsă de flăcările iubirii dumnezeieşti,
Atunci ca un copil, neştiind ce să faci, cu izvorul lacrimilor de pocăinţă te-ai pus să le opreşti.
Mulţimea lacrimilor îţi îngreuia vederea trupească, dar ţi-o limpezea pe cea duhovnicească,
Lepădat-ai acoperământul cugetării trupeşti, ca să-ţi îmbraci mintea cu haina cea cerească.
Plătit-ai cu izvorul lacrimilor de pocăinţă scufundarea în marea tainelor dumnezeieşti,
Însă, în locul durerii pentru păcate ai dobândit dulceaţa cugetărilor cereşti.
Sufletul ai căutat să ţi-l înfrumuseţezi cu podoabele sufletului neamului românesc,
Şi prin cugetarea înaltă ţi-ai ridicat inima să contemple tainele altarului ceresc.
Ploaia darurilor dumnezeieşti a coborât în pământul inimii tale, aducând rod bogat,
Pe care cu mâinile gândului culegându-l, l-ai dăruit poporului din care te-ai ridicat.
Întors-ai însutit darul în sânul neamului în care ca vrednic creştin te-ai format,
Şi de frumuseţea lucrării tale se bucură tot omul, cel după înţelepciune însetat.
Curgerile teologiei din inima-ţi luminată preînchipuiau melodia dorului dumnezeiesc,
Cu fiecare desluşire a tainelor Cuvântului însetai şi mai mult de norul ceresc.
Cu fiecare apropiere de lumina dumnezeiască te îmbogăţeai în cunoştinţa Celui necunoscut,
Dar tot mai departe te vedeai de asemănarea cu El, de aproape văzându-L mai înalt şi mai smerit.
Nu am pus nici un pas în grădina rugăciunii, pierzând timpul cu văicăreli,
E prea greu pentru mintea mea întunecată şi îmi lipsesc ale Duhului adieri.
Încerc să adâncesc un cuvânt în inimă, dar zboară fără înţeles,
Abia citesc ceva, dar mintea nu-l pătrunde cu gândul meu măreţ.
Cu viteză zboară cuvintele şi la sfârşit constat că nu m-am folosit,
Nu mai ştiu nici ce-am citit, iar inima n-a zămislit nici un cuvânt smerit.
De a mea nerodire mă întristez şi în corabia rugăciunii cu gândul oftez,
Treptele de rugăciune rămân doar în teorie şi spre ele nu îndrăznesc să mai visez.
Corabia începe să se clatine sub vântul necruţător al ispitelor,
Fără să conştientizez, încep să strig, dând slobozire cuvintelor.
Pătruns de neputinţa mea cer Stăpânului să mă miluiască,
Şi să ridice spre odihna de lumină inima mea neputincioasă.
E clar ! Fără a încerca să te rogi, nu-i chip să te slobozeşti de primejdii,
Cum acestea n-o să dispară niciodată, rugăciunea este suflarea vieţii.
Icoana vieţii tale părinte, e o carte frumos împodobită cu chipul rugăciunii,
Mintea s-a ostenit să împletească Cuvântului lăcaş luminat de razele iubirii.
Cu săgeata Cuvântului ai ucis pe vrăjmaşii ce asediase inima, ca s-o piardă,
Şi pe tronul ei L-ai pus pe Împăratul Vieţii, Care sceptrul rugăciunii tuturor aşează.
Cu cheia pocăinţei ai deschis Împărăţia din inima ce aştepta luminarea tainei,
Şi razele ei au uimit ochii duhovniceşti, făcând să înceteze cutremurul larmei.
Cu crucea rugăciunii, ca şi cu un târnăcop ai săpat în pământul inimii,
Până ce ai dat de izvorul pocăinţei care dă stabilitate lucrării rugăciunii,
Gândul ca un peştişor înota în marea inteligenţei duhovniceşti,
Şi a aflat de-acolo că fără starea pocăinţei nu se adună roadele cereşti.
Deci, fără pocăinţa vie şi pururi lucrătoare, darul rugăciunii se va pierde,
El se înalţă paralel cu căinţa omului care tot mai întunecat se vede.
De aceea, el caută să se privească numai în oglinda neputinţelor,
Şi nu ia seama la lumina ce începe să picure peste cununa gândurilor.
Prin apropierea de Cel neapropiat, ochii lui duhovniceşti deprind o altă măsură,
Şi începe să se raporteze totdeauna la înălţimea Celui Ce covârşeşte orice cunună.
De aceea, judecarea aproapelui e semn că încă avem picioarele pe pământ,
Şi ne comparăm cu cei ce credem că sunt mai jos, în gândul nostru strâmb.
Ciudat ! Cum marea iubirii dumnezeieşti stă deasupra înălţimilor ?
Pentru că se cere smerenia cea de jos pentru atingerea desăvârşirilor.
Defăimată e smerenia de oamenii pământeşti şi socotită sub nivelul normalităţii,
Ca un adânc de apă întunecat, care nu îi e propice pentru desfăşurarea vieţii.
Dar tocmai acest adânc, în ochii dumnezeieşti e deasupra înălţimilor duhovniceşti,
Fără a-ţi agonisi smerenia nu-i chip să pătrunzi în tainele cele cereşti.
Smerenia se însoţeşte cu toate faptele bune, ea e prietena virtuţilor,
Şi totdeauna le întinde mână de ajutor când ele n-au strălucirea Sfinţilor.
Virtuţile îşi plâng mereu sărăcia, dar smerenia le întinde umărul,
Şi le izvorăşte mângâiere, căutând să-şi îndulcească mereu cuvântul.
Deci, pe aceasta dobândindu-o părinte, ai purces pe căile teologiei,
Lumina acesteia te-a povăţuit spre culegerea roadelor veşniciei.
Luat-ai şi toiagul rugăciunii să zdrobeşti capul şerpilor înşelători,
Iar când noaptea necazurilor se întindea se aprindeau dumnezeieştile scânteieri.
Vrăjmaşii te ameninţau c-o să-ţi fure toate virtuţile agonisite prin osteneli,
Văzând râvna ta pentru cuvânt nu încetau a-ţi împleti ale ispitelor urzeli
Da, dar smerenia nu mi-o puteţi fura, căci văpaia ei arde pe cumpliţii vrăjmaşi,
Şi de voi rămâne doar cu aceasta, mila Domnului va mântui pe cei lepădaţi,
Mâinile gândurilor voastre rele nu se pot atinge de aceasta comoară,
Ea e scara pe care păşesc toate virtuţilor şi inima mea o înconjoară.
Aşa răspuns-ai părinte, norului negru ce cu furie deasupra minţii se aşeza,
Dar ochii gândurilor rele nu suferea să vadă lumina înţelepciunii ce te înconjura.
Zi şi noapte vrăjmaşul căuta să trimită în cetatea sufletului săgeţile-i amăgitoare,
Dar oricât se ostenea, nu izbutea nimic, biruiţi fiind de a ta răbdare.
Cu focul rugăciunii ardeai chipurile vrăjmaşilor cele întunecate,
Continuând să reverşi izvorul luminii în cărţile înmiresmate.
Cu făclia smereniei ai căutat în suflet adâncimile cele dumnezeieşti,
Şi ai fost uimit şi covârşit de negrăitele puteri ce năşteau chipul tainelor cereşti.
Odihneai pe Hristos înlăuntrul tău, aceasta era cheia înţelepciunii tale,
Cel Ce Îşi făcuse lăcaş în tine te călăuzea pe a desăvârşirii cale.
Vorbeai cu El şi auzeai razele cuvintelor Lui vibrând în inimă,
Îl chemai cu suspin neîncetat ca să-ţi trimită şi mai mari valuri de lumină.
Din împreună-petrecerea cu Mirele inimii tale a ieşit tomul nunţii împărăteşti,
Toate cărţile fiind oglindirea icoanei care surprindea mişcările tainelor cereşti.
Teologia sfinţiei tale era una vie, o revărsare a bogăţiei sufleteşti,
Cuvintele gânditoare ale Sfinţilor Părinţi identificându-le cu trăirile tale dumnezeieşti.
Bine stăpânind căile trăirii duhovniceşti, dar şi arta cuvântului,
Mintea şi inima unite ţi-erau izvor de limpezime a gândului.
Înţelegând tainele părinţilor le împărtăşeai celorlaţi slobozind râuri de înţelesuri,
Adăugând acea împodobire bogată de lumină, spre înţelegerea duhovniceştilor mersuri.
Gândul meu se chinuie ca un ciocan să bată piatra cuvântului,
Dar nu iese nimic şi ajunge în braţele deznădăjduirii gândului.
Cu jertfa rugăciunii tale, dăruieşte-mi părinte, limpezimea vederii duhovniceşti,
Înaintea căreia toate tainele sunt transparente, deşi ascund sensuri dumnezeieşti.
Aşa că ale tale cuvinte scrise nu erau decât un transfer al celor din cartea inimii,
Unde prin lucrarea dumnezeiască se sălăşluise adâncul de înţelepciune al Treimii.
Le citeai cu gândul luminat al minţii celei curăţite de păcat,
Dar în acelaşi timp ochii cei duhovniceşti erau aţintiţi spre Împărat,
Căci rugăciunea lui Iisus îţi era respiraţia ce-ţi întreţinea viaţa sufletului,
Fiecare mişcare fiind acompaniată de raportarea la voinţa Cuvântului.
Toate faptele tale se priveau în oglinda Lui ce mărturisea adevărul,
Şi astfel legătura iubitoare devenise un izvor de făptuire ce întărea dorul.
Alunecând în profunzimile iubirii dumnezeieşti, trupul şi sufletul s-au umplut de lumină,
Deşi, în mijlocul lumii vieţuiai, acestea deveniseră cu totul străine de materialnica alură.
Mintea ţi-era străină de cugetarea lumească, iar inima pătrunsă de razele iubirii,
Căci acestea fuseseră binecuvântate din plin de ploaia harică a Dumnezeirii.
Gândul lipsit de zgura patimilor era cu totul ascuţit, făcând adânci pătrunderi în mister,
Întărit de harul dumnezeiesc se avânta să cerceteze cele mai mari adâncimi de adevăr.
Slava deşartă nu te-a împiedicat de pe calea mântuirii, căci dobândisei soarele smereniei,
Ce te însoţea pretudindeni pe drumul nesfârşit al profunzimii tot mai înalte a dragostei.
Inima ţi-era un rug aprins ce creştea tot mai mult, fiind adăpat de ploaia Duhului,
Vibraţiile cuvintelor dumnezeieşti alcătuiau melodia ce înmiresma adierea adâncului.
Inima petrecea într-un neîncetat ospăţ duhovnicesc la care chema şi pe cei iubiţi,
Numele lor fiind înfăţişate înaintea Mirelui spre a fi şi ei din plin miluiţi.
Legătura rugăciunii tale cuprindea toată lumea, împodobindu-o în chip minunat,
Ca un copil înţelept contemplai armonia aşezării ei în modul cel mai curat.
Pecetea sfatului înţelept schimba cu totul viaţa celor ce te întâlneau,
În spatele chipului de teolog întâlnind un avvă pe care din prima clipă îl iubeau.
Ce să fie acest mister pe care nici inimile lor nu-l descifrau ?
Ce raze din frumuseţea-ţi sufletească şi pe privitori îi mişcau ?
Înaintea ta toţi se simţeau mici, neştiind ce cuvânt să aducă,
Copleşiţi fiind de măreţia tainei, credeau că văd o nălucă.
Parcă au mai întâlnit undeva acest sentiment, dar nu-şi mai amintesc...
Gândul se chinuia să găsească asemănarea cu ceva înţelept...
De fapt, Hristos vorbea prin tine, Acelaşi Hristos Ce Se descoperă tuturor,
Duhul Lui se odihnea peste tine, chemând pe toţi la veşnicul adevăr.
Inima era într-o nesfârşită lumină, desfiinţându-se noaptea patimilor,
Prin urmare măsura timpului nu mai există în viaţa luminată a Sfinţilor.
Privirea inimii contemplă neîncetat lumina cea dumnezeiască,
Şi o cheamă spre adâncuri şi mai mari, timpul n-ar fi făcut decât s-o nimicească.
Ca cel ce aveai rugăciunea neîncetată, te aflai totdeauna înaintea lui Dumnezeu,
Pentru ce era necesară limitarea prin măsurarea clipelor ce se scurgeau mereu ?
Drumul veşniciei l-ai pregătit încă de aici prin unirea cea dătătoare de viaţă,
Ai murit păcatului, ca să poţi intra curat şi neoprit de nimeni în a cerului dimineaţă.
Întreaga viaţă ochii ţi-au fost aţintiţi spre icoana Preasfintei Treimi,
În a Cărei taină ai intrat, făcându-te însuşi soare al dumnezeieştii iubiri.
Călătoreai prin lume cu toiagul rugăciunii îmbătat de adierile Duhului,
Care te făceau să nu vezi urâţenia lumii, ci să contempli lumina Cuvântului.
Gândul ţi-era totdeauna îndreptat spre viaţa veşnică, din paharul căreia ai băut,
Iar acum în Împărăţia lui Hristos la masa cerească te desfătezi deplin de Cuvânt.
Frumuseţea sufletului omenesc ai cercetat-o cu uimire şi bucurie în oglinda Adevărului,
Odihnind în inimă iubirea dumnezeiască ai aflat cheia de deschidere a cerului,
Prin cerul deschis şi mai multă dragoste Domnul revărsa, învăluind şi pe cei din preajmă,
Iar eu odihnind patimile, nu-i de mirare că toţi sunt stârniţi să mă hulească.
Valoarea persoanei ai ridicat-o la adevărata înălţime, descoperindu-o ca izvor al iubirii,
Celălalt e raza de lumină căruia omul trebuie să-i slujească cu toată puterea dăruirii.
Înţepat de vispile gândurilor răutăţii, eu fac din aproapele meu un slujitor,
Subordonându-l intereselor mele şi tratându-l ca pe un obiect uneori folositor.
Orice deschidere a mea spre celălalt mi se pare a fi o făţărnicie,
De vreme ce sunt departe de imaginea omului plin de cucernicie.
Umbrele patimilor încă se văd pe chipul sufletului meu,
Mai rău e că lenevirea mă împiedică spre a-L urma pe Dumnezeu.
Bucură-te, izvor al teologiei însufleţit de curgerile iubirii dumnezeieşti,
Altar al Veşnicului Împărat pe care s-a jertfit tâmâia gândurilor cereşti,
Uşă a cunoaşterii lui Dumnezeu deschisă cu cheia rugăciunii,
Soare dumnezeiesc moştenitor al slavei nemărginite a Treimii,
Înălţime serafimică dobândită prin trecerea hotarului neapropiat,
Flacără veşnică în bătăile dumnezeieştii iubiri a Marelui Împărat,
Cheie dumnezeiască ce deschide tuturor porţile minţii căutătoare,
Vas al înţelepciunii cereşti în care au picurat tainele mai presus de purtare,
Descoperirea adâncului de lumină din şanţurile inimii săpate de dor,
Revărsarea comorii sufleteşti în cărţile călăuzitoare spre Adevăr.
Rază ce cercetează mintea însetată de cunoaştere tainică,
Aprinderea flăcării dumnezeieşti în inima cucernică,
Cărare mistică bătătorită de paşii rugăciunii,
Carte în care Duhul a scris tainele iubirii,
Icoană a înţelepciunii dumnezeieşti în priveliştea gândului,
Desăvârşirea pururea mişcătoare ce se împărtăşeşte de lumina Cuvântului,
Veşmânt al rugăciunii ce îmbracă sufletul străin de pătimire,
Acoperământ de iubire ce cheamă şi inima nostră la mântuire.
Soare bogat ce trimite razele cunoştinţei de Dumnezeu,
Unduiri nesfârşite de har ce cheamă la iubire mereu,
Vederea celor nevăzute pe cerul minţii gânditoare,
Încuviinţarea în inimă a trecerii tale luminătoare,
Călător spre centrul inimii pe raza rugăciunii,
Pecete a Duhului spre dezvăluirea tainei îndumnezeirii,
Carte a purtărilor cuvioase după legea cea luminată,
Oglindă ce a adâncit o clipă din scânteia minunată.
Moştenitor al pocăinţei Sfinţilor Părinţi,
Învăluire de lumină a minţii celor smeriţi,
Atingerea pragului dragostei ca început al veşniciei,
Martor al lucrării dumnezeieşti după măsura cucerniciei,
Filocalie în care s-a adunat buchetul virtuţilor dumnezeieşti,
Înger în trup încă de pe pământ, prin sălăşluirea minţii în cămările cereşti.
