Un sfant sub comunism: părintele Nicodim Măndiţă

Parintele Nicodim Mandita este una din persoanele care largesc în mod considerabil conceptul de “elita”. Pentru intelectualii “subtiri”, opera parintelui Nicodim este destul de greu digerabila, fiind considerata de unii prea simplista, chiar puerila. Dar putini dintre criticii lui au fost în stare sa întoarca pe calea credintei un numar asa de mare de suflete, pe care le-a îndemnat sa faca un lucru pe care, din pacate, prea putini credinciosi ortodocsi îl realizeaza: sa citeasca în mod serios carti de învatatura crestina, pentru a cunoaste, a cultiva si apara dreapta credinta.Biografia parintelui Mandita este destul de bine cunoscuta, datorita eforturilor discipolilor lui fideli sau admiratorilor, care, cu rabdare, au strâns fiecare fila a vietii marelui duhovnic, continuându-i în acelasi timp lucrarea misionara. Amintim aici doar cartea în doua volume ale lui Gheorghe Ionescu, intitulata simplu Viata parintelui Nicodim Mandita si studiile lui Nicolae Radulescu. Ne vom multumi sa prezentam doar câteva elemente esentiale dintr-o viata plina de înfaptuiri duhovnicesti, insistând pe doua chestiuni de cea mai mare importanta: modelul sau de duhovnicie, rolul jucat de cuvântul tiparit în cadrul acestuia si, legat de aceasta chestiune, semnificatia arestarii si condamnarii parintelui.


Militar de cariera calugarit


Nicolae Mandita s-a nascut în satul Bunesti din judetul Arges, pe 28 octombrie 1889. Desi nu a putut sa faca mai mult de cinci clase elementare, tânarul Nicolae a dovedit de timpuriu aplecare catre lectura, cele citite împartasindu-le cu cei din sat.


În 1911, se înroleaza în armata, în care va sluji pâna în anul 1918. A participat activ la campania din 1913 din Bulgaria si la luptele din timpul primului razboi mondial. Desi era deosebit de apreciat, el a ales ca, dupa încheierea conflagratiei mondiale, sa urmeze calea monahismului, calugarindu-se în anul 1920, la manastirea Magura, judetul Bacau, cu numele de Nicodim. Datorita evlaviei si pregatirii duhovnicesti deosebite, el va primi în scurt timp si harul preotiei. În aceasta calitate, va fi trimis sa slujeasca în lume în localitati precum Vâlcele si Schitu – Frumoasa din judetul Bacau, Pâclisa, judetul Alba, Hasmasul Ciceului, Leurda Gârboului si Simisna, judetul Cluj.


Timp de 13 ani va sluji cu multa râvna în cuprinsul acestor parohii, revenind doar pentru o scurta perioada în spatiul monahal, la manastirea Giurgeni, din judetul Neamt. Parintele Nicodim a ascultat cu smerenie comandamentele chiriarhale, a parasit locul ferit al manastirii si a avut curajul sa coboare în lume, pentru a raspândi cuvântul lui Dumnezeu. Gheorghe Ionescu ne arata cum parintele Nicodim, departe de a se sminti în lume, a reusit de fiecare data sa aduca oamenii pe calea credintei si sa-i faca sa traiasca în mod riguros, conform perceptelor crestine. Cele propovaduite de el nu erau spectaculoase, ci elemente simple, cu caracter normativ, pe întelesul celor multi, care jalonau calea catre o viata autentic crestina. Elemente aparent exterioare, precum interdictia de a mai bea sau “nunta fara lautari”, marcau de fapt asumarea de catre o anumita persoana a unei existente calitativ superioare. Iar în toate aceste cazuri, decisiv a fost exemplul personal al parintelui, care nu a facut niciodata rabat de la preceptele dreptei credinte, fiind extrem de exigent în aceasta privinta.


Parintele Nicodim a fost unul din cei mai fermi promotori ai ortodoxiei, aparându-si turma si cautând sa readuca la sânul ei pe cei care trecusera la alte credinte, dar si în acest domeniu a fost un model exemplar, folosind exclusiv argumentul dialogal, fara a recurge la masuri coercitive. Numeroasele dispute de natura teologica, extrem de numeroase si pasionale în satele românesti în perioada interbelica, l-au convins, daca mai era nevoie, de necesitatea cunoasterii temeinice de catre preoti, dar si de catre credinciosi, a Sfintei Scripturi si a învataturii Bisericii Ortodoxe. Asa cum spune Gheorghe Ionescu, “de la bun început parintele si-a dat bine seama ca, de nu vor citi crestinii carti folositoare de suflet, nu se va putea realiza transformarea lor, din oameni vechi în oameni noi. Nu-s de ajuns numai predicile, slujbele, Tainele sfinte si exemplul vietii traite, ci e absolut de mare trebuinta sa li se ofere oamenilor si carti sfinte spre citire, aceasta constituind hrana sufletului crestinesc, dupa cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos, care zice în Sfânta Sa Evanghelie: «Nu numai cu pâine va trai omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu»“. (p. 82)


Pe limba omului simplu


Parintele Nicodim a dus o viata modesta, deoarece banii, deloc putini, pe care îi primea de la credinciosi, îi folosea ca sa cumpere carti pe care le dadea tuturor celor care doreau sa citeasca. A cautat acele “carti folositoare de suflet” în care cuvântul dumnezeiesc era înfatisat pe întelesul credinciosilor simpli, redescoperind traditia medievala a “cartilor populare”, în care învatatura crestina este transmisa prin parabole cu caracter dogmatic si moral. Mai mult, s-a apucat el însusi de scris, lista sa de lucrari fiind absolut impresionanta. Fiu de taran, traind alaturi de tarani, el a înteles foarte bine mecanismul mental al acestora, iar toate lucrarile lui tin cont de acesta.


Aceste aspecte au condus si la controverse privind corectitudinea din punct de vedere dogmatic al operelor sale, mai ales în ceea ce priveste celebrele Vami ale vazduhului. Aceasta tema este însa extrem de frecventa în traditile populare, si nu numai, constituind o forma de reprezentare a evolutiei spirituale a omului. Anumite exagerari în acest sens au fost facute mai ales de unii discipoli, care absolutizeaza unele învataturi ale parintelui, pe care îl venereaza, uitând de restul Bisericii. Faptul nu trebuie sa mire, deoarece în tot decursul istoriei crestinismului exista persoane dispuse sa venereze un monah, un sfânt etc., deoarece este “mai aproape”, mai concret, uitând de capul Bisericii care este Hristos.


În ceea ce-l priveste pe parinte în mod direct, chiar daca anumite idei ale sale pot fi discutate, el s-a situat consecvent pe linia învataturii si practicii morale ortodoxe, pe care a cultivat-o cu o rigoare pe care unele gusturi au gasit-o exagerata. A stiut sa-si pastreze capul pe umeri, evitând sa se transforme într-un preot – taumaturg (asa cum din pacate sunt destui si azi, mai ales prin satele din Moldova), îndemnând oamenii sa mearga la medic pentru problemele de sanatate, asta chiar daca traditia consemneaza numeroase acte de vindecare savârsite prin rugaciunea parintelui. Mai mult decât criticile, ar trebui sa primeze meritele parintelui, care, prin activitatea sa, a contribuit la risipirea multor “eresuri” de care era plina spiritualitatea populara, prin îndemnurile sale ca oamenii sa se apropie de carte.


În acest sens a devenit aproape unic, prin faptul ca la spovedanie dadea drept canon penitentilor citirea de carti sfinte. O istorioara consemnata de Gheorghe Ionescu ne lamureste ce importanta acorda parintele cititului, dar ne ilustreaza si tipul de oameni cu care acesta venea în contact cel mai des, trebuind sa vorbeasca pe întelesul lor: “Parintele Nicodim era la slujba în Sfânta Biserica de la Schimbarea la Fata. O femeie m-a tras de haina. Mi-a facut semn sa ies putin afara din Sfânta Biserica, pentru a-mi spune ceva. În pridvor mi-a spus sa-l rog pe parintele sa o spovedeasca, pentru ca era de la mare distanta. Merg la usa de la vesmântarie si rog pe maica sa-l anunte pe parintele. Daca a aflat care-i pricina, mi-a spus sa vina numaidecât femeia. Când sa-i dea canon, ea nu stia carte si staruia la Parintele ca va face orice alt canon, dar numai de citit carti nu poate. Atunci parintele a întrebat-o:


- Dar dumneata poti spala rufe fara apa? Apoi daca nu se pot curati rufele fara apa, tot la fel crestinul nu se poate curati de murdaria pacatului fara apa cea vie care este cuvântul lui Dumnezeu.


Ea a încercat sa spuna ca daca ar sti carte ar primi bucuroasa canon de citit, dar asa cum? Parintele i-a zis iarasi:


- Daca vrei, atunci poti citi cu urechile. Pui pe altcineva sa citeasca si dumneata asculti. Nu vezi ca toti oamenii au case de locuit, dar nu toti stiu a construi? Pun pe altul care stie, si-l platesc. Toti oamenii sunt îmbracati cu haine, dar nu sunt croitori, ci merg si-i platesc croitorului sa le faca. Toti au încaltaminte în picioare, toti au sobe de încalzit în camere, dar nu toti sunt cizmari sau sobari, ci platesc acelora care stiu sa faca si le fac. Asa si dumneata, daca nu stii carte, platesti acelora care stiu sa citeasca, iar dumneata asculti cu atentie si asa îti poti face canonul, daca vrei sa-l faci. Cum am stiut sa facem pacatul, cheltuind uneori sume mari de bani, tot asa trebuie sa cheltuim acum ca sa putem scapa de el.


Dupa cele auzite, femeia s-a lamurit si s-a învoit a primi acest canon, zicând:


- Bine, Cuvioase Parinte, am sa platesc eu cumva ca sa-mi citeasca, doar ale mele sunt pacatele, dar ma gândesc, unde voi gasi eu atât de multe carti?


- De nevoie poti sa citesti o carte de mai multe ori. Iar tu de gasit carti o sa gasesti, nu avea nici o teama, dar nici nu astepta sa-ti bata cineva în poarta ca sa ti le aduca. Te interesezi pe ici, pe colo, mai întrebi ba pe unul, ba pe altul. Ca doar ai auzit ce faceau oamenii pe timpul foametei. Nimenea nu-i trimitea în Ardeal sau în Banat dupa faina, ci mergeau ei de bunavoie, pentru ca simteau nevoia de a se hrani pe ei si pe cei ai casei lor. Nu vezi ce fac femeile de Pasti, când le trebuie drojdie pentru copt? Cum cauta si dau cât nu face, numai ca sa poata gasi? Asa si dumneata, daca vei simti nevoia sa-ti curati sufletul de pacate, atunci vei cauta în dreapta si în stânga si vei gasi negresit.


Femeia s-a lamurit si în aceasta problema si nu a mai zis nimic, decât a sarutat mâna Parintelui si a plecat” (pp. 434 – 435).


Cele istorisite în rândurile de mai sus s-au petrecut dupa 1944. În acel moment în România regimul comunist se instaura tot mai temeinic, iar ateismul era sprijinit sa ia locul credintei crestine. În 1948 au fost luate masuri drastice de limitare a colportajului bisericesc si a titlurilor puse în vânzare, fiind eliminate orice carti cu continut “mistic”. Daca înainte episcopii puteau sa dea autorizatie persoanelor particulare pentru ca acestea sa vânda carti si obiecte cu caracter religios, dupa 1948, cumpararea de obiecte bisericesti nu s-a mai putut face decât în cadrul bisericilor, asta în timp ce nici o editura “laica” nu mai putea tipari carti religioase.


Reteaua de “samizdat” religios


Din 1933 parintele Mandita revenise în spatiul manastiresc, vietuind fie la manastirea Varatec, fie la Agapia. Nu-si uitase deloc ideea de a raspândi cuvântul scris, ci, din contra, desfasura o activitate editoriala remarcabila si crease o retea de colportaj. În noile conditii istorice, aceste activitati pareau definitiv condamnate sa înceteze. El însa nu a acceptat situatia si, pe baza vechilor relatii, a dezvoltat cea mai ampla si bine organizata retea de “samizdat” cu caracter religios care a existat în România comunista. Cine acuza Biserica Ortodoxa ca nu a cautat sa raspândeasca cuvântul lui Hristos în anii comunismului, poate citi în dosarul penal întocmit de Securitate grupului de “difuzori”, în fruntea caruia a fost pus parintele Nicodim, ca în patru locatii din Bucuresti organele statului au descoperit nu mai putin de 500.000 de volume! Daca avem în vedere ca activitatea grupului s-a desfasurat în mod neîntrerupt din 1948 si pâna în 1964, ne putem imagina dimensiunile pe care le-a avut aceasta actiune, precum si impactul ei în rândurile credinciosilor.


Nucleul l-a reprezentat o mâna de oameni, care copiau la masina de scris cele scrise de parintele Mandita, dar si multe alte carti cu caracter religios, pe care apoi le tipareau la mica lor tipografie clandestina, sau, fapt absolut remarcabil, au reusit sa scoata carti la tipografii “oficiale” din diverse localitati ale tarii, mai ales tipografii ale eparhiilor, semn ca oficialii Bisericii nu erau straini de acest demers.


Alaturi de cartile care au fost tiparite în timp, a existat si o cantitate substantiala de volume tiparite pâna în 1948, pe care acesti oameni le-au salvat de la topit, le-au ascuns prin cele mai diverse locuri, pentru ca mai apoi sa le difuzeze din localitate în localitate. Abia când privesti fotografiile existente în dosarul penal ale “inculpatilor” stând alaturi de stivele de carti, când vezi mijloacele modeste cu care le-au realizat si în ce spatii, când afli ca mai apoi plecau în lungi calatorii cu geamantanele grele de carti, realizezi ce munca uriasa au facut acesti oameni.


Pentru mai multe amanunte legate de cele petrecute, punem la dispozitia cititorilor extrase din sentinta penala nr. 38 data în ziua de 22 ianuarie 1965 parintelui Nicodim Mandita. Cine s-a obisnuit cu stilul acestor productii ale regimului totalitar îi va fi foarte usor sa deceleze dimensiunile activitatii grupului incriminat, dar si aspectele urmarite de catre regim, astfel ca nu vom mai repovesti faptele, ci vom face numai câteva precizari.


Condamnat imediat dupa “marea eliberare”


În 1955 o parte din colaboratorii parintelui sunt arestati, descoperindu-se asupra lor numeroase lucrari cu caracter religios care urmau sa fie difuzate, fapt care constituia o infractiune grava în viziunea regimului. Unii dintre ei erau membri ai organizatiei “Oastea Domnului”, care, din pricina “misticismului” ei, fusese scoasa în afara legii. Cum numele parintelui Nicodim a fost vehiculat în cadrul anchetelor, iar el colaborase strâns în trecut cu ostasii, acestuia i s-a deschis un dosar de urmarire pe linia “Oastea Domnului”. Putini au fost cei care au dat relatii despre activitatea parintelui, iar Securitatea nu a reusit sa stabileasca cu certitudine tipul de activitate “dusmanoasa” dus de Nicodim Mandita, pâna în 1964 când reteaua cade si sunt descoperite depozitele de carte. Zece persoane sunt judecate si condamnate la Bucuresti, prin sentinta nr. 10 din 9 ianuarie 1965, pentru raspândirea de publicatii interzise (art. 325, alin 3, lit. c, C.P. al RPR). Din pricina vârstei si a bolii, parintele a fost judecat separat, la Târgul Neamt, tinându-se seama însa de unitatea grupului.


În ianuarie 1965, atunci când Nicodim Mandita era judecat, trecusera numai câteva luni de la “marea eliberare” a detinutilor politici din închisori. Pentru cei care cauta merite comunismului, procesul sau arata ca esenta regimului nu se schimbase câtusi de putin, gratierea generala fiind un gest pur exterior, fara consecinte pe plan ideologic. Citind sentinta, se poate observa ca cei care au instrumentat dosarul au cautat sa acrediteze ideea de specula, cu mai multe conotatii spre dreptul comun, desi într-un sistem comunist si specula este o infractiune cu caracter politic. Pentru ca acest lucru nu s-a putut demonstra, au fost lecturate publicatiile confiscate, constatându-se ca ele contin numeroase idei periculoase pentru regim, multe dintre ele fiind scrise de Nicodim Mandita. Cei opt ani de închisoare pe care i-a primit parintele reprezinta o condamnare politica limpede, un atac la libertatea de constiinta, de care regimul se prevala dupa 1964. Mai mult, parintele va fi internat în Aiudul abia parasit de cei care fusesera supusi reeducarii, semn ca era considerat un element periculos. Cele 500.000 de carti au fost trimise la topit, lista lor fiind anexata ulterior dosarului de urmarire.


Nicodim va sta în închisoare un an si jumatate, restul de pedeapsa fiind anulata prin “bunavointa” regimului. Se va întoarce la manastirea Agapia, încheindu-si existenta pamânteasca în seara de 5-6 iulie 1975. Si azi, când se face pomenirea sa, se aduna laolalta mii de credinciosi, care cinstesc memoria unui om care a salvat cartile sfinte de la ardere si a îndemnat lumea: “Citeste cuvântul Domnului!”.


(Alex Iuga – Revista Rost, numărul 51 din mai 2007)