"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....
Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...
Măsurarea drumului străbătut se face după feluritele
stări de rugăciune în care intră treptat cel ce se roagă
aşa cum trebuie şi în chip statornic. Învaţă să te
rogi lui Dumnezeu aşa cum trebuie. După ce ai învăţat
să te rogi cum trebuie, roagă-te mereu şi lesne vei moşteni
mântuirea. Mântuirea apare de la Dumnezeu la vremea ei, însoţită de o
vestire de netăgăduit a inimii, celui ce se roagă aşa cum
trebuie şi în chip statornic. Pentru ca rugăciunea să fie
fără greşeală trebuie ca ea să fie adusă dintr-o
inimă plină de sărăcie cu duhul, din inimă
înfrântă şi smerită. Toate celelalte stări ale inimii,
până la înnoirea ei de către Duhul Sfânt, să le socoţi -
cum şi sunt ele cu adevărat - nepotrivite păcătosului
care se pocăieşte şi Îl roagă pe Dumnezeu pentru iertarea
păcatelor sale şi pentru slobozirea - ca dintr-o temniţă
şi din obezi - din robia patimilor.
Când te trezeşti din somn, primul tău
gând să fie la Dumnezeu; adu lui Dumnezeu însăşi începătura
gândurilor tale, încă nepecetluită cu nici o întipărire
deşartă. Când mergi spre somn, când te pregăteşti să
te cufunzi în acest chip al morţii, cele din urmă gânduri ale tale
să fie la veşnicie şi la Dumnezeu, Care
împărăţeşte în ea.
Un înger i-a descoperit unui
călugăr sfânt următoarea rânduială bine plăcută
lui Dumnezeu a gândurilor la rugăciune: „Începutul rugăciunii se
cuvine să fie alcătuit din slavoslovirea lui Dumnezeu, din mulţumită
adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale cele fără de
număr; după aceea, datori suntem să aducem lui Dumnezeu
mărturisirea fără nici o făţărnicie a
păcatelor noastre, cu duh înfrânt; iar în încheiere putem
înfăţişa Domnului - cu mare smerenie, totuşi - cereri
pentru nevoile noastre sufleteşti şi trupeşti, lăsând cu
evlavie împlinirea sau neîmplinirea acestor cereri în seama voii Lui”.
Rugăciunea este în sine, ca
împreună-vorbire cu Dumnezeu, un bun foarte înalt, adeseori cu mult mai
înalt decât ceea ce cere omul, şi Milostivul Dumnezeu, neîmplinind cererea
omului, îl ţine pe acesta la rugăciune ca să n-o piardă,
să nu lase acest bun înalt al rugăciunii după primirea lucrului
cerut, cu mult mai puţin bun. Cererile a căror împlinire au
urmări vătămătoare Dumnezeu nu le împlineşte; El nu
împlineşte nici cererile potrivnice sfintei Lui voi, potrivnice preaînţeleptelor
şi neurmatelor Sale judecăţi. Împotriva hotărârii lui
Dumnezeu a cerut marele Moise, văzătorul de Dumnezeu, să i se
dăruiască a intra în pământul făgăduinţei,
şi n-a fost ascultat (Deuteromonul 3, 26); împotriva hotărârii lui
Dumnezeu s-a rugat Sfântul David, înaripându-şi rugăciunea prin
postire, cenuşă şi lacrimi, pentru păstrarea vieţii
fiului său bolnav şi n-a fost ascultat (2 Regi 12).
Şi tu,
dacă Dumnezeu nu împlineşte cererea ta, pleacă-te cu evlavie
înaintea voii Atotsfântului Dumnezeu, Care, din nepătrunse pricini, a
lăsat cererea ta neîmplinită. Fiilor lumii, care cer de la Dumnezeu
bunuri pământeşti pentru îndestularea poftelor trupeşti,
Sfântul
Apostol Iacov le vesteşte: Cereţi şi nu primiţi
fiindcă rău cereţi, ca întru dezmierdările voastre să
cheltuiţi (Iacov 4, 3) Omul caută la faţă, iar
Dumnezeu caută la inimă (1 Regi 16, 7); însă în om
aşezarea lăuntrică a inimii se potriveşte mult cu
atitudinea sa din afară. Drept aceea, atunci când stai la rugăciune
dă trupului poziţia cea mai evlavioasă cu putinţă.
Stai, ca un osândit, cu capul plecat, fără a îndrăzni să
priveşti la cer, cu mâinile lăsate în jos sau împreunate la spate, ca
şi cum ar fi legate, aşa cum sunt legaţi de obicei
răufăcătorii prinşi la locul faptei. Sunetul glasului
tău să fie sunet jalnic de tânguire, ca glasul unui om rănit de
o armă ucigaşă sau sfâşiat de o boală cumplită.
Dacă te-ai hotărât să-i aduci lui
Dumnezeu prinos de rugăciune, leapădă toate cugetările
şi grijile lumeşti. Nu te îndeletnici cu gândurile care îţi vor
veni atunci, oricât îţi vor părea de însemnate, strălucitoare,
trebuincioase. Dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, iar cele trebuincioase
pentru viaţa vremelnică vei reuşi să le dai la vremea
potrivită. Nu este cu putinţă să slujeşti lui Dumnezeu
cu rugăciunea şi totodată să-ţi umpli mintea cu
gânduri şi griji lăturalnice.
Iertarea tuturor greşelilor
aproapelui - a tuturor, până la una, chiar şi a celor mai grele - este
condiţia de neînlăturat a reuşitei la rugăciune. Şi
când staţi de vă rugaţi, porunceşte Mântuitorul, iertaţi
tot ce aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri
să vă ierte vouă greşalele voastre; iar dacă voi nu
veţi ierta, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta
vouă greşalele voastre (Marcu 11, 25-26). „Rugăciunea
celor ce pomenesc răul e ca semănatul pe piatră”, a zis
Preacuviosul Isaac Sirul.
Cantitatea rugăciunii se
hotărăşte pentru fiecare în parte după felul lui de viaţă
şi măsura puterilor sale sufleteşti şi trupeşti. Cei
doi bănuţi ai văduvei, aduşi de către ea în templu
şi care alcătuiau toată averea ei, s-au arătat în
cumpăna Dreptului Judecător mai mari decât prinoasele însemnate aduse
de bogaţi din prisosurile lor. Aşa să judeci şi cu privire
la rugăciune: cantitatea ei să ţi-o stabileşti după
puterile tale, amintindu-ţi înţeleapta povaţă a marelui
povăţuitor al monahismului: „De sileşti trupul tău
neputincios la fapte ce întrec puterile lui, prin asta bagi în sufletul
tău întunecare şi îi aduci tulburare, iar nu folos”.
De la o constituţie
sănătoasă şi viguroasă se cere rugăciune pe
potrivă. „Toată rugăciunea în care trupul nu se osteneşte,
iar inima nu vine la străpungere, a zis acelaşi mare Părinte, se
socoate ca roadă necoaptă, fiindcă această rugăciune e
fără suflet”. Când eşti prins cu datoriile mireneşti sau,
dacă eşti monah, cu ascultările şi nu-ţi este cu
putinţă să-ţi faci timp cât ai vrea pentru rugăciune,
oricât ţi-ai dori-o, nu te tulbura: slujirea legiuită şi
făcută în conglăsuire cu conştiinţa îl
pregăteşte pe om pentru rugăciunea cea cu deadinsul şi
înlocuieşte cantitatea prin calitate. Nimic nu ajută sporirea în
rugăciune, cum o ajută conştiinţa împăcată, prin
făptuirea cea plăcută lui Dumnezeu.
Sufletul rugăciunii este luarea-aminte.
Trupul fără suflet e mort, iar rugăciunea fără
luare-aminte e, aşijderea, moartă. Fără luare-aminte,
rugăciunea rostită se preface în vorbire deşartă, iar cel
ce se roagă astfel se numără cu cei ce iau numele Lui Dumnezeu în deşert.
Cuvintele rugăciunii
să le rosteşti fără grăbire; nu îngădui
minţii să rătăcească peste tot, ci
zăvorăşte-o în cuvintele rugăciunii. Strâmtă şi
mâhnicioasă este această cale pentru minte, ce s-a obişnuit
să vagabondeze slobod prin lume; însă această cale duce la
luarea-aminte. Cine va gusta din marea bunătate a luării-aminte,
acela va iubi să-şi strâmtoreze mintea pe calea care duce la
fericita luare-aminte. Luarea-aminte este cel dintâi dar al harului
dumnezeiesc, trimis de sus celui care se osteneşte şi cu răbdare
pătimeşte în nevoinţa rugăciunii. Haricei luări-aminte
trebuie să-i premeargă silinţa omului spre luarea-aminte:
aceasta din urmă trebuie să fie martorul lucrător al
nemincinoasei dorinţe de a o primi pe cea dintâi. Luarea-aminte a omului
este înviforată de gânduri şi visări, se clatină din
pricina lor; luarea-aminte harică e neclintită şi plină de
tărie. Nu-ţi îngădui să te împrăştii cu gândurile
la rugăciune, să urăşti visarea, să lepezi grijile cu
puterea credinţei, să baţi în inimă cu frica de Dumnezeu -
şi lesne vei deprinde luarea-aminte. Mintea care se roagă trebuie
să se afle în stare de adevăr deplin. Visarea, oricât ar fi de ademenitoare
şi frumoasă la arătare, pentru simplul fapt că e o
alcătuire proprie şi samavolnică (arbitrară) a minţii,
scoate mintea din starea de adevăr dumnezeiesc, o aduce în starea de
amăgire de sine şi înşelare, drept care şi trebuie
lepădată la rugăciune. În vremea rugăciunii, mintea
trebuie să o avem şi cu toată osârdia să o păzim fără
închipuiri, lepădând toate chipurile care ni se zugrăvesc în ea prin
virtutea închipuirii: fiindcă la rugăciune mintea stă înaintea
Dumnezeului Nevăzut, Care nu poate fi închipuit în nici un chip material.
Chipurile, dacă mintea le va îngădui la rugăciune, se vor face
un văl, un zid de nepătruns între minte şi Dumnezeu. „Cei ce nu
văd nimic în rugăciunile lor Îl văd pe Dumnezeu”, a grăit
Sfântul Meletie Mărturisitorul.
Dacă în vremea rugăciunii tale ţi
se înfăţişează în chip simţit sau se
zugrăveşte în tine de la sine, în chip gândit, chipul lui Hristos sau
vreunui înger sau vreunui sfânt - într-un cuvânt, orişice fel de chip -
nicicum să nu iei această arătare drept adevărată, nu
o băga de loc în seamă, nu sta de vorbă cu ea. Altminteri,
negreşit te vei supune unei înşelări şi foarte puternice
vătămări sufleteşti, precum s-a şi întâmplat cu
mulţi. Mai înainte de a fi înnoit de către Sfântul Duh, omul nu e în
stare să aibă împărtăşire cu duhurile sfinte.
Aflându-se încă în tărâmul duhurilor căzute, în robia lor, nu e
în stare să le vadă decât pe ele, şi acestea, văzând la om
înaltă părere despre sine şi amăgire de sine i se
arată în chip de îngeri luminaţi, în chipul lui Hristos Însuşi,
pentru a pierde sufletul lui. Sfintele icoane sunt primite de către
Biserică pentru încălzirea amintirilor şi
simţămintelor evlavioase, iar nicidecum pentru întărâtarea
închipuirii. Stând înaintea icoanei Mântuitorului, să stai ca înaintea
Domnului Iisus Hristos Însuşi, Care e pretutindenea fiitor după
dumnezeire, şi prin icoana Sa este de faţă în acel loc unde se
află ea.
Stând înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu, să stai ca
înaintea Însăşi Sfintei Fecioare, dar mintea ta păstreaz-o
fără chipuri: este o mare deosebire între a fi în prezenţa
Domnului şi înaintea Lui şi a ţi-L închipui pe Domnul. Simţământul
că Domnul este de faţă aduce în inimă frica mântuitoare,
bagă în ea mântuitorul simţământ al evlaviei, iar închipuirea
Domnului şi a Sfinţilor împărtăşeşte minţii
o anumită materialitate, o aduce în mincinoasa şi trufaşa
părere de sine, aduce sufletul într-o stare mincinoasă, în starea
amăgirii de sine. Înaltă stare este a simţi că Dumnezeu e
de faţă!
Ea înfrânează mintea de la împreună-vorbirile cu
gândurile străine care uneltesc împotriva rugăciunii; ea îi aduce
omului din belşug simţirea nimicniciei sale; ea îl face pe om
priveghetor asupră-şi, păzindu-l de greşeli, chiar şi
de cele mai mărunte. Simţirea că Dumnezeu este de faţă
se dobândeşte prin rugăciune cu luare-aminte. Mult ajută la
dobândirea ei şi starea cu evlavie înaintea sfintelor icoane. Cuvintele
rugăciunii, însufleţite de luarea-aminte, pătrund adânc în
suflet, străpung, ca să zic aşa, inima, şi nasc în ea
străpungerea. Cuvintele rugăciunii săvârşite cu
împrăştiere se ating de suflet numai pe deasupra, fără a
lăsa în ele nici o întipărire.
În nevoitorul rugăciunii, sporirea în
rugăciune începe să se arate printr-o osebită lucrare a
luării-aminte: din vreme în vreme, aceasta cuprinde fără veste
mintea, închizând-o în cuvintele rugăciunii. După aceea, ea se face
mult mai statornică şi mai dăinuitoare: mintea se lipeşte,
parcă, de cuvintele rugăciunii, este trasă de ele spre unirea cu
inima. În cele din urmă, cu luarea-aminte se uneşte pe
neaşteptate străpungerea, şi îl face pe om biserică a
rugăciunii, biserică a lui Dumnezeu.
Simţămintele
născute prin rugăciune şi pocăinţă sunt:
uşurarea conştiinţei, pacea sufletească, împăcarea cu
aproapele şi cu împrejurările vieţii, mila şi
împreună-pătimirea faţă omenire, înfrânarea de la patimi,
răceala faţă de lume, supunerea faţă de Dumnezeu,
puterea în lupta cu gândurile şi înclinările păcătoase.
Să te mulţumeşti cu aceste simţiri în care guşti,
totuşi, nădejdea mântuirii. Nu căuta mai înainte de vreme înalte
stări duhovniceşti şi extaze în rugăciune. Acestea nu sunt
deloc aşa cum se înfăţişează închipuirii noastre:
lucrarea Sfântului Duh, din care apar înaltele stări ale rugăciunii,
sunt neajunse pentru mintea trupească. Învaţă-te să te rogi
din tot cugetul tău, din tot sufletul tău, din toată vârtutea
ta. Vei întreba: „Cum adică?” Aceasta nu o poţi afla decât încercând.
Sileşte-te să te îndeletniceşti necontenit cu rugăciunea
întru luare-aminte: rugăciunea întru luare-aminte îţi va
răspunde la întrebare prin fericita cunoaştere din cercare.
Cel care caută în rugăciunea sa bunuri
stricăcioase pământeşti stârneşte împotrivă-i
nemulţumirea Împăratului Ceresc. Îngerii şi Arhanghelii -
aceste căpetenii ale Lui - caută spre tine în vremea rugăciunii
tale, să vadă ce vei cere de la Dumnezeu. Ei se minunează
şi se bucură când văd pe cel pământesc că
părăseşte pământul şi aduce prinos de cerere pentru
primirea uneia dintre bunătăţile cereşti; dimpotrivă,
se supără pe cel ce trece cu vederea cele cereşti şi cere
lucruri de ale sale, pământeşti şi stricăcioase.
Multa vorbărie (Matei 6, 7-8), osândită de Domnul în rugăciunile
păgânilor, stă în numeroasele cereri de bunătăţi
vremelnice care umplu rugăciunile păgânilor, în acea împletire
ritoricească în care sunt înfăţişate ele, de parcă
podoabele retorice, sonoritatea materială şi puterea stilului L-ar
putea înrâuri pe Dumnezeu aşa cum înrâuresc auzul şi nervii oamenilor
trupeşti. Osândind această multă vorbărie, Domnul n-a
osândit nicicum rugăciunile prelungite, aşa cum li s-a părut
unor eretici: El Însuşi a sfinţit rugăciunea prelungită,
rămânând timp îndelung la rugăciune. Şi a petrecut noaptea în
rugăciune către Dumnezeu (Luca 6, 12), istoriseşte
despre Domnul Evanghelia.
Lungimea rugăciunii la plăcuţii lui Dumnezeu
vine nu din multa vorbărie, ci din belşugul simţămintelor
duhovniceşti care apar în ei la vremea rugăciunii. Prin
îmbelşugarea şi puterea acestor simţăminte se
desfiinţează, ca să zic aşa, timpul, prefăcându-se în
veşnicie pentru sfinţii lui Dumnezeu. Atunci când lucrătorul
rugăciunii ajunge la sporire în fericita sa nevoinţă, felurimea
gândurilor din psalmi şi din alte rugăciuni devine nepotrivită
cu aşezarea lor lăuntrică. Rugăciunea vameşului
şi alte rugăciuni foarte scurte rostesc cel mai bine nerostita,
cuprinzătoarea dorinţă a inimii, şi plăcuţii lui
Dumnezeu au petrecut adeseori în astfel de rugăciune multe ceasuri, zile
şi ani, fără a simţi nevoie de felurime a gândurilor pentru
rugăciunea lor puternică şi concentrată. Rugăciunile
alcătuite de eretici sunt foarte asemănătoare cu
rugăciunile păgânilor: în ele e multă vorbărie; în ele este
frumuseţea pământească a cuvântului; în ele e înfierbântarea
sângelui; în ele nu e pocăinţă îndestulătoare; în ele
este năzuinţă către nunta Mielului de-a dreptul din casa de
desfrânare a patimilor; în ele este amăgire de sine. Ele sunt străine
de Duhul Sfânt: adie din ele suflarea molipsitoare a duhului întunecat, a
duhului viclean, a duhului minciunii şi pierzării.
Tu, care voieşti
să te aproprii de Dumnezeu şi să te împropriezi Lui prin
adăstarea statornică în rugăciune, ia seama! Cercetează cu
luare-aminte felul tău de a gândi: nu eşti, cumva, molipsit de vreo
învăţătură mincinoasă? Urmezi întru totul şi
fără nici o abatere învăţătura Bisericii de
Răsărit, singura adevărată, sfântă, apostolească?
Dacă cineva nu ascultă de Biserică, a zis Domnul ucenicului Său, să-ţi fie ca un
păgân şi ca un vameş (Matei 18, 17), care sunt
străini de Dumnezeu, vrăjmaşi lui Dumnezeu. Şi ce
însemnătate poate avea rugăciunea celui care se află în
vrajbă cu Dumnezeu, în înstrăinare faţă de El?
Recunoaşterea propriei
păcătoşenii, a propriei neputinţe, a propriei nimicnicii
este condiţia de neînlăturat pentru ca Dumnezeu să
primească şi să asculte cu milostivire rugăciunea.
Toţi Sfinţii au pus la temelia rugăciunii recunoaşterea
şi mărturisirea păcătoşeniei lor şi a
păcătoşeniei întregii omeniri. Sfinţenia omului atârnă
de recunoaşterea şi mărturisirea acestei
păcătoşenii. Cel ce dăruieşte oamenilor sfinţenie
pentru pocăinţa lor a grăit: Nu am venit să chem pe cei
drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă
(Matei 9, 13).
Tu, care voieşti să te îndeletniceşti cu
nevoinţa rugăciunii! Mai înainte de a purcede la această
nevoinţă, sileşte-te să ierţi pe oricine te-a amărât,
te-a clevetit, te-a batjocorit, pe oricine ţi-a pricinuit vreun rău,
oricare ar fi acest rău. Cel înaintea Căruia voieşti să
stai prin rugăciune a poruncit: De îţi vei aduce darul rugăciunii
tale la altarul cel de sus al Împăratului Regilor, şi
acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta,
lasă acolo darul tău înaintea altarului şi mergi mai întâi de te
împacă cu fratele tău, şi atunci venind adu darul tău
(Matei 5, 23-24). [
Dacă rabzi sărăcie, ori te
strâmtorează împrejurări mâhnicioase, ori unelteşte împotriva ta
şi te prigoneşte vrăjmaşul tău, nu lua aminte,
pentru ca la rugăciune luarea ta aminte să nu fie clintită de
nici o împrăştiere, de nici o tulburare; nu lua aminte la amintirile
şi gândurile care ţi se înfăţişează, privitoare
la sărăcia ta, la împrejurările grele în care te afli, la
vrăjmaşul tău. Cel sub a Cărui deplină stăpânire
vă aflaţi şi tu, şi împrejurările în care te afli,
şi vrăjmaşul tău, grăieşte către cei
preaiubiţi ai Săi: Să nu se tulbure inima voastră;
credeţi în Dumnezeu, şi în Mine credeţi (Ioan 14,
1).
Nu admira natura văzută, nu te lăsa
prins de contemplarea frumuseţilor ei; nu pierde vremea atât de
preţioasă şi puterile sufletului cu dobândirea
cunoştinţelor aduse de ştiinţele lumeşti. Atât
puterile, cât şi timpul să le întrebuinţezi pentru dobândirea
rugăciunii care săvârşeşte sfânta slujbă în
cămara ta cea lăuntrică. Acolo, în tine însuţi,
rugăciunea îţi va descoperi o privelişte care va atrage întreaga
ta luare-aminte: ea îţi va aduce cunoştinţe pe care lumea nu
poate să le încapă şi de care nici nu are habar.
Acolo, în
adâncul inimii, vei vedea căderea omenirii, vei vedea sufletul tău
omorât de păcat, vei vedea mormântul, vei vedea iadul, vei vedea demonii,
vei vedea legăturile şi obezile, vei vedea sabia de foc a heruvimului
care străjuieşte calea spre viaţa veşnică, care
îngrădeşte omului intrarea în locaşul Raiului vei vedea multe
alte taine ascunse de lume şi de fiii lumii. Când ţi se va descoperi
această privelişte, privirile tale se vor lipi de ea; te vei
răci faţă de toate cele vremelnice şi stricăcioase,
care ţi-au fost pe plac până în ceasul acela.
Demonii le insuflă oamenilor să se
oştească împotriva lucrătorului rugăciunii, să-l
osândească pentru ciudăţenia purtării sale, pentru
puţinătatea faptelor lui folositoare, să-i scoată vină
că e leneş, făţarnic şi face pe sfântul, să
pună pe seama lui gânduri rele şi viclene, fapte stricate, să
strice şi să tulbure liniştirea lui, să-l silească la
îndeletniciri potrivinice vieţuirii lui, tovarăşe cu abaterea
minţii de la rugăciune, cu împrăştierea, cu stricarea
păcii sufleteşti. Cunoscând pricina începătoare a acestor
ispite, să ne rugăm, precum ne porunceşte Evanghelia şi ne
predanisesc Sfinţii Părinţi, pentru cei de aproape ai
noştri, care păcătuiesc întru necunoştinţă
şi din îndemn străin; măiestriile demonilor le va strica
Dumnezeu. Ispitindu-ne din afară, demonii se ţin de
ticăloşii şi înlăuntrul nostru. Când ne depărtăm
în însingurare şi începem a ne îndeletnici cu rugăciunea, stârnesc în
noi felurite dorinţe păcătoase pe care nu le simţeam mai
înainte, învăluiesc inima noastră cu nenumărate gânduri şi
visări păcătoase, care până atunci nu se arătaseră
niciodată minţii noastre şi fac acestea cu scopul ca noi,
aduşi într-o stare de nedumerire şi descurajare şi nevăzând
nici un folos de la nevoinţa rugăciunii şi de la însingurare,
să ne lăsăm de ele. Această lucrare a demonilor se
înfăţişează nevoitorilor noi în nevoinţă ca o
lucrare a sufletului lor: vrăjmaşii noştri cei
nevăzuţi şi vicleni, săvârşindu-şi
fărădelegile, vor totodată să se ascundă, ca omul
să nu poată ieşi din cursele pe care ei i le-au întins, să
meargă la destrămare lăuntrică şi la pierzanie sigură.
Dat fiind că pentru demoni este un lucru
foarte însemnat să se ascundă de om, pentru om este un lucru foarte
însemnat să înţeleagă că ei sunt lucrătorii începători
ai păcatului, izvorul ispitelor noastre, şi nicidecum cei de
aproape ai noştri, nici noi - atunci când ne petrecem viaţa slujind
lui Dumnezeu - şi nici vreo oarecare întâmplare. Privind cum
lucrează vrăjmaşii, ne deprindem treptat, sub
călăuzirea cuvântului lui Dumnezeu, să priveghem cu trezvie
asupra lor şi asupra noastră şi să ne împotrivim lor cu
tărie. Smeriţi-vă, ne povăţuieşte Apostolul
verhovnic, sub mâna tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe pe voi la
vremea potrivită, toată grija aruncând spre Dânsul - că El Se îngrijeşte pentru voi. Fiţi treji,
privegheaţi - că vrăjmaşul vostru, diavolul, umblă ca
un leu răcnind, căutând pe cine să înghită: căruia staţi împotrivă
întăriţi fiind prin credinţă (1 Petru 5, 6-9).
Este de neapărată trebuinţă ca
mai întâi să ne desfacem de avuţia materială, să ne
despărţim de lume, să ne lepădăm de ea: numai
după săvârşirea acestei lepădări poate creştinul
să-şi vadă lăuntrica înrobire şi temniţă,
lăuntricele legături şi răni, lăuntrica omorâre a
sufletului. Lupta cu moartea care trăieşte în inimă, săvârşită
prin rugăciune, sub călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu, e
răstignire, este pieire a sufletului pentru mântuirea sufletului (Marcu 8,
35).
Cel ce împreunează rugăciunea cu plânsul se nevoieşte
după rânduiala arătată de Însuşi Dumnezeu, se
nevoieşte după cuviinţă, în chip legiuit. La vremea sa, el
va da roadă îmbelşugată: bucuria mântuirii neîndoielnice. Cel ce
a înstrăinat plânsul de rugăciunea sa se osteneşte împotriva
rânduielii lăsate de Dumnezeu şi nu va culege nici un fel de roade
sau, mai bine zis, va culege spinii părerii de sine, amăgirii de
sine, pierzării. Fraţilor! Să nu ne îngăduim a ne
amăgi cu gândul mincinos, caraghios, nechibzuit, pierzător; să
nu ne repezim a căuta desfătări în rugăciunea noastră!
Nu este dată păcătoşilor desfătarea harică;
acestora li se cuvine plânsul: pe acesta să-l căutăm cu
toată osârdia, să căutăm această comoară, cheia
tuturor comorilor duhovniceşti. Cel ce nu are plâns se află într-o
stare mincinoasă: el este înşelat de trufia sa. Sfinţii
Părinţi numesc plânsul „călăuză în nevoinţa duhovnicească”.
El trebuie să meargă înaintea tuturor cugetărilor noastre
evlavioase, să le îndrepteze spre ţelul cel adevărat. Cugetarea
care nu este pătrunsă şi călăuzită de plâns este
o cugetare rătăcită.
Dată fiind cumplita
sărăcie a vremii noastre în povăţuitori ai adevăratei
rugăciuni, să ne alegem ca povăţuitor şi
călăuzitor plânsul. El ne va învăţa rugăciunea, iar
de înşelarea de sine ne va păzi. Toţi câţi au lepădat
plânsul au căzut în înşelare de sine. Aceasta o spun cu tărie
toţi Sfinţii Părinţi
Este cu neputinţă,
bagă de seamă Sfântul Ioan Scărarul, ca cel ce doreşte
să înveţe a se ruga să poată învăţa asta numai
din vorbe. Dascălii ei sunt cercarea (experienţa) şi plânsul. În
străpungerea şi smerirea duhului să începem nevoinţa
rugăciunii, să intrăm sub acoperământul plânsului: Dumnezeu
Însuşi, Care dă rugăciune celui ce se roagă (1 Regi 2,
9), se va face nouă Dascăl al rugăciunii.
Bibliografie: Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, volumul I,
Editura Sophia, Bucureşti, 2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
AVEM SFINTI
Sunt mii de sfinţi
Ce-au îndurat martiriu,
Chinuri cumplite ei au suferit,
Dar câţi din oameni
Ştiu de-a lor durere,
Câţi despre ei au auzit?
Avem mulţi sfinţi
Ce mijlocesc la Domnul
Pentru a noastră mântuire,
Să le aducem şi noi astăzi
Prinos de mulţumire.
Să le urmăm credinţa neclinită
Şi dragostea de Dumnezeu,
Să îi rugăm să ne ajute,
Căci drumul vieţii este
Din zi în zi mai greu.