POVESTITE DE SFINTI

,,Odată, într-un pustiu, trăia un ieromonah împreună cu ucenicul său. Faima de duhovnic a aceluia se răspândise peste tot. Mulţi veneau de departe, să-şi mărturisească înaintea lui păcatele. De aceştia s-a apropiat într-o zi şi un mare păcătos.
Acest om era îngreuiat de un mare păcat, care-1 îngrozea şi pe el însuşi. De aceea şovăia mereu să se mărturisească duhovnicului, dar de vreme ce pe timp ce trecea vocea conştiinţei îl apăsa din ce în ce mai mult, se hotărî să-1 cerceteze pe duhovnicul din pustiu. Atunci când a venit vremea să-şi arate căderea i-a fost foarte greu. Şi-a făcut cunoscute toate păcatele, pe rând, dar păcatul cel mare, pentru care venise la duhovnic nu găsea curaj să-1 mărturisească. Deschidea gura, dar nu-i ieşea vorba din gură. Înăuntrul său se luptau două puteri, una o izgonea pe cealaltă, dar aceasta se întorcea mereu, astfel că până la sfârşit s-a supus puterii răului şi a lăsat nemărturisit păcatul cel greu, în vreme ce pe celelalte toate le spusese. Astfel acest om a plecat cu o conştiinţă mai grea decât cea cu care venise la duhovnic.
Duhovnicul se pregătea după spovedanie să se întoarcă la chilia sa când s-a apropiat un ucenic de-al său şi i-a zis:
- Părinte, trebuie să vă spun o vedenie ce-am avut-o de curând.
- S-auzim, copile, a zis bătrânul.
- Citeam din Scriptură, când de departe v-am văzut stând cu un necunoscut sub copacul acela. Părea că vroia să se mărturisească. Eram gata să-mi continui citirea, când, deodată, văd ceva înfricoşător. Ceva foarte mare care ieşea din gura celui care se spovedea, mai mare ca un şarpe. Dar nu asta este ceea ce m-a îngrozit ci un cap uriaş pe căre 1-am văzut ieşind din gura lui şi apoi întorcându-se înăuntru. De trei ori s-a repetat această vedenie, iar la sfârşit a rămas şarpele înăuntrul omului şi nu şi-a mai scos capul.
Cu uimire priveam cum ceilalţi şerpi, ieşiţi din gura lui intrau din nou în om, înnebuniţi de bucurie."

,,Un monah foarte evlavios şi virtuos avea în oraş o soră care trăia o viaţă în fărădelege şi care îi atrăgea pe mulţi tineri în păcat. Fraţii din pustiu îi cereau des să meargă până în oraş ca să-i bage minţile în cap destrăbălatei lui surori. La început acela a şovăit, se temea de primejdiile pe care le ascunde oraşul pentru monahi. Apoi, pentru ascultare, s-a hotărât să meargă.
De cum s-a apropiat de casa părintească, vecinii au şi apucat de au înştiinţat-o pe sora lui. Inima acestei destrăbălate s-a tulburat la auzul veştii. De ani de zile îşi dorea să-1 vadă pe fratele ei. Şi-a lăsat tovărăşia în care era şi, precum se găsea în acea clipă, cu picioarele goale şi capul neacoperit, a alergat pe drum să-1 întâmpine. Văzând cu ochii lui starea ei căzută, s-a tulburat şi a plâns pentru sufletul său.
- Nu-ţi pare rău de tine şi de aceia care din pricina ta au căzut, sora mea? Gândeşte-te la ce te aşteaptă după moarte!
Faţa luminoasă a fratelui, starea lui cuvioasă, lacrimile împreună-pătimirii care curgeau din ochii lui, împreună cu certarea cea dreaptă, au mişcat-o pe păcătoasă.
- Există şi pentru mine mântuire? a şoptit ea. - Da, desigur, ajunge doar să o doreşti sincer.
- Ia-mă cu tine, 1-a rugat. Nu mă lăsa singură să mă lupt cu valurile cele sălbatice ale păcatelor!
- Încalţă-ţi sandalele, acoperă-ţi capul şi urmează-mă, a zis monahul.
- Lasă-mă să vin cum sunt, frate, căci cine ştie dacă intrând iarăşi în atelierul satanei, voi avea puterea să mai ies.
Monahul, bucuros de hotărârea ei, fără ezitare, a condus-o afară din oraş şi au luat amândoi calea pustiei. Avea de gând să o ducă la o mănăstire cunoscută de maici. Dar, în vreme ce călătoreau, au văzut venind de departe o caravană.
- Aşteaptă-mă puţin, soră, ascunde-te după aceste tufişuri, căci oamenii, neştiind că eşti sora mea, văzându-ne împreună, pot să se smintească.
Aceea a ascultat pe dată.
După ce a trecut caravana fratele a strigat-o, spre a-şi continua drumul, dar ea n-a răspuns. S-a apropiat şi a văzut-o întinsă fară simţire. Murise. I-a văzut picioarele goale sfâşiate de pietre şi spini. Monahul, nemângâiat de moartea cea năprasnică a surorii lui, s-a întors la chilia lui. Îndoiala îl măcina.
- Cu neputinţă să se mântuiască, de vreme ce n-a apucat să facă faptele pocăinţei.
A povestit părinţilor din pustiu cele întâmplate. Aceia au hotărât post şi rugăciune pentru sufletul ei şi s-a descoperit atunci unui pustnic sfânt că Dumnezeu a primit pocăinţa păcătoasei şi a aşezat-o cu drepţii, pentru hotărârea pe care o arătase.”

„ Un tânăr atras de puterea înfricoşătoare a relei obişnuinţe cădea des în păcate grele. Dar nu lăsa lupta. După fiecare cădere a sa vărsa lacrimi fierbinţi şi se ruga lui Dumnezeu cu cuvinte îndurerate:
- Doamne, mântuieşte-mâ şi de vreau şi de nu vreau. Eu, din pământ fiind, sunt uşor de tras în mlaştina păcatului. Tu ai însă puterea să mă împiedici. Nu e nici o minune dacă vei milui pe cel drept, nici de vei mântui pe cel îmbunătăţit, căci aceştia sunt vrednici, ci mie păcătosului arată-mi, Doamne, mila şi iubirea Ta de oameni, şi mântuieşte-mă prin minune. Căci cu toată necurăţia mea, numai către Tine găsesc scăpare eu, nefericitul.
Acestea le zicea cu frângere de inimă tânărul, şi când era stăpânit de patimă, şi când era liniştit. Odată, când iarăşi fusese biruit de patimă, după împotrivirea nefolositoare, a îngenuncheat întristat şi a repetat aceleaşi vorbe, vărsând râu de lacrimi. Neîncetata lui nădejde în dumnezeiasca milostivire 1-a întărâtat pe diavol. S-a arătat înaintea lui în întreaga sa mânie şi i-a strigat:
- Prostule, nu te ruşinezi când cu astfel de buze îndrăzneşti să te rogi şi să iei în gura ta numele lui Dumnezeu? Află o dată pentru totdeauna că pentru tine nu este mântuire!
Curajosul luptător nu s-a înfricoşat şi nici nădejdea nu şi-a pierdut-o, precum aştepta diavolul.
- Află şi tu, i-a răspuns cu curaj, că această chilie este ca la fierărie. Un fier îl dai şi altul îl iei înapoi. Nu voi înceta să lupt prin pocăinţă şi prin rugăciune până te vei plictisi să mă ispiteşti cu păcatele.
- Aşa deci, a strigat diavolul, de acum înainte voi înceta să te mai războiesc, ca să nu-ţi crească cununile răbdării.
Şi s-a făcut nevăzut. Din acea clipă a încetat războiul, acela însă nici o clipă nu a încetat să se îngrijească de sine şi să-şi plângă greşelile.”126

Sfântul Maxim Mărturisitorul
„Să nu plecăm urechea la gândurile care micşorează păcatele noastre şi care ne spun că acestea vor fi iertate uşor, căci Domnul ca să ne ferească de acestea, a spus: păziţi-vă de profeţii cei mincinoşi care vor veni la voiîmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt fiare sălbatice. Căci, de vreme ce mintea noastră este necăjită de păcat, nu am izbândit încă dobândirea iertării, căci nu am făcut încă roade vrednice de pocăinţă. Rodul pocăinţei este nepătimirea sufletului, în timp ce nepătimirea este ştergerea păcatelor. Nu avem deci nepătimire desăvârşită. Uneori suntem supăraţi de patimi, alteori nu, prin urmare n-am dobândit încă lăsarea păcatelor. Din păcatul strămoşesc am fost sloboziţi prin Sfântul Botez, iar de păcatele făcute ne slobozim prin pocăinţă.”118

Sfântul Ioan Carpatiul
„Luna, care se măreşte şi apoi iar se micşorează, este închipuirea omului, care uneori să vârşeşte binele, alteori păcătuieşte, şi mai apoi se întoarce prin pocăinţă la viaţa îmbunătătită.
Deci nu se pierde mintea celui ce a păcătuit precum credeau unii, precum nici corpul lunii nu se micşorează, ci numai lumina ei. Dobândeşte omul iarăşi strălucirea sa prin pocăinţă, precum şi luna care după micşorarea ei se îmbracă iar cu lumină.”

Cuviosul Siluan Atonitul
„Slăvit să fie Domnul care ne-a dat pocăinţa, căci prin pocăinţă se mântuiesc toţi câţi se mântuiesc. Vor rămâne nemântuiti doar cei care nu se pocăiesc. Şi aici văd necunoştinţa lor şi plâng din compătimire pentru ei. Dacă fiecare suflet 1-ar cunoaşte pe Domnul ar şti cât de mult ne iubeşte Acesta şi nimeni altul nu ar mai deznădăjdui de mântuirea sa şi nici măcar nu ar mai suspina. Sufletul care a pierdut pacea trebuie să se pocăiască şi Domnul va ierta păcatele lui şi atunci va avea bucurie şi pace. Şi nu este nevoie de alti martori, căci Duhul însuşi mărturiseşte înăuntrul nostru că ne-au fost iertate păcatele, iar semnul că acestea au fost iertate este că urâm păcatul.
[...] Tot cel ce se pocăieşte cu adevărat este gata să sufere orice tristeţe, foamete şi goliciune, frig şi arşiţă, durere şi sărăcie, umilinţă şi prigoană, nedreptate şi calomnie, căci sufletul său se ridică către Dumnezeu şi nu se mai interesează de cele pământeşti, ci se roagă cu minte curată lui Dumnezeu.”

Din Pateric
Un tânăr, ne povesteşte Avva Ioan, atras de lumea plăcerilor, s-a afundat în noroiul fărădelegilor. Odată însă şi-a venit în fire, ca şi fiul cel pierdut, şi a căutat drumul de întoarcere către casa Părintelui. A lăsat lumea, ca să găsească deşertul cel izbăvitor, departe de pricinile păcatului. Refugiu i-a fost un mormânt vechi. Închis de bunăvoie în această temniţă, îşi plângea cu amar sufletul rănit. Îngerii se bucurau, dar duhurile curviei, care 1-au văzut fugind atât de neaşteptat ca să le scape din mână, nu au întârziat să se arate. Se învârteau noaptea, şi încercuiau mormântul, şi strigau mânioase:
- Unde eşti nefericitule, de ce te-ai lepădat de noi după îndelunga noastră prietenie? De vreme ce ai gustat toate cele ale plăcerilor, acum te-ai hotărât să te faci sfânt? Prea târziu acum să faci pe înţeleptul, cerând milă.
- Vino afară, prostule, îl strigau alţii, te aşteaptă prietenii tăi!
- Nefericitule, îi şopteau viclenii, pentru tine nu este mântuire. Aici, unde ai săpat, repede îţi vei găsi moartea şi osânda veşnică.
Cu câtă răutate încercau să-1 aducă în deznădejde, dar luptătorul curajos era hotărât mai bine să moară decât să se întoarcă la aceleaşi. A cerut cu căldură dumnezeiescul ajutor, împotrivindu-se nălucirilor diavoleşti.
În următoarea seară diavolul a devenit amenintător:
- Dacă nu ieşi neîntârziat afară, nu vei scăpa de mâna mea!
Şi, deoarece acela nu 1-a ascultat, s-a repezit asupra lui şi 1-a lăsat aproape mort de multele lovituri. Aşa s-a răzbunat.
Iar rudele lui, neliniştite de brusca lui dispariţie, îl căutau peste tot. Până la urmă, 1-au descoperit într-o stare rea, în mormânt. Dar, oricât au insistat, el a rămas cu neputinţă de convins să-i urmeze.
Încă o noapte 1-au atacat diavolii, cu o nestăvilită furie, şi 1-ar fi omorât cu loviturile sălbatice, dar nu aveau această putere. Luptătorul nu s-a lăsat învins. A dorit să-şi piardă viaţa cea vremelnică decât să-şi mai murdărească după pocăinţă trupul şi sufletul cu întinarea păcatului.
Atunci diavolii şi-au recunoscut înfrângerea:
- Am fost înfrânţi, am fost înfrânţi! strigau jelindu-se
şi s-au făcut nevăzuţi.
Eliberat astfel de orice încercare, a rămas în mormânt până la sfârşitul vieţii, el, cel mai înainte pierdut, şi s-a învrednicit să facă minuni, ca să se arate puterea pocăinţei.”121

Avva Isaia
„Să ne îngrijim, iubiţilor, să umplem candelele noastre cu untdelemn cât suntem în
" kĂ ' trup ca ele să strălucească şi să intrăm în Imparaţia Sa, căci candela este pocăinţa, iar uleiul dinăuntru este făptuirea tuturor virtuţilor, a sufletului sfânt. [...] Toţi cei ce-şi fac voia lor în păcat şi nu se pocăiesc, şi sunt în ispita plăcerilor, şi prin căderea lor făptuiesc răutatea lor, şi din uşurătatea cuvintelor lor, şi din strigătele, din certurile şi luptele lor, şi din lipsa fricii Judecăţii lui Dumnezeu, şi din nemilostivirea faţă de săraci, şi celelalte păcate, au faţa plină de ruşine în veacul acesta, iar oamenii îi desconsideră, iar când vor ieşi din această lume durerea şi urâciunea îi vor călăuzi în gheenă.
Dacă vrei să afli dacă ţi s-a dat iertarea păcatelor tale, acesta este semnul: de nu te va mai mişca nici un păcat în sufletul tău, sau dacă nu vei mai înţelege când îţi vorbeşte altul despre ele, atunci ai reuşit să dobândeşti milostivirea. Dacă însă trăiesc încă în tine, păzeşte-te şi plângi pentru ele, căci este frică şi groază şi tulburare să fii nepăsător faţă de acestea, până când te vei înfăţişa înaintea lui Dumnezeu.”117
116 Filocalia

Cuviosul Marcu Ascetul
„Lucrarea pocăinţei se înfăptuieşte cu aceste trei porunci:
- îndepărtarea gândurilor,
- rugăciune neîncetată,
- răbdarea în necazurile ce ne vin, care sunt nu doar văzute, ci şi nevăzute,
astfel încât să supună aceste gânduri care stăruie mult şi să le facă nelucrătoare, deci, deoarece prin cele trei virtuţi amintite se poate întregi lucrarea pocăinţei. Cred că pocăinţa se potriveşte tuturor, şi păcătoşilor, şi drepţilor, care vor să se mântuiască, căci nu există normă a urcuşului desăvârşirii care să nu se prelungească în timp întru săvârşirea virtuţilor amintite. Cu adevărat, pocăinţa le este celor ce sunt începători - început în credinţă, celor ce sunt la mijlocul urcuşului - înaintare, iar celor desăvârşiţi - statornicie în aceasta...
Neîndoielnic mă vei întreba: dar aceia care au bineplăcut lui Dumnezeu şi au ajuns la desăvârşire de ce mai au nevoie de pocăinţă? Căci, desigur, unii oameni ajung desăvârşiţi; unii ca aceştia există şi astăzi. Da, dar ascultă cu înţelegere şi vei afla de ce au şi aceştia nevoie de pocăinţă. Minciuna vine de la diavol, a spus Dumnezeu; iar vederea şi poftirea unei femei a numit-o adulter, şi mânia împotriva aproapelui a numit-o ucidere, şi de orice cuvânt necugetat a spus că vom da socoteală. Cine, atunci, nu a căzut vreodată măcar în ispita minciunii, cine a rămas străin de orice dorinţă provocată de vedere, sau nu a fost biruit cumva de mânia către aproapele, sau nu a grăit nici un cuvânt nefolositor, ca să nu aibă nevoie de pocăinţă. Căci chiar de acum nu mai este la fel cum altă dată a fost, şi îi este de folos să se pocăiască până la moarte[...]
De ne vom nevoi in pocăinţă până la moarte, şi nici aşa nu vom putea împlini cele de trebuinţă, căci nimic nu este vrednic de împărăţia cerurilor. Precum mâncăm şi bem şi vorbim şi ascultăm, astfel suntem datori din fire să ne pocăim.”116

Sfântul Ioan Gură de Aur
„,Dacă pedeapsa ar ajunge din urmă îndreptarea, lumea s-ar fi pierdut şi s-ar fi distrus pe deplin. Dacă Dumnezeu ar fi fost grabnic spre pedepsire, Biserica nu 1-ar fi dobândit pe Pavel. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu 1-a facut pe prigonitor tor apostol şi propovăduitor; bunătatea lui Dumnezeu 1-a preschimbat pe lup în păstor; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu 1-a făcut pe vameş evanghelist; îndelunga răbdare al lui Dumnezeu ne-a miluit pe toţi, ne-a prefăcut pe toţi, ne-a schimbat pe toţi.
Dacă vezi că vreunul, mai înainte hulitor, s-a preschimbat în teolog, dacă-1 vezi pe cel ce altădată îşi întina gura cu cântece deocheate că îşi curăţeşte acum sufletul cu imne dumnezeieşti, minunează-te de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, laudă pocăinţa şi zi: «aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt».”109
„Dumnezeu nu aşteaptă să treacă timpul pentru pocăinţă. Ai spus păcatul tău, te-ai îndreptat, ai fost milostivit. Nu timpul depărtează păcatul, ci aşezarea sufletească a celui care se pocăieşte stinge păcatul. Este cu putinţă să treacă mult timp şi să nu câştige omul mântuirea, în timp ce altul, după o scurtă vreme, mărturisindu-se nefăţarnic, să se elibereze de păcat.
[...] Iertarea păcatelor este izvorul mântuirii şi răsplată a pocăinţei, căci pocăinţa este bolniţă vindecătoare de păcate, este dar ceresc, putere făcătoare de minuni, har care învinge urmările legii. De aceea, nu-1 izgoneşte pe desfrânat, nu-1 îndepărtează pe adulter, nu-şi întoarce faţa de la beţiv, nu se scârbeşte de idolatru, nu-1 îndepărtează pe grăitorul de rele, nu-1 izgoneşte pe hulitor, pe cel îngâmfat, ci pe toţi îi preface, căci pocăinţa este înghiţitoarea păcatelor.
[...] Timpul de faţă este timp de mântuire, pentru că este mare frica pentru păcatele ce le-am făptuit dacă nu premerge pocăinţa pedepsei [...] să stingem vâlvătaia păcatelor, nu cu multă apă, ci cu multe lacrimi, căci, deşi este mare flacăra păcatului, ea se stinge cu puţine lacrimi, pentru că lacrima stinge vâlvătaia păcatelor şi curăţeştemurdăria lăsată de ele.”110
„Pocăinţa este leac al greşelilor, este cea care face să dispară fărădelegile, ştergerea lacrimilor, îndrăzneală către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, cuţit care-i taie acestuia capul, nădejdea mântuirii, ştergerea neştiinţei. Aceasta deschide cerul, aceasta ne conduce către rai. Aceasta îl învinge pe diavol (de aceea şi vorbesc mereu despre ea). Iar mărginirea la încrederea în noi înşine ne duce la cădere. Eşti păcătos. Nu-ţi pierde nădejdea. Nu încetez să înfăţişez aceste leacuri, căci cunosc ce armă puternică este împotriva diavolului. Să nu fim stăpâniţi de deznădejde. Dacă ai păcate nu-ţi pierde nădejdea. Nu încetez să spun aceasta. Şi chiar de în fiecare zi ai păcătui, în fiecare zi pocăieşte-te. Precum facem cu casele vechi, ce stau să cadă, curăţăm partea căzută şi până nu o vedem refăcută nu ne oprim din grijă, aceasta să o facem şi cu noi înşine. Dacă te-ai învechit în păcat, înnoieşte-te pe tine însuţi cu pocăinţa.”111

Cuviosul Efrem Sirul
„Apropie-te, păcătosule, şi tămăduieşte-te uşor, aruncă de pe tine greutatea păcatelor! Ia rugăciunea şi pune lacrimi în locul cel putrezit. Doctorul acesta este ceresc, şi pentru că este bun cu lacrimi şi suspine tămăduieşte rănile. Apropie-te, păcătosule, la Doctorul cel bun, aducând prinos lacrimile ca pe leacul cel mai bun, căci Doctorul ceresc aşa doreşte, ca fiecare să se vindece cu
propriile lacrimi, şi să se mântuiască. Căci acest leac nu lucrează mai mult decât trebuie şi nici nu zgândără rana, ci te vindecă de îndată. Doctorul aşteaptă să vadă lacrimile tale, apropie-te. Nu te teme să arăţi rana ta, aducând şi leacul, lacrimi şi suspine. Iată, aşadar, s-au deschis uşile pocăinţei. Intră, păcătosule, înainte de a se închide. Vremea nu aşteaptă după nepăsarea ta. Nici această poartă a pocăinţei, de vreme ce te vede lipsit de putere nu poate să aştepte mult până te vei îngriji. Fugi să te vindeci! Vei face să se bucure cetele cereşti pentru pocăinţa ta.”112

Cuviosul Isaac Sirul

„Pocăinta s-a dat oamenilor după botez, ca un har peste har. Căci pocăinţa este a doua naştere din Dumnezeu şi darul a cărui arvună am primit-o prin credinţă îl primim prin pocăinţă. Pocăinţa este uşa milei, deschisă celor ce o caută pe ea. Prin uşa aceasta intrăm la milă; şi dacă nu intrăm prin ea, nu aflăm mila. Pentru că toţi au păcătuit, după Dumnezeiasca Scriptură, «îndreptându-ne în dar prin harul Lui» (Rom. 3, 24). Pocăinţa este al doilea har ce se naşte în inimă din credinţă şi frică. lar frica este toiagul părintesc ce ne călăuzeşte până ce vom ajunge în raiul duhovnicesc al bunătăţilor. Şi când vom ajunge acolo, ne lasă şi se întoarce.”113

Sfântul Ioan Damaschin

Pocăinta s-a dat oamenilor după botez, ca un har peste har. Căci pocăinţa este a doua naştere din Dumnezeu şi darul a cărui arvună am primit-o prin credinţă îl primim prin pocăinţă. Pocăinţa este uşa milei, deschisă celor ce o caută pe ea. Prin uşa aceasta intrăm la milă; şi dacă nu intrăm prin ea, nu aflăm mila. Pentru că toţi au păcătuit, după Dumnezeiasca Scriptură, «îndreptându-ne în dar prin harul Lui» (Rom. 3, 24). Pocăinţa este al doilea har ce se naşte în inimă din credinţă şi frică. lar frica este toiagul părintesc ce ne călăuzeşte până ce vom ajunge în raiul duhovnicesc al bunătăţilor. Şi când vom ajunge acolo, ne lasă şi se întoarce.”113

Sfântul Ioan Damaschin
„Pocăinta nu este nimic altceva decât mărturisirea datoriilor, adică recunoaşterea greşelilor şi a necugetărilor noastre, cercetarea sărăciei noastre. [...] De aceea, întâi să fugim de păcat, deoarece, dacă suntem răniţi cu săgeata lui, dar nu rămânem mult timp cu otrava lui, ci alergăm grabnic la doctorul duhovnicesc şi scoatem prin spovedanie otrava păcatului, de vreme ce scuipăm otrava lui, primim de bună voie ca pe un antidot epitimia (canonul) pocăinţei care ni se dă de către acesta; să ne luptăm s-o săvârşim neîncetat cu credinţă caldă şi cu frica lui Dumnezeu".114

Sfântul Chiril al Ierusalimului
„Dumnezeu este iubitor de oameni, şi nu putin iubitor. Să nu zici deci am curvit, am facut adulter, şi nu o singură dată, ci de multe ori, cum mă va ierta oare? Cum să-mi şteargă datoria? Auzi ce zice psalmistul: O, cât de mare este bunătatea Ta, Doamne! Toate păcatele tale nu întrec mărimea milostivirii lui Dumnezeu. Rănile tale nu biruiesc marea experientă a întâiului Vindecător. Predă-te Lui doar pe tine, în credinţă, spune-i Doctorului boala ta, spune-i şi tu precum David: Mărturisi-voi jrrădelegea mea Domnului! Şi atunci se va împlini şi cu tine ceva asemănător cu ceea ce spune David în continuare: şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu... Şi, chiar dacă întreg poporul va păcătui, nu va birui iubirea de oameni a lui Dumnezeu.”115

Cuviosul Marcu Ascetul
„Lucrarea pocăinţei se înfăptuieşte cu aceste trei porunci:
- îndepărtarea gândurilor,
- rugăciune neîncetată,
- răbdarea în necazurile ce ne vin, care sunt nu doar văzute, ci şi nevăzute,
astfel încât să supună aceste gânduri care stăruie mult şi să le facă nelucrătoare, deci, deoarece prin cele trei virtuţi amintite se poate întregi lucrarea pocăinţei. Cred că pocăinţa se potriveşte tuturor, şi păcătoşilor, şi drepţilor, care vor să se mântuiască, căci nu există normă a urcuşului desăvârşirii care să nu se prelungească în timp întru săvârşirea virtuţilor amintite. Cu adevărat, pocăinţa le este celor ce sunt începători - început în credinţă, celor ce sunt la mijlocul urcuşului - înaintare, iar celor desăvârşiţi - statornicie în aceasta...
Neîndoielnic mă vei întreba: dar aceia care au bineplăcut lui Dumnezeu şi au ajuns la desăvârşire de ce mai au nevoie de pocăinţă? Căci, desigur, unii oameni ajung desăvârşiţi; unii ca aceştia există şi astăzi. Da, dar ascultă cu înţelegere şi vei afla de ce au şi aceştia nevoie de pocăinţă. Minciuna vine de la diavol, a spus Dumnezeu; iar vederea şi poftirea unei femei a numit-o adulter, şi mânia împotriva aproapelui a numit-o ucidere, şi de orice cuvânt necugetat a spus că vom da socoteală. Cine, atunci, nu a căzut vreodată măcar în ispita minciunii, cine a rămas străin de orice dorinţă provocată de vedere, sau nu a fost biruit cumva de mânia către aproapele, sau nu a grăit nici un cuvânt nefolositor, ca să nu aibă nevoie de pocăinţă. Căci chiar de acum nu mai este la fel cum altă dată a fost, şi îi este de folos să se pocăiască până la moarte[...]
De ne vom nevoi in pocăinţă până la moarte, şi nici aşa nu vom putea împlini cele de trebuinţă, căci nimic nu este vrednic de împărăţia cerurilor. Precum mâncăm şi bem şi vorbim şi ascultăm, astfel suntem datori din fire să ne pocăim.”116

Sfântul Ioan Gură de Aur
„,Dacă pedeapsa ar ajunge din urmă îndreptarea, lumea s-ar fi pierdut şi s-ar fi distrus pe deplin. Dacă Dumnezeu ar fi fost grabnic spre pedepsire, Biserica nu 1-ar fi dobândit pe Pavel. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu 1-a facut pe prigonitor tor apostol şi propovăduitor; bunătatea lui Dumnezeu 1-a preschimbat pe lup în păstor; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu 1-a făcut pe vameş evanghelist; îndelunga răbdare al lui Dumnezeu ne-a miluit pe toţi, ne-a prefăcut pe toţi, ne-a schimbat pe toţi.
Dacă vezi că vreunul, mai înainte hulitor, s-a preschimbat în teolog, dacă-1 vezi pe cel ce altădată îşi întina gura cu cântece deocheate că îşi curăţeşte acum sufletul cu imne dumnezeieşti, minunează-te de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, laudă pocăinţa şi zi: «aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt».”109
„Dumnezeu nu aşteaptă să treacă timpul pentru pocăinţă. Ai spus păcatul tău, te-ai îndreptat, ai fost milostivit. Nu timpul depărtează păcatul, ci aşezarea sufletească a celui care se pocăieşte stinge păcatul. Este cu putinţă să treacă mult timp şi să nu câştige omul mântuirea, în timp ce altul, după o scurtă vreme, mărturisindu-se nefăţarnic, să se elibereze de păcat.
[...] Iertarea păcatelor este izvorul mântuirii şi răsplată a pocăinţei, căci pocăinţa este bolniţă vindecătoare de păcate, este dar ceresc, putere făcătoare de minuni, har care învinge urmările legii. De aceea, nu-1 izgoneşte pe desfrânat, nu-1 îndepărtează pe adulter, nu-şi întoarce faţa de la beţiv, nu se scârbeşte de idolatru, nu-1 îndepărtează pe grăitorul de rele, nu-1 izgoneşte pe hulitor, pe cel îngâmfat, ci pe toţi îi preface, căci pocăinţa este înghiţitoarea păcatelor.
[...] Timpul de faţă este timp de mântuire, pentru că este mare frica pentru păcatele ce le-am făptuit dacă nu premerge pocăinţa pedepsei [...] să stingem vâlvătaia păcatelor, nu cu multă apă, ci cu multe lacrimi, căci, deşi este mare flacăra păcatului, ea se stinge cu puţine lacrimi, pentru că lacrima stinge vâlvătaia păcatelor şi curăţeştemurdăria lăsată de ele.”110
„Pocăinţa este leac al greşelilor, este cea care face să dispară fărădelegile, ştergerea lacrimilor, îndrăzneală către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, cuţit care-i taie acestuia capul, nădejdea mântuirii, ştergerea neştiinţei. Aceasta deschide cerul, aceasta ne conduce către rai. Aceasta îl învinge pe diavol (de aceea şi vorbesc mereu despre ea). Iar mărginirea la încrederea în noi înşine ne duce la cădere. Eşti păcătos. Nu-ţi pierde nădejdea. Nu încetez să înfăţişez aceste leacuri, căci cunosc ce armă puternică este împotriva diavolului. Să nu fim stăpâniţi de deznădejde. Dacă ai păcate nu-ţi pierde nădejdea. Nu încetez să spun aceasta. Şi chiar de în fiecare zi ai păcătui, în fiecare zi pocăieşte-te. Precum facem cu casele vechi, ce stau să cadă, curăţăm partea căzută şi până nu o vedem refăcută nu ne oprim din grijă, aceasta să o facem şi cu noi înşine. Dacă te-ai învechit în păcat, înnoieşte-te pe tine însuţi cu pocăinţa.”111

De cele mai multe ori păcatul ne încântă, deoarece nu-i cunoaştem consecintele dezastruoase. Este nevoie deci să conştientizăm faptul că păcatul este rupere, despărţire de Dumnezeu şi moarte duhovnicească, constituind cea mai josmcă formă de nerecunoştintă faţă de dragostea generoasă a Creatorului nostru. Aceasta până-ntr-atât, încât ajungem să-i stăm împotrivă cu mai mare hotărâre. Nefericirea noastră nu sunt nici bolile, nici foametea, nici sărăcia, nici nedreptăţile sociale, nici toate cele ce determină marginalizarea în această lume. Adevărata noastră tragedie este păcatul. Acesta singur ne desparte de harul lui Dumnezeu, acesta chinuie întregul neam omenesc, acesta ne lipseşte de înfierea dumnezeiască şi de moştenirea cea veşnică a raiului. Dacă spulberăm legăturile păcatului prin pocăintă ne eliberăm de întristare şi de angoasă şi pregustăm chiar din această viaţă din desfătarea de nedescris a dumnezeieştii arătări.
Atâta timp cât durează viaţa noastră pe pământ, chiar de am şi urî păcatul şi am dori cu harul lui Dumnezeu faptele cele virtuoase, din slăbiciune şi din neputinţă, eşuăm în greşeli şi de aceea cu toţii, fără excepţie, avem nevoie de spovedanie mereu. Pocăinţa este hrană a vieţii duhovniceşti. Ridicarea continuă şi regulată şi spovedania sinceră ne înarmează cu putere în războiul împotriva răului şi ne garantează sfârşit creştinesc, în pace, de vreme ce ne vom afla pregătiţi şi curăţiţi duhovniceşte. Cel ce se apropie regulat de această taină a împăcării şi a dragostei cu adevărată pocăinţă şi frângere a inimii nu se teme de ieşirea din viaţă şi de ceasul răspunsului său înaintea Dreptului Judecător. Prin ştergerea datoriei păcatelor sale şi prin curăţirea inimii sale este îmbrăcat în Dumnezeiescul Har şi rămâne în desfătarea prezenţei lui Dumnezeu în veşnicie. Nu pot păcatele noastre, oricare ar fi ele, să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, deoarece, precum scrie Sfântul Ioan Gură de Aur: ,ce este o scânteie înaintea întinsului mării aceea este şi păcătoşenia omenească înaintea nesfârşitei iubiri de oameni a lui Dumnezeu, şi mai degrabă zic nici atât, ci cu mult mai mică, fiindcă pe de o parte cuprinsul mării, deşi pare nesfârşit, poate fi măsurat, în timp ce iubirea de oameni a lui Dumnezeu este fără de margini”106
Numai reaua voinţă, indiferenţa şi amânarea ne pot sta piedică în calea legăturilor noastre cu Dumnezeu. Persistenta în păcate ne depărtează de Acela şi ne osândeşte în iadul absenţei Sale.Dacă moartea ne ajunge înainte de a face hotărâtorul pas de a ne spovedi sub epitrahilul preotului toate cele ce ne împovărează sufletul şi dacă refuzăm cu bună ştiinţă mila lui Dumnezeu, ne asemănăm diavolului cel nepocăit şi ne osândim singuri în iadul cel veşnic. În iad, unde focul Dumnezeirii, în loc să ne dea viaţă, ne va arde, iar dragostea Sa, în loc să fie izvor de bucurie, ne va fi chin continuu, căci niciodată nu o vom putea înţelege, nu o vom putea primi, nu o vom putea trăi, spre a ne îndumnezei. Atât cât avem vreme să ne întoarcem precum fiul cel rătăcitor, să ne împăcăm cu Dumnezeul şi Părintele nostru; E1 nu ne va cere socoteală aici, nu ne va cerceta şi nici nu ne va pedepsi, ci ne aşteaptă să ne dea iertarea, să ne dăruiască alinarea şi bucuria, atât în viaţa de aici, cât şi în veşnicie, şi să ne dăruiască bunurile acelea de nerostit pe care le-a pregătit pentru noi ,de la întemeierea lumii”107
,, ... Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii.”108