Mare lucru este să creadă cineva în Dumnezeu!

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

sursa

Ioan Monahul

· 

 

Încrederea în sine este duşmanul nostru cel mai mare şi mai rău, pentru că ne aruncă în aer fără milă şi ne lasă nefericiţi pe drumuri. Când omul are încredere în sine, se leagă şi nu poate face nimic sau se luptă singur. Atunci este firesc să fie biruit de vrăjmaş sau să nu reuşească şi astfel să i se zdrobească „eu-l” său. Bunul Dumnezeu de multe ori iconomiseşte foarte înţelept ca să vedem şi intervenţia Sa dumnezeiască şi nereuşita ce am suferit-o prin încrederea noastră în sine. Atunci când cineva urmăreşte şi cercetează fiecare eveniment ce se petrece în viaţa sa, dobândeşte experienţă, ia aminte şi astfel sporeşte. Hristos cerea mai întâi credinţă în puterea lui Dumnezeu şi apoi făcea minunea: „Dacă crezi în puterea lui Dumnezeu, te vei face sănătos”, spunea. Nu precum spun astăzi unii, în mod greşit: „Omul are puteri şi dacă crede în puterile lui, le poate face pe toate. Nu spune şi Evanghelia: „Să crezi”? Prin urmare, suntem de acord”.
Da, Hristos spunea: „Crezi?”, dar înţelegea: „Crezi în Dumnezeu? Crezi că Dumnezeu poate?”. Cerea de la om garanţia că are credinţă în Dumnezeu şi numai atunci ajuta. Nicăieri nu spune Evanghelia să cred în egoismul meu, ci să cred în Dumnezeu, să cred că numai El mă poate ajuta, mă poate vindeca. Aceştia însă le iau anapoda şi spun: „Omul are puteri şi trebuie să creadă în el însuşi”. A crede cineva în el însuşi înseamnă că are sau egoism sau demonizare. În spatele acestui aranjament egoist se ascunde lucrarea diavolului. Unii ca aceştia încurcă pe „crezi?” ce l-a spus Hristos, cu „crezul” lor. De aici porneşte toată această demonizare ce există în lume. După aceea îţi spun: „Să nu respecţi nici pe cel mare, nici pe cel mic, ca să dobândeşti personalitate”. De aceea auzi nişte lozinci: „Calcă-i, zdrobeşte-i, ca să reuşeşti”. Respectul este considerat ceva retrograd şi diavolul triumfă.
Altul spune: „Cred în Dumnezeu, dar Dumnezeu ne-a dat minte ca să putem face orice vrem”. Sau: „Sunt dumnezeu. Nu spune Scriptura: „Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Înalt toţi?”. Nu se gândeşte că pentru a fi cineva dumnezeu după har, trebuie să aibă harul lui Dumnezeu. Însă el numai cu mintea lui se socoate pe sine dumnezeu. Altceva este ca cineva să aibă harul lui Dumnezeu şi să se facă dumnezeu după har, şi altceva este să se autoproclame pe sine dumnezeu. Aici este încurcătura. Făcându-se astfel pe sine dumnezeu, în cele din urmă ajunge să fie ateu.
Oamenii de astăzi se împart după credinţă în două categorii. O categorie sunt necredincioşii, cei care zic că nu există Dumnezeu. Să nu credeţi că oamenii de ştiinţă sunt cine ştie ce. Adevăraţii oameni de ştiinţă care au făcut descoperiri, cred în Dumnezeu. Cei de aici, care sug minciuna că nu există Dumnezeu, sunt nişte tineri studenţi care prin mii de chinuri au luat o hârtie şi de atunci au închis cărţile, stau la cafenele picior peste picior, joacă cărţi, fumează, vorbesc în deşert, ruşinos şi porcos. Aceştia zic că nu există Dumnezeu şi încearcă să dezrădăcineze şi din inima altora cea mai nobilă floare, credinţa în Hristosul nostru.
Mare lucru este să creadă cineva în Dumnezeu! Pentru că Dumnezeu este Tată, cum zice Evanghelia (vezi Matei 3, 26); şi precum un tată se îngrijeşte de copil, aşa şi Părintele ceresc se îngrijeşte de toţi copii lui, mici şi mari. Aşa trăim. Dar suntem nemulţumitori. O, falsă societate! Îi dai câinelui un os şi-ţi dă din coadă; omul abia are o buchie în gură, abia ştie să vorbească, şi-L înjură pe Dumnezeu. Nemulţumitori oameni! Dacă cerul nu va ploua, dacă soarele nu va răsări ca să-şi trimită razele, dacă nu va sufla aerul răcoritor, culturile se vor usca, animalele vor muri, veţi deceda. Ce zic? Scoateţi-vă ceasul! Cinci minute fără aer, omul nu trăieşte, vom păţi asfixiere. Ar trebui să avem o rachetă şi pe cel necredincios, care zice că nu există Dumnezeu, să-l băgăm în ea şi să-l trimitem pe Lună. Acolo, nicio pară, niciun măr, nici apă, nici aer nu există; aici Dumnezeu ne dă de toate, şi cu toate acestea rămânem nemulţumitori, nerecunoscători. Va veni ceasul când le vom duce lipsa…
Trăim, pentru că o vrea Dumnezeu. O zice Evanghelia: O pasăre nu cade pe pământ fără voia lui Dumnezeu, un fir de păr nu cade fără voia Lui (vezi Matei 10, 29-30). Toate trăiesc pentru că le conservă El şi cu atât mai mult pe om. Este foarte important ca cineva să creadă în Dumnezeu şi nu în banii necinstiţi.
Cei care cred în ban, şi deci îl au pe acesta drept dumnezeu al lor, se sinucid; nu au alt dumnezeu. Toţi cei care cred în Dumnezeul cel viu nu deznădăjduiesc, nu trebuie sa va dati inima lucrurilor materiale. Sunt unii care se preocupa cum sa faca bine o treaba, dar nu se gandesc deloc la Dumnezeu. Sa nu ajungem acolo. Sa folositi mainile si picioarele la munca, dar sa nu lasati mintea voastra sa se departeze de Dumnezeu. Sa nu va dati toata fiinta, toata puterea dimpreuna cu inima voastra celor materiale. In felul acesta, omul devine inchinator la idoli. Pe cat puteti, nu va daruiti inima treburilor; mainile si mintea – da. Sa nu va dati inima lucrurilor stricacioase, nefolositoare – fiindca dupa aceea cum va salta inima pentru Hristos? Cand inima e la Hristos, atunci si treburile se sfintesc, exista si o continua odihna sufleteasca launtrica, si un astfel de om simte adevarata bucurie. Sa va puneti inima in valoare; sa n-o risipiti. Daca inima se va risipi la multe lucruri fara insemnatate duhovniceasca, nu are putere dupa aceea sa se indurereze pentru ceea ce se cuvine sa o doara.
Harul lui Dumnezeu coboara inlauntrul omului. Lucreaza inlauntrul acelui om care are o atitudine pe masura. Daca nu esti smerit, nu poate face ni¬mic harul lui Dumnezeu inlauntrul tau. Oricat de bine ai cunoaste cu mintea ta si oricat te-ai arata a avea dispozitie, ravna, nu se va intampla nimic daca nu patrunde adevarul lui Dumnezeu in sufle¬tul tau, ca un dar al Lui. Si va veni, daca esti smerit, daca ai constiinta situatiei tale, daca nu ai facut inlauntrul tau un status quo, un sistem propriu.
Omul poate fi religios, toti evreii erau religiosi, stiau Legea, se raportau la Dumnezeu. Totusi, au inteles toate acestea intr-un mod prin care ei si-au creat propriul sistem, un idol, si in acelasi timp s-a asezat in sufletul lor indreptatirea de sine. Un om care se indreptateste pe sine inlauntrul lui – si are, prin urmare, ingamfare, egoism – nu poate intelege ce inseamna harul, nu poate primi harul, oricat ar incerca sa actioneze asupra lui harul.
Peste un lucru infasurat in nailon, chiar daca ar cadea rauri de apa si mari peste el, daca este inchis ermetic, nu va patrunde nicio picatura ina¬untru si nu se va uda deloc, va ramane perfect uscat. Astfel, cand omul isi infumureaza sufletul cu indreptatirea de sine – o spune in continuare Apostolul Pavel -, nu stie ce inseamna smerenia, nu iubeste smerenia, nu-si deschide sufletul spre smerenie si ramane egoist si mandru. Este infumu¬rat, este infasurat in nailon, si nu intelege nimic, nu-l atinge harul lui Dumnezeu, lumina Lui. Nu-l atinge ceea ce i-ar putea topi sufletul, ceva care l-ar inmuia si l-ar face cu adevarat crestin.
Acest „dar fara cunostinta” nu inseamna ca pur si simplu nu au cunoasterea corecta, ci ca nu au o simtire mai adanca. Iar aceasta nu este intamplatoare. Nu este ca si cand n-am fi auzit, nu ni s-ar fi spus sau n-am fi aflat. Dumnezeu poarta de grija ca fiecare om sa afle adevarul. Dar nu fiecare om vrea sa afle adevarul. Nu vrea.
Vedeti, intreaba Domnul: „Vrei sa fii sanatos?” Cineva e bolnav. Oare nu vrea sa se faca bine? Nu vrea! Asa este in cele duhovnicesti: nici chiar cel care se arata interesat de cele duhovnicesti nu vrea. Nu e nevoie doar sa faci valuri, sa iti arati ravna si ca iti pasa imediat etc. Daca nu te sme¬resti in adancul tau, cum se va atinge de tine harul lui Dumnezeu? Daca nu te desfaci din nailon, daca nu te hotarasti sa darami sistemul dinlauntrul tau, idolul din tine, cum vei deveni crestin? Harul poate face acest lucru. Dar asteapta ingaduinta ta. Harul poate sa savarseasca asta si fara acordul tau, dar nu vei mai fi om, nu vei mai fi creatura rationala. Dumnezeu cinsteste rationalitatea si libertatea pe care ti le-a dat si asteapta consimtamantul tau.
Harul, care lucreaza sa renasca orice suflet, asteapta. Cand un suflet il respinge si ramane departe de el si insista in aceasta respingere chiar cand nu este foarte evidenta impotrivirea, harul te paraseste, si se pierde omul. Nu e de gluma; se pierde! Harul il salveaza pe om. Harul lui Hristos este cel care il mantuieste pe om, nu faptele omu¬lui sau ravna lui sau indreptatirea lui de sine.
Apostolul Pavel ne incredinteaza, asadar, ca cei de un neam cu el au ravna pentru Dumnezeu. Nu ii prezinta ca pe niste atei sau indiferenti. Toti au ravna pentru Dumnezeu, dar fara cunostinta. Nu au, prin urmare, acea ravna care sa ii duca la a se lasa cu totul pe seama a ceea ce le da Dumnezeu, sa-i indreptateasca Dumnezeu, El sa-i mantuiasca, ci ei vor sa se indreptateasca pe ei insisi.
Spune in continuare: nestiind dreptatea lui Dumnezeu. De ce nu o stiu? Unii cum de-o stiu, iar altii nu? Tocmai din cauza ca nu vor s-o cunoasca. Necunoscand dreptatea lui Dumnezeu si cautand sa statorniceasca dreptatea lor… pe de-o parte, nu cu¬nosc dreptatea lui Dumnezeu si nu accepta ca El il mantuieste pe om, iar pe de alta parte sunt intepe¬niti in Lege si au o suficienta de sine si un duh al indreptatirii de sine si vor sa statorniceasca dreptatea lor, fara a se supune vreunul dreptatii lui Dumnezeu: iar dreptatii lui Dumnezeu nu s-au supus.
Sa privim mai bine acest aspect. Noi, cei care suntem aici acum, putem sa spunem ca nu avem ravna? Pentru ca ceva ne-a adus aici; ceva exista in sufletul nostru – ceva! Si, asa cum am zis si altadata, o sa vina cineva o data, de doua ori, de trei ori, apoi se plictiseste si nu mai vine. Toti cres-tinii care mergem la biserici sau sa ascultam o omilie avem ravna catre Dumnezeu. Dar cred ca din rezultatul final putem trage si concluzia – dar poate ca gresesc – ca semanam pe de o parte cu israelitenii, care aveau ravna catre Dumnezeu, dar fara cunostinta.
Ca sa vii la biserica si sa revii, ca sa te preo¬cupe aceste subiecte, ca sa citesti si sa asculti si sa faci si anumite eforturi, stradanii, sa pastrezi anumite lucruri, sa pazesti poruncile lui Dumnezeu, toate acestea pot constitui o ravna duhovniceasca ce pana intr-un punct e buna.
Apostolul Pavel nu osandeste ravna in sine. Omul trebuie sa aiba ravna. Trebuie sa faca ceea ce face de buna voie si fara a se osteni. Trebuie de buna voie si neobosit sa pazeasca poruncile lui Dumnezeu, sa se schimbe dupa voia Lui. Dar sa nu fie, totusi, o ravna fara cunostinta, ci sa existe permanent in sufletul sau acel ceva care, daca ar lipsi, toate s-ar pierde, ca sa nu spunem ca uneori ar putea deveni chiar o povara pentru suflet.
Cati dintre noi vom pleca astazi avand in suflet adevarul lui Dumnezeu, care il mantuieste si-l smereste pe om, care il covarseste si-l face sa sepocaiasca, sa se deschida dreptatii pe care o da Dumnezeu si sa renunte la orice posibile justificari, la orice indreptatiri de sine? Sa te predai ne-conditionat lui Dumnezeu, cu gandul ca te pierzi daca nu te vei preda, dar si cu gandul ca te predai lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni, unui Dumnezeu care este numai iubire. Si sa ai convin¬gerea absoluta ca te va mantui. Nu te va mustra, nu te va respinge, nu se va mania pe tine fiindca ai intarziat sa te predai. Insa sa te predai in mod concret, asa cum fac toate sufletele sfintite, si in Vechiul si in Noul Testament! Astfel fac sufletele sfintite, care cred cu adevarat in Dumnezeu. De aceea, semnul caracteristic al unui suflet sfintit este constituit din toate virtutile, dar in primul rand si in principal din smerenie, care il face pe om sa se increada in dreptatea lui Dumnezeu, in harul pe care il da El, si in virtutea pe care o da El.
Acest lucru se vede si la Sfantul Varsanufie. Citim in in¬trebarile si in raspunsurile lui, in fiecare sambata, si il vedem pe avva sfatuind pe cel ce intreaba. Sa te nevoiesti, sa suferi, sa te nevoiesti cu durerea inimii. Totusi, nu spune ca facand asa vei castiga si vei dobandi ceva ca si cum ai primi rasplata. Ci ne spune ca, atunci cand tu faci asa, Dumnezeu iti va da si acest dar si altele. Nu le vei dobandi pentru ca te-ai nevoit, pentru ca tot cel ce se ba¬zeaza pe nevointa lui, pe incercarea lui, tot cel care se bazeaza pe ceea ce face si crede el are inlauntrul sau indreptatirea de sine si harul nu poate sa se apropie de el, nu il poate atinge. Harul se inde¬parteaza si el ramane cu virtutea si sfintenia lui falsa.
Atunci cand Hristos Insusi Se arata Apostolului Pavel si il asigura ca ii incredinteaza lucrarea pe care avea sa i-o incredin¬teze pentru lumea intreaga, Apostolul Pavel, dupa primele incercari, se afla in Tars, chiar in patria lui, unde a ramas un timp. Daca ar fi fost altcineva in locul lui, care nu ar fi priceput aceste lucruri, si nu ar fi acceptat in sufletul lui ca totul tine de Dumnezeu, ca tot ce se va intampla inlauntrul sau vine de la Dumnezeu si ca trebuie sa se predea lui Dumnezeu cu smerenie si cu pocainta; daca, deci, ar fi fost altcineva in locul Apostolului Pavel, ar fi gasit o mie si una de justificari. „Mi-a incredintat Hristos aceasta misiune. De ce ma impiedicati? De ce ma judecati?” Si din initiativa lui, ar fi alergat in toata lumea sa implineasca lucrarea lui Hristos.
Pe Apostolul Pavel il calauzeste Hristos. Situ¬atia arata insa ca si cand Hristos l-ar fi uitat. Locuieste acolo in Tars pana cand, intr-un mod oarecum intamplator, este gasit de prietenul lui, Varnava. Il gaseste si-l ia de acolo si-l aduce in Antiohia. Astfel isi incepe Apostolul Pavel lucrarea, dar se preda, asa cum citim in Faptele Apostolilor, harului lui Dumnezeu. Nu o face dupa mintea lui, dupa planurile lui.
Cine dintre noi L-a cunoscut altfel pe Hristos sau il cunoaste altfel pe Hristos? Cine dintre noi este un astfel de crestin, isi traieste astfel viata crestineasca, adevarul crestinesc, si nu murmura, nici nu se plange, ca si cum l-ar impiedica un lucru sau altul, ca si cand ar fi de vina unul sau altul? Cine dintre noi se preda astfel lui Hristos si invata aceasta lectie, sa asculte de Hristos si sa-L astepte pana cand il va binecuvanta si pana cand va voi Hristos sa intre in sufletul lui, ca sa-l umple de har, sa-l izbaveasca, sa-l elibereze, sa-l inmoaie, sa-l mangaie, sa-l umple de mila Lui, avand in acelasi timp si sentimentul ca tot ceea ce se intampla inauntru este lucrarea lui Hristos?
De regula, daca avem sentimentul ca suntem ceva, ca facem ceva, ne incredem mai mult in ceea ce facem noi, adica in incercarile noastre, in lup¬tele noastre, in reusitele noastre. De fiecare data cand avem incredere in dreptatea noastra, avem incredere in eforturile si in izbanzile noastre. Vrem sa impunem dreptatea noastra, asa cum zice aici Pavel, fara a ne supune dreptatii lui Dumnezeu.
De ce sfintii, care fac minuni prin cuvintele si faptele lor – si nu numai ca ei cuceresc multimile si, prin adevarul lui Dumnezeu, ajuta mii de suflete sa se lepede de viata pacatoasa, sa se intoarca de la idoli si sa creada in Dumnezeu, dar fac si alte minuni foarte vizibile: tamaduiesc bolnavi, invie inca si morti -, nu se gandesc ca acestea s-au facut prin puterea lor, asa incat sa se mandreasca si sa se laude pe sine, sa incerce sa iasa in fata si sa vrea sa fie vazute si luate in seama aceste lucruri si de altii? Ce sfant face acest lucru? Va mai fi sfant daca face aceasta? Si daca sfantul, care este instru-ment al lui Dumnezeu si are incredere totala in El si primeste atata har ca sa faca aceste lucruri minunate, nu concepe sa se mandreasca, pe ce ne vom baza noi si cum vom socoti un simplu gest ca acela de a da o farfurie de mancare sau un cuvant bun sau a face un serviciu celuilalt? Si Doamne fereste sa nu observe si ceilalti ca am facut aceste lucruri sau sa nu recunoasca, sau noi insine sa nu ne laudam un pic, fata de ceilalti sau fata de sinele nostru!
Este aceasta viata crestineasca? Avem duhul lui Dumnezeu in noi? A ajuns harul lui Dumnezeu in adancul sufletului nostru si ne-a inviat inima? Si, mai mult, suntem noi indreptatiti de Dumnezeu si ne supunem dreptatii Lui? Nu avem nicio lega¬tura cu viata crestineasca, si ne miram ca nu renastem. Avem inca inlauntrul nostru slabiciunile, patimile, egoismul nostru, mandria, slava desarta, ambitia, mania, dispozitia spre barfa, spre jude¬cata. Cel putin sa realizam ca suntem asa si sa spunem: „Dumnezeule, spunem ca suntem crestini; de unde pana unde?”.
Insa pentru ceea ce suntem in sufletul nostru, noi spunem asa: „Iata, Dumnezeu nu ne-a facut binele acesta si de aceea suntem asa”. Aceasta se intampla deoarece noi nu ne-am predat lui Hristos si nu L-am lasat sa lucreze inlauntrul nostru ca sa ne invie sufletele. Vina e a noastra. Nu inseamna ca a intarziat Hristos; cel putin sa fim constienti de asta! Insa nu vedem lucrurile asa, ci incercam din toate partile sa ne pacalim pe noi insine si sa ne convingem ca suntem ceva, pe care trebuie sa-l vada si ceilalti.
unii oameni care constata ca au anumite slabiciuni, anumite stari deloc bune inlauntrul lor. Vai, vai! Mai au putin si innebunesc. De ce? Oare atat de mult resping pacatul dinlauntrul lor? Nu este asa. Cel care se incredinteaza lui Hristos, oricate lucruri dintre cele mai rele va vedea inlauntrul lui, nu se va tulbura, nu va deveni nefericit. Poate va spune: „Dumnezeul meu, Iti multumesc ca ma luminezi sa vad cine sunt”. Si se va smeri in fata lui Dumnezeu si va incepe sa planga si sa se roage cu credinta in Hristos, pana cand va fi izbavit. Bineinteles, va cere acestea, dar in acelasi timp va avea inlauntru pace, liniste, deoarece in sfarsit si-a gasit doctorul, in care poate avea incre¬dere totala, pentru ca este un doctor Atotputernic, care poate face orice. Poate sa sufere, poate sa fie inca sub influenta pacatelor si a situatiei sale si totusi, de vreme ce se lasa in mainile lui Dumnezeu, de vreme ce se increde in dreptatea Lui, isi si afla odihna, pacea si nu se mai nelinisteste. Invata sa astepte si nu i se mai pare greu sa astepte, oricat ar fi nevoie, pana cand il va tamadui Dumnezeu.
Bine facem ca citim acestea si, desi Apostolul Pavel se adreseaza evreilor, ele nu sunt valabile doar pentru ei, ci pentru fiecare, de vreme ce fie¬care are aceeasi mentalitate si situatii similare.
A trecut insa timpul si v-as ruga sa ne oprim aici si sa revenim. Sa fim atenti: nesocotind drep¬tatea lui Dumnezeu si cautand sa statorniceasca dreptatea lor, nu s-au supus dreptatii lui Dumnezeu. Necunoscand dreptatea lui Dumnezeu… noi suntem crestini. Toti, oricine am fi, oare in adancul sufle-tului nostru credem ca Domnul ne poate vindeca, poate sa ne faca adevarati crestini, poate sa invie cu adevarat sufletele noastre, ne incredem pe deplin in El si ne bucuram ca Ii apartinem, ne bucuram ca ne judeca dupa dreptatea Lui? Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu.
Daca credem acum – sa nu amanam pentru maine sau poimaine -, vom pleca de aici schim¬bati fata de cum am venit. Poti sa vii cu intune¬ricul tau, cu nesimtirea ta, cu ignoranta situatiei tale, cu mandria ta, cu autojustificarea, sau poti veni tulburat, nelinistit, aproape dezamagit, dezna¬dajduit. Poti insa sa pleci ca si cand te-ai fi intalnit singur cu Hristos si te-ar fi incredintat:
„Le-am luat Eu asupra Mea pe toate, lasa-Mi-le Mie pe toate! De aici inainte vreau doar sa asculti de Mine, sa crezi in Mine si sa nu indraznesti sa crezi in tine si sa te autojustifici. Preda-te dreptatii pe care Eu ti-o ofer, mantuirii pe care Eu ti-o dau“.
Si astfel sa plecam toti bucurosi si veseli, recunoscatori si multumind lui Dumnezeu”.Amin (postat pe fb de ioan monahul