Un tânăr bolnav şi-a pierdut un picior şi strigând către icoana Maicii Domnului i-a crescut la loc

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

În anul 1684, în satul Cameniţa, ce aparţinea localităţii Aliches, şi care se afla aproape de Ahaia, vechea Episcopie de odinioară, se afla un tânăr bolnav, cu numele Ioanichie. Aceluia, zăcând în boală trei ani, i s-a îmbolnăvit un picior, care rănindu-se câte puţin s-a cangrenat şi a putrezit. El a încercat să se trateze cu tot felul de buruieni vindecătoare, dar nu s-a folosit cu nimic. Şi la atâta stricăciune a ajuns, încât i-a căzut piciorul de la genunchi cu tot cu os. În tot timpul acesta, el nu a încetat a chema în ajutor numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, însă ea nu l-a ajutat îndată, ci i-a pus la încercare răbdarea. Însă el nu s-a împuţinat sufleteşte şi nici nu s-a deznădăjduit precum fac unii dintre cei de astăzi, care atunci când sunt în necazuri şi nu sunt ascultaţi îndată de Dumnezeu şi de Sfinţi, unii aleargă la diavolul prin descântece şi vrăji, iar alţii cârtesc şi hulesc împotriva lui Dumnezeu, că s-au rugat şi n-au fost ascultaţi. Deci tânărul acesta nu a alergat la descântători, ci răbda lămurindu-se ca aurul în topitoare. Şi cu toate că piciorul era căzut din genunchi, el nu înceta a chema în ajutor pe Preamilostiva Doamnă Născătoare de Dumnezeu. În această stare aflându-se, cu vremea şi-a adus aminte de sfânta icoană a Preacuratei ce se afla la Peştera cea mare şi de minunile ei cele mari, şi suspinând cu umilinţă, a strigat: „O, preasfântă icoană! De ce m-ai lăsat şi nu mă miluieşti? Te rog, grăbeşte şi mă mântuieşte!” Zicând aceste cuvinte, vede cu ochii cum a început a creşte piciorul, puţin câte puţin, până s-a făcut întreg şi desăvârşit. De când a început a creşte, rudele lui au făcut un picior de argint pe care l-au dus la sfânta icoană spre pomenirea minunii. După ce s-a făcut sănătos, tânărul a venit şi s-a închinat cu mare dragoste la acea sfântă icoană, şi drept recunoştinţă a rămas pentru totdeauna în această mănăstire, făcându-se monah. Părinţii din acea mănăstire au scris pe acel picior de argint minunea ce s-a făcut, pentru a se cunoaşte şi de generaţiile viitoare. — din... Pilde Si Povestiri.