“Traim niste vremuri in care apele se cam aleg, iar cernerea se va amplifica si accelera” I

Parintele Ilarion Dan (Man. Crucea): “Traim niste vremuri in care apele se cam aleg, iar cernerea se va amplifica si accelera”



“Vom vedea in anii care vin ca situatia va fi din ce in ce mai dificila, va fi din ce in ce mai greu de suportat… si atunci, oa­menii se vor reorienta. Oamenii, pusi sub presiune, vor cauta iesire, scapa­re, unii intr-o parte, altii intr-o alta parte. Unii se vor agata cu mai mare disperare de aceasta lume, altii se vor indrepta catre Dumnezeu cu toata nadejdea si cu toata credinta. Asta se va intampla”.

Interviu cu parintele Ilarion de la Manastirea Crucea (I)

de Isabela Aivancesei

Ion Dan a fost bancher. Si inca unul de top. Ani de zile a gos­podarit averea altora conducand filialele unor banci impor­tante. Pana cand a inceput sa isi puna intrebari. Despre sine. Despre lume. Despre Dumnezeu. Asa a ajuns sa faca saltul suprem, imbracand haina monahala la manastirea Crucea din Constanta. Atunci Ion Dan a murit in fata sfantului altar si, in locul lui, s-a nascut parintele Ilarion, cu care am realizat interviul de mai jos.

- Vine un moment in care omul incepe sa-si puna intrebari. Si asa, la acest moment am ajuns si eu. Acum vreo treizeci si ceva de ani am inceput sa-mi pun si eu intrebari cu adevarat, pentru ca la varsta adolescentei eram un pic cam necopt ca sa inteleg ce e cu viata: Cine sunt eu? Ce se intampla cu mine? Ce-i cu lumea asta?

Cum spunea parintele Arsenie: omul trebuie sa-si puna constient sau inconsti­ent, trei intrebari: Cine sunt? De unde vin? Si unde ma duc? Nu stiu cum sa nu-ti pui intrebarile astea! Este firesc. Doar sa fii amputat cumva intelectual sau, stiu eu, afectiv, ca sa nu-ti pui in­trebarile astea. Pentru ca altfel ti le pui! Si in momentul in care iti pui intrebari, cauti niste raspunsuri. Si am cautat si eu raspunsuri, ca tot omul.

- Unde?

- Stiu eu? In filosofii, in curente ideo­logice s.a.m.d. Citeam, citeam, citeam si tot nu eram multumit, nu gaseam ceva care sa-mi dea o certitudine. Si tot ci­tind, am dat de o carte la vremea aceea care se numea Spirit si materie. Un curs tinut de un mare fizician — Erwin Schrodinger — tinut la Oxford, dupa razboi.

Eu primisem, normal, o educatie ateista; asta era in perioada aceea. Sunt nascut in 1956 si am fost educat in anii ’60-’70. Desi mi-aduc aminte ca mer­geam cu parintii in concedii, in vacante, pe la manastiri, la biserica nu mergeam si nici ai mei nu mergeau. Nu eram niste crestini practicanti, desi si tata si mama proveneau din familii ortodoxe, erau nascuti la tara, ar fi trebuit sa fie mai apropiati, dar asa era perioada… A fost o perioada in care indepartarea de Dumnezeu si de biserica s-a manifestat cu toata puterea.

Revenind la cartea lui Schrodinger. In ea era un capitol care chiar se chema Spirit si materie, in care el spunea, pur si sim­plu, intr-un mod inteligibil pentru mine, care aveam acea educatie materialista, ca exista o diferenta neta, clara, intre ceea ce inseamna materie si ceea ce inseamna spirit. Citeam pentru prima data asa ceva. Si a fost un lucru la care eu am rezonat imediat, adica mi-a trezit imediat intere­sul. Si de acolo, incet-incet, am inceput sa citesc mai mult in domeniul asta si la un moment dat am devenit asa, sa zic, nu crestin, dar macar teist, adica m-am gan­dit ca intr-adevar exista Dumnezeu.

Trezirea


Si dupa aceea, incet-incet, mai ales inainte de ’89, am inceput sa frecventez biserica, imediat dupa ce m-am casatorit. M-am apropiat destul de mult de biseri­ca, dar tot asa, fara sa am niste convingeri foarte profunde. Nu se intampla brusc lu­crurile astea. E o trecere treptata, o desco­perire treptata. Si incet-incet, incet-incet, am inceput sa aprofundez, sa citesc mai mult. Mai ales dupa revolutie au inceput sa apara atatea carti din domeniul teologi­ei.

Atunci am inceput sa merg la Parintele Arsenie Papacioc, din ’91. A fost un mo­ment de cotitura in viata mea. Din mo­mentul ala, lucrurile au mers din aproape in aproape, pana cand viata m-a pus in niste situatii dramatice. Sotia mi s-a im­bolnavit si in ’99 a plecat la Domnul. Eu am ramas cu copiii. Si atunci m-am gandit: probabil, daca nu as fi avut copiii, m-as fi lasat de toate, as fi abandonat totul si as fi plecat la manastire. Dar era un gand, imi dau seama ca nu eram pregatit. Acuma, cand imi privesc viata retrospec­tiv, imi dau seama ca Dumnezeu a randu­it lucrurile asa cum este bine.

Indiferent ce ti se intampla si oricat de dureros este, toate ne sunt date spre mantuire, pentru a ne intoarce spre El cu toata fiinta noastra. Dumnezeu te pregateste. Dar nu te ia si te inchide intr-o camera si te tine acolo ca sa nu se intample ceva cu tine. Nu! Te lasa sa te misti, ai libertatea ta de fiecare clipa, dar, in acelasi timp, se intampla cu tine niste lucruri.

Dumnezeu lucreaza foar­te… n-as putea sa gasesc un cuvant pen­tru felul in care lucreaza cu noi: cu foarte multa rabdare si ne pune in fata diverse evenimente, intamplari, lucruri, oameni — caci nimic nu e intamplator, totusi. Cum spunea Parintele Arsenie, ca nimeni nu e niciodata degeaba langa tine. Adica intot­deauna cand e un om langa tine, e acolo cu un scop… Dumnezeu foloseste prezen­ta acelui om in beneficiul tau. Si tu te poti folosi de el indiferent de cum este el. Noi asteptam numai sa ne apropiem de oa­meni extraordinari… Nu! Chiar si de un om care este banal la prima vedere te poti folosi. Pentru ca fiecare om are bogatia lui si ori te folosesti tu de el, ori se foloseste el de tine. Intotdeauna exista castig din apropierea a doi oameni. Intotdeauna, orice contact interuman aduce un bene­ficiu. Noi nu-l vedem de cele mai multe ori. Suntem orbi, pentru ca suntem prea inchisi in noi, prea egoisti. Dar lucrurile astea exista cu adevarat, sunt o realitate.
Si, asa cum v-am spus, m-a pus via­ta in astfel de imprejurari si a trebuit sa am grija de copii. La inceput nu prea mai aveam eu satisfactii, nici nu mai imi gaseam locul. Simteam ca se intampla ceva cu mine. Frecventam foarte mult manastirile. La un moment dat, cand au inceput sa se infiinteze aici manastiri, m-am apropiat de niste parinti pe care i-a chemat inaltul Teodosie sa mai ridice manastiri in Dobrogea. Zona era foarte saraca in manastiri acum 12-13 ani. Si m-am apropiat foarte mult de ei si la un moment dat abia asteptam sa vina week-endul sa plec la o manastire, sa stau aco­lo, sa particip la slujbe. Era singura mea satisfactie si multumire.

Manastirea si orasul

- Acuma nu va este dor de oras?

- Nu! Nu mai suport orasul. Imi pare rau, asa, nu am nimic cu oamenii, Doamne fereste! Dar, uite, am mai fost intrebat daca nu regret nimic. Nu, nu regret absolut nimic. Si nu numai ca nu regret nimic, dar nici n-as mai putea sa ma mai intorc in oras. Adica mi-ar fi im­posibil sa mai traiesc in oras.

- V-ati adaptat vietii acesteia campe­nesti?

- Da, foarte usor si imi place. Am avut intotdeauna o sensibilitate pentru viata in natura, la tara. Si cand eram mic, mer­geam la bunici in vacante si imi placea enorm. Si aveam un regret permanent ca se termina vacanta si trebuie sa ma intorc acasa. Deci, probabil ca am fost taran si am ramas, in adancul sufletului, taran. Desi aici, in manastire, nu ma ocup cu munca campului si nici macar cu anima­lele, maicile se ocupa, dar sunt aproape, sunt aici si nu regret absolut nimic.

Noi mai iesim in oras, pentru ca suntem obli­gati, in folosul manastirii; ne mai chea­ma oamenii, mai avem cunoscuti la care trebuie sa mai mergem din cand in cand, care ne ajuta… oameni care ne ajuta foar­te mult… si mergem in oras! Dar va spun ca e o oboseala atata de mare si atat de greu imi revin dupa ce merg in oras… n-as putea sa spun ca zac, dar aproape. Foarte greu imi revin. Nu mai pot! De exemplu eu am condus in viata mea, am condus enorm! Am facut o data socotea­la si n-am facut un milion de kilometri la volan, dar ma apropii. Ei, va rog sa ma credeti ca nici traficul nu-l mai suport acum. Mi se pare cu totul haotic. Si imi dau seama ca acum judec toate lucrurile altfel. Nu intru nici in magazine, ca nu le suport. Si stau in masina. Si stau asa si privesc la spectacolul strazii. Si imi dau seama cat de departe sunt de acest spec­tacol. Ma uit cu atata detasare si cu o cu totul alta perspectiva — si la oameni si la felul in care se misca si la felul in care sunt imbracati; si le vad si preocuparile, si toate lucrurile astea imi dau un senti­ment de derizoriu al vietii. N-as putea sa mai traiesc asa. N-as putea sa mai fac alt­ceva decat fac acuma. N-as putea sa mai fac. Pur si simplu!


(in: “Lumea monahilor”, nr. 62 /august 2012)

sursa