Despre desfrâu şi adolescenţi

(Migne, .P G. 62,423-428)

„În rest [încolo] fraţilor vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul lisus: după cum aţi primit de la noi că trebuie să umblaţi şi să plăceţi lui Dumnezeu, [aşa] să prisosiţi mai mult. Căci ştiţi ce porunci v-am dat prin Domnul nostru lisus Hristos. Căci aceasta este voia lui Dumnezeu: sfinţirea [haghiasmos] voastră” (I Tesaloniceni 4, 1-3).

1. Când, după ce s-a oprit asupra celor nu aşa de importante şi care sunt mai la îndemână, urmează să treacă mai departe, la cele ce au nevoie să fie făcute necontenit şi care trebuie să fie auzite neîncetat, adaugă acest cuvânt „în rest”, care înseamnă: „Pururea şi necontenit vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul”. Vai, vai! Nici măcar să roage pe alţii nu se consideră pe sine vrednic – deşi cine era aşa de vrednic de crezare [precum el]? -, ci îl ia în ajutor pe Hristos. „Prin Dumnezeu vă rugăm”, zice. Căci aceasta înseamnă „în Domnul”. Aceasta şi corintenilor le-a spus: „Dumnezeu vă roagă prin noi” (II Corinteni 5, 20).
„Ca după cum aţi primit de la noi”.

„Aţi primit” nu se referă doar la cuvinte [remata], ci şi la lucrurf [realităţi] [pragmata]. Iar „cum trebuie să umblaţi” se referă la toată petrecerea vieţuirii. „Şi să plăceţi lui Dumnezeu, ca să prisosiţi mai mult”, adică: „Pentru ca din mai multă sârguinţă să nu vă opriţi doar la porunci, ci să treceţi dincolo de ele”. Căci aceasta înseamnă „ca să prisosiţi”. [Asta] fiindcă în cele vorbite mai înainte [în epistolă] s-a referit la minunăţia credinţei lor celei tari. Însă aici le orânduieşte [rythmizein] [modul de] vieţuire.
Căci aceasta însemnă înaintare: „a trece hotarul poruncilor şi al rânduielilor”. Că nu din sila făcută de învăţător, ci din propria voie liberă se face totul. Căci după cum pământul nu trebuie doar să poarte cele puse în el1, aşa şi sufletul nu trebuie să se oprească la cele date lui, ci să treacă dincolo de ele. Vezi că în chip firesc a zis „să treacă dincolo”4? Căci în acestea două se împarte virtutea: în a se abate de la rău şi în a face binele. Fiindcă nu e de-ajuns depărtarea de rele pentru a ne apropia de virtute, ci [virtutea] este ca un drum care are începutul acolo [în lepădarea răului], dar e nevoie de multă sârguinţă.

Deci cele de care trebuie să fugim le spune lor în chip firesc ca poruncă, deoarece dacă sunt făptuite, aduc pedeapsa, dar nefăptuite, nu aduc laudă, însă cele ce ţin de virtute, cum ar fi a deşerta banii şi câte sunt de acest fel, nu le mai spune ca poruncă. Dar cum? „Cel ce poate să înţeleagă, să înţeleagă” (Matei 19, 12).

Deci în chip firesc le-a poruncit [să le facă] acestea cu frică şi cutremur, şi ei să-şi aducă aminte de acea evlavie prin aceste cuvinte scrise. De aceea nu instituie [poruncile], ci le aduce aminte de ele. „Căci ştiţi”, zice, „ce porunci v-am dat prin Domnul nostru lisus Hristos. Căci aceasta este voia lui Dumnezeu: sfinţirea voastră”. Şi ia aminte, cum nicidecum nu a accentuat atât de clar despre alt lucru ca despre acesta. După cum şi în altă parte scriind, zice: „Urmaţi pacea cu toţi, şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14).

Şi ce te minunezi de vreme ce ucenicilor pretutindeni le scrie despre aceasta, precum şi lui Timotei scriindu-i i-a spus: „Păzeşte-te pe tine curat [agnos]” (I Timotei 5,22)? Şi în a doua epistolă către corinteni scriind, a zis: „în multă răbdare, în posturi, în curăţie [agnoteti]” (II Corinteni 6, 6). Şi pretutindeni ar afla cineva aceasta: şi în epistola către romani şi în toate epistolele. Căci cu adevărat acest rău vătăma pe toţi.

Şi precum porcul, fiind plin de mocirla în care intră, a umplut toate de rău miros şi a umplut simţurile de gunoi, aşa şi desfrânarea. Căci [aceasta] este un rău cu anevoie de spălat. Iar când unii care mai au şi femei fac asta, cât este de mare covârşirea neorânduielii? „Căci aceasta este”, zice, „voia lui Dumnezeu: sfinţirea voastră; să vă depărtaţi de orice desfrânare”. Căci multe sunt chipurile de neorânduială, felurite şi de multe feluri sunt plăcerile desfrânării, pe care nici nu se cuvine a le spune. Şi zicând „de orice desfrânare”, lasă la o parte chipurile ei.
„Fiecare dintre voi să ştie să-şi ţină vasul său în sfinţire şi cinste, nu în patima poftei precum neamurile care nu ştiu pe Dumnezeu” (I Tesaloniceni 4, 4-5).

„Fiecare dintre voi”, zice, „să ştie să-şi ţină vasul său”. Prin urmare, faptul de a nu desfrâna arc nevoie de multă învăţătură. Iar noi „îl ţinem” când rămâne curat şi este întru sfinţire. Iar când e necurat, este păcat. Şi e normal. Căci noi nu mai facem cele ce vrem, ci cele pe care aceea [desfrânarea] ni le porunceşte. „Nu în patima poftei”, zice. Aici arată şi modul în care trebuie să păzim întreaga înţelepciune: să tăiem patimile poftei5. Căci şi desfătarea, şi bogăţia, şi uşurătatea, şi lenevia, şi pierdutul timpului, şi toate acestea ne duc în poftă nelalocul ei. „Precum”, zice, „neamurile care nu ştiu pe Dumnezeu”. Căci aceia sunt în aşa fel că nu aşteaptă să dea seama de faptele lor.

„Să nu întreacă masura şi să nu lăcomească în aceasta asupra fratelui” (I Tesaloniceni 4, 6).
2. Bine a zis „să nu întreacă măsura”. Căci fiecăruia Dumnezeu i-a dat femeie şi a pus hotare firii: să fie acea împreunare doar cu o singură [femeie]. Încât călcarea de poruncă [prin împreunarea] cu alta este şi hoţie şi lăcomie. Ba mai cumplită decât orice hoţie. Căci nu ne doare atât de lucrurile care ne sunt luate, cât de săparea nunţii, îl numeşti frate şi lăcomeşti, şi încă în cele în care nu trebuie?

Aici despre adulter zice. Iar mai sus, despre orice desfrânare. Fiindcă urma să spună să nu întreacă măsura, nici să nu lăcomească asupra fratelui o ia înainte şi zice: „Să nu socoteşti că spun aceasta doar în ceea ce priveşte pe fraţi, ci nu trebuie să ai de-a-face nici cu femeile celorlalţi [păgânilor], nici cu cele pur şi simplu nemăritate. Trebuie să vă depărtaţi de orice desfrânare”. De aceea zice: „Fiindcă este răzbunător Domnul pentru toate acestea”. Mai întâi a îndemnat; i-a ruşinat zicând: „Precum neamurile”. Apoi şi din raţionamente a arătat necuviinţa [acestui lucru]. Aceasta era „a lacomi asupra fratelui”.

Adaugă apoi principalul: „Răzbunător este Domnul pentru toate acestea, după cum v-am spus mai înainte şi v-am dat mărturie” (I Tesaloniceni 4, 6).
Căci nu vom face acestea fără pedepsire, nici nu ne vom bucura de atâta plăcere câtă pedeapsă vom avea. „Căci nu ne-a chemat Dumnezeu la
necurăţie, ci întru sfinţire” (I Tesaloniceni 4, 7). Fiindcă a vorbit de „fratele” şi a adăugat că „Dumnezeu este răzbunător”, a arătat că chiar dacă un necredincios ar pătimi aceasta, Făcătorul îi va da pedeapsă. Ceea ce zice asta înseamnă: nu răzbunându-l pe acela te pedepseşte pe tine, ci [te pedepseşte] pentru că ai păcătuit faţă de El.

„Aşadar cel ce dispreţuieşte nu pe om dispreţuieşte, ci pe Dumnezeu Care ne dă Duhul Lui cel Sfânt” (I Tesaloniceni 4, 8). Încât fie dacă a-i strica-o pe împărăteasă, fie pe roaba ta măritată, aceeaşi este vinovăţia. De ce? Fiindcă nu răzbună persoanele nedreptăţite, ci pe Sine însuşi. Căci tu te-ai întinat la fel, deci la fel L-ai ocărât pe Dumnezeu. Că şi una şi alta este tot adulter, fiindcă şi una şi alta este nuntă. Şi chiar dacă nu faci adulter, ci desfrânezi – căci desfrânata nu are bărbat -, Dumnezeu se răzbună tot la fel, fiindcă se răzbună pe Sine6. Căci făcând aceasta, nu îl dispreţuieşti atât pe acela [soţul femeii] cât pe Dumnezeu.

Şi e limpede din aceasta: faţă de acela îl faci pe ascuns, pe când aici nu te fereşti de Dumnezeu Care te vede. Că spune-mi: dacă cineva ar fi învrednicit din partea împăratului de purpură şi de mii de alte cinstiri şi, poruncindu-i-se să vieţuiască în chip vrednic de acea cinste, totuşi se duce să se strice cu o femeie, pe cine ocărăşte: pe femeie sau pe împăratul ce i-a dat [purpura]? Este dispreţuită şi aceea, însă nu la fel [ca împăratul].

De aceea, vă rog, să ne păzim de păcatul acesta. Căci după cum noi pedepsim pe femeile [noastre] când, însoţite fiind cu noi, se dau altora, aşa şi noi suntem pedepsiţi – chiar dacă nu de legea romană7 -, însă [sigur] de Dumnezeu. Căci şi [aceasta], şi aceasta este adulter. Adulter este nu numai când cea cununată face adulter cu altul, ci şi când cel legat de femeie [face desfrâu cu alta]. Ia aminte cu de-amănuntul la ceea ce zic, căci chiar dacă împovărător le este la mulţi ce spun, însă e de neapărată trebuinţă să grăim ca lucrurile să se îndrepte pe mai departe.

Şi nu numai aceasta este desfrâu, când stricăm o femeie însoţită cu bărbat, ci şi dacă [stricăm] pe cea lăsată şi dezlegată de bărbat, noi înşine fiind legaţi de femeia [noastră], adulter este fapta. Căci ce dacă cea cu care fac adulter nu e legată [de bărbat]? însă tu eşti legat. Ai călcat legea, ai nedreptăţit asupra trupului tău. Căci de ce, spune-mi, pedepseşti pe femeie chiar dacă desfrânează cu bărbat dezlegat şi care nu are femeie? Fiindcă este adulter. Şi deşi cel ce desfrânează cu ea nu are femeie, însă ea este legată de bărbat.

Aşadar, şi tu eşti legat de femeie. Prin urmare, la fel şi al tău adulter este. „Căci cel ce lasă pe femeia sa”, zice, „în afară de pricină de desfrânare o face să facă adulter. Şi cel ce se însoară cu cea lăsată face adulter” (cf. Matei 19, 9; Matei 5, 32). Dacă cel ce se însoară cu cea lăsată face adulter, oare cel care are femeia lui, dacă se strică cu alta, nu cu mult mai mult face adulter? Îi e limpede oricui că e aşa. Însă acestea au fost spuse îndestulător către voi bărbaţii. Căci despre unii ca aceştia zice şi Hristos: „Viermele lor nu se sfârşeşte şi focul nu se stinge.” (Macabei 9, 48).

Şi despre tineri trebuie să vă vorbesc, dar mai degrabă nu atât pentru aceia, cât pentru voi8. Căci nu numai acelora, ci şi vouă vi se potrivesc acestea. Şi cum anume, vă voi spune. Cel ce nu învaţă să desfrâneze nu va face nici adulter. Pe când cel ce se tăvăleşte cu desfrânatele degrabă va ajunge şi la adulter. Şi chiar dacă nu [va face adulter] cu femeile măritate, însă se va strica cu cele nemăritate.

3. Aşadar, ce vă îndemn? Pentru ca să tăiem rădăcinile, câţi aveţi copii tineri şi urmează să-i aranjaţi în viaţa lumească, trageţi-i degrabă sub jugul nunţii. Şi fiindcă pe cei încă tineri îi asupresc cele ce ţin de pofte, în răstimpul dinaintea nuntii, ţineti-i [curaţi] prin îndemnuri, ameninţări, înfricoşări, făgăduinţe, şi prin mii de alte [mijloace]9.
Iar când e vremea de nuntă, nimeni să nu vă întârzie (iată, grăiesc vorbe de nuntă!) să vă căsătoriţi copiii, însă nu mă ruşinez spunând acestea, fiindcă nici Pavel nu s-a ruşinat când a zis: „Să nu vă lipsiţi unul de altul” (I Corinteni 7, 5); lucru care pare mai ruşinos decât acesta [spus de mine]. Dar nu s-a ruşinat. Căci nu lua aminte la vorbe, ci la faptele la care se refereau vorbele.

Deci, când copilul creşte, mai înainte de armată10, mai înainte de celelalte ale vieţii, îngrijeşte-te de cele pentru nuntă. Iar dacă acela va vedea că degrabă îl duci spre nuntă şi că puţin timp mai este la mijloc, va putea să-şi înfrâneze aprinderea. Dar dacă înţelege că tu eşti uşuratic şi întârzii şi zăboveşti, atunci va face multe ieşiri şi până îi vei face tu nuntă, deznădăjduindu-se pentru lungimea timpului, va aluneca în desfrânare.

Dar vai mie! Rădăcina relelor şi aici este iubirea de argint. Fiindcă nimănui nu-i pasă ca să fie cu mintea întreagă şi blând copilul, ci toţi se îngrijesc de aur iar pentru acestea [virtuţi] nimeni nu are nici o sârguinţă. De aceea, vă rog, mai întâi să ne educăm [rythmizeiri] sufletele. Căci dacă se apropie de o mireasă curată şi vede numai trupul aceleia [nu şi alte trupuri, atunci] şi dorinţa va fi foarte mare şi frica de Dumnezeu va fi mai mare şi nunta va fi cu adevărat cinstită primind trupurile [lor] curate şi neîntinate şi odraslele lor vor fi pline de binecuvântare şi mirele şi mireasa vor ii îngăduitori unul cu altul11. Căci fiecare dintre ei doi, neavând experienţa altor obiceiuri, se vor supune unul altuia12.

Dar cel care de tânăr începe să desfrâneze şi să aibă experienţa obiceiurilor desfrânate, numai în prima şi în a doua seară îşi va lăuda nevasta, iar după aceea degrabă va aluneca în acea desfrânare, în râsul cu hohot şi fără rânduială, căutând vorbele pline de josnicie, purtările şi înfăţişările deşănţate şi toată cealaltă necuviinţă pe care nu este potrivit să o spunem13. Iar femeia liberă nu suferă să facă aşa ceva, nici nu se pătează pe sine[4. Căci a fost dată în căsătorie bărbatului pentru a vieţui în comun şi a face copii, nu pentru necuviinţă şi râs15. [A fost dată] ca să ţină casa, ca să-l educe şi pe acela [ pe bărbat] să fie cuviincios, nu ca să-i dea lui pricini de aprindere a desfrâului.

- Dar îţi apare plăcută înfăţişarea desfrânatei?, [ar zice careva].

- Ştiu şi eu, căci şi Scriptura zice asta: „Miere iasă din buzele desfrânatei” (Pilde 5, 3). Că de aceea fac eu acestea toate: ca să nu ai parte de cercarea acelei mieri. Căci se va preschimba negreşit în fiere. Şi chiar asta o zice şi Scriptura: „Care pentru o vreme unge gâtlejul tău, dar mai pe urmă o vei afla mai amară decât fierea şi mai ascuţită decât sabia cu două tăişuri” (Pilde 5, 3-4).

- Ce spui?

- Îngăduie-mi să zic şi ceva necurat şi să fiu fără de ruşine. Căci nu de bună voie pătimesc aceasta, ci, din pricina celor care nu se ruşinează de [aceste] fapte, mă silesc şi eu să grăiesc vorbele [acestea]. Şi multe de acest fel vedem în Scripturi. Căci şi lezechiel, ocărând Ierusalimul, multe de acest fel grăieşte şi nu se ruşinează. Şi pe bună dreptate. Căci nu din patima lui le grăia, ci din purtarea de grijă. Căci chiar dacă par că sunt vorbe necuviincioase, însă scopul nu este necuviincios, ci se potriveşte foarte cu cel ce vrea să lepede necurăţia sufletului. Căci dacă sufletul cel neruşinat nu va auzi asemenea vorbe, nu se va ruşina. Fiindcă şi doctorul, vrând să scoată puroiul din rană, mai întâi îşi pune degetele pe rană; iar dacă nu se mânjeşte mai întâi pe mâinile [sale] care vindecă, nu va putea să tămăduiască.

Aşa şi eu, dacă nu îmi mânjesc cu patimile voastre gura care vindecă, nu voi putea să vă tămăduiesc. Dar mai bine zis nici aceasta [gura] nu se mânjeşte, nici mâinile aceluia [doctorului]. Cum aşa? Fiindcă necurăţia firească nu e din trupul nostru, după cum nici acolo [puroiul] nu e din mâinile aceluia, ci din cele ale altora. Căci dacă acolo, unde e un trup străin, acela nu refuză să-şi bage mâinile [în rană], aici, unde e trupul nostru16, spune-mi, vom refuza? Căci trup al nostru sunteţi voi; chiar dacă neputincios şi necurat, însă al nostru17.

4. Aşadar, ce este ceea ce zic şi pentru care am făcut atâta îndemnare? Haina pe care o are un rob nu ai alege să o porţi vreodată, căci te îngreţoşezi de murdăria ei, ci ai alege să fi [mai degrabă] gol decât să te foloseşti de acea [haină], iar când e vorba de un trup necurat şi murdar18care e folosit nu numai de sluga ta, ci şi de alţi mii, nu te îngreţoşezi?

Aţi tăcut auzind [acestea], însă ruşinaţi-vă de fapte nu de cuvinte. Ba şi toate celelalte le voi pune înainte: răutatea şi întinăciunea obiceiurilor, şi sclavia, şi lipsa de libertate al acelui mod de viaţă. Spune-mi: la ea te duci şi tu şi robul tău? Şi s-a obişnuit nu numai sluga ta, ci şi călăul. Mâinile călăului nu ai suferi să le ţii, dar pe cea care este un trup cu el o îmbrăţişezi şi o săruţi şi nu te cutremuri nici nu te înfricoşezi? Nu te ruşinezi şi nici nu-ţi pasă?

Am spus către părinţii voştri că trebuie degrabă să vă căsătorească, însă nici voi nu sunteţi nevinovaţi de pedeapsă. Că dacă nu ar fi fost şi mulţi alţi tineri vieţuind în întreaga înţelepciune – şi mai demult, şi acum -, aţi avea o oarecare apărare. Dar dacă sunt, ce veţi avea de zis? „Că nu am putut să ne ţinem în frâu flacăra poftei?”. [Nu veţi putea spune aşa], căci vă osândesc aceia care au putut, deşi sunt părtaşi aceleiaşi firi. Auziţi pe Pavel care zice: „Urmaţi pacea şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu”. Ameninţarea aceasta nu este îndestulătoare să înfricoşeze? Vezi pe alţii care ţin întreaga înţelepciune toată viaţa şi petrec în cinste, şi tu nici până în vremea tinereţii nu te înfrânezi? Vezi pe alţii luptându-se de mii de ori cu plăcerea, şi tu nu suferi nici măcar o dată?

Dacă vreţi, vă spun pricina. Nu tinereţea este pricina – căci atunci ar urma ca toţi tinerii să fie neînfrânaţi —, ci noi ne aruncăm pe noi înşine în foc19. Căci când te duci la teatru şi şezi mâncând cu ochii mădularele goale ale femeilor, ai mâncat la vreme20, şi de acolo, mai pe urmă, ai hrănit mult aprinderea.

Când vezi femeile arătându-şi modelul trupului, când [iei aminte] la imagini şi cântece care nimic altceva nu conţin decât iubiri nelalocul lor -, căci „cutare femeie”, zice [cântecul], „a făcut ochi dulci la cutare, dar nu s-au întâlnit şi s-a spânzurat” – sau când vezi femei că-şi revarsă o dragoste nelalocul ei către mamele lor, şi când primeşti acestea şi prin auz, şi prin femei, şi prin regia teatrului, ba chiar şi prin oameni bătrâni (căci mulţi [actori bătrâni], punându-şi măşti, fac acolo pe femeile), de unde, spune-mi, mai poţi să fii întreg la minte [feciorelnic] din moment ce acele povestiri, acele imagini, acele auziri îţi ţin sufletul şi de aici urmează vise asemănătoare? Căci în chip firesc [noaptea] îţi năvălesc în imaginaţia sufletului multe [lucruri] asemănătoare cu cele pe care le vrei şi le pofteşti peste zi.

Aşadar, când acolo şi vezi lucruri de ruşine, şi auzi cuvinte şi mai de ruşine, şi primeşti răni, iar leacuri nu pui, cum nu se va mări în chip firesc puroiul, cum nu se va întinde boala, şi încă cu mult mai mult decât în cazul trupurilor noastre? Căci, dacă am vrea, mai uşor decât în cazul trupurilor ar primi libera voinţă cele ce ţin de îndreptare. Căci acolo21 e nevoie şi de leacuri, şi de doctori, şi de timp, pe când aici ajunge numai voinţa, ca omul să fie bun sau rău. Aşa încât mai degrabă ai primit boala22.

Deci, când socotim de folos cele vătămătoare şi nu facem nici un cuvânt din cele folositoare, când va mai fi vreo sănătate? De aceea şi Pavel a zis: „Precum neamurile care nu-L ştiu pe Dumnezeu”. Să ne ruşinăm! Să ne înfricoşăm dacă neamurile care nu-L ştiu pe Dumnezeu trăiesc cu întreagă înţelepciune. Să roşim când suntem mai răi decât aceia. Uşor ar fi să împlinim întreaga înţelepciune dacă am vrea, dacă ne-am ţine departe de cei ce ne vătăma. Fiindcă nici desfrâul nu ar veni uşor dacă noi nu am vrea.

Căci ce este mai uşor decât să umbli prin for? Însă din pricina multei leneviri, a devenit greu nu numai pentru femei, ci deja şi pentru bărbaţi. Ce este mai uşor decât să dormi? Însă şi aceasta o facem greu. Mulţi dintre cei bogaţi se sucesc [în aşternut] toată noaptea prin faptul că nu le stăruie nevoia somnului, căci altfel ar dormi. Şi într-adevăr, nimic din cele ce le vrem nu este greu, după cum nimic din cele ce nu le vrem nu este uşor. Căci noi suntem stăpâni peste toate.

De aceea şi Scriptura [zice]: „dacă vreţi şi Mă ascultaţi”, şi iarăşi: „dacă nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta” (Isaia l, 19-20). Încât în a vrea şi a nu vrea stă totul. De aceea şi suntem pedepsiţi sau lăudaţi. Dar fie ca noi toţi să fim dintre cei lăudaţi şi să avem parte de bunătăţile cele făgăduite cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt fie-i slava, stăpânirea şi cinstea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1 Omilia a V-a la Comentariul la Ep. I către Tesaloniceni.

2 Fapt fundamental: predania în Biserică nu se referă doar la scrieri şi obiceiuri, ci e vorba de un duh, de un mod de vieţuire viu în Duhul, mod ce nu poate fi învăţat decât în succesiunea predanisirii înlăuntrul Bisericii, de la oameni dumnezeieşti. Toţi cei rupţi de Biserică pierd această viaţă tainică.

3 Pământul este transformat prin agricultură şi construcţii, nu rămâne doar cu plantele sălbatice crescute prin fire.

4 Firesc este omului de a tinde sa depaseasca pururea conditia sa.

5 Deci,fecioria cineva şi-o întinează şi prin lăcomia sau pofta hainelor şi bijuteriilor, nu doar prin acul sexual în sine sau prin alienarea simţurilor cu imagini desfrânate.

6 Aşadar, desfrâul este pus în legătură cu Duhul Sfânt dat credinciosului. Orice desfrâu este socotit ca o lepădare de dragostea lui Dumnezeu.

7 Legea romană permitea bărbatului să aibă o concubină legală, însă femeii nu-i permitea acest lucru.

8 Adresare a sfântului atât către adolescenţi şi tineri, cât mai ales către părinţii care trebuie să aibă grijă de fecioria odraslelor lor.

9 În nici un caz nu e normal să-şi înceapă viaţa sexuală cum se practică azi. Educaţia sexuală este o prostie când îi învaţă pe copii cum să facă sex fără pericol. Acceptul părinţilor (dar şi al medicilor si profesorilor) pentru viaţa sexuală a copiilor arată iresponsabilitatea şi crudul egoism care îi stăpâneşte pe toţi aceştia. Aceasta pentru că nu au chef să lupte cu lumea pentru copii lor.

10 Cariera militara era una foarte importanta in acea epoca.

11 De remarcat că acel mic lucru, ca cei doi să fie feciorelnici când intră în căsătorie şi să nu-şi fi întinat simţurile şi mintea cu nici un fel de imagine erotică sau poftă lumească, este cheia bunului mers al căsniciei. Faptul că azi soţii sunt neîngăduitori unii cu alţii, copiii sunt agitaţi şi nu-şi găsesc locul şi sensul, instituţia căsătoriei este călcată în picioare, tinerii nu mai au evlavie şi ruşine, partenerii de căsătorie se satură repede unii de alţii atât în ce priveşte relaţiile sexuale, cât şi în suportarea unuia de către altul, toate acestea sunt urmări directe ale desfrâului şi ale batjocoririi nobleţei omului ca persoană. Pentru cei care intră curaţi în căsătorie, chiar apropierile trupeşti intensifică frica dumnezeiască, fiindcă fiecare are conştiinţa că nu se atinge de un oarecine, ci de cel care este dar al lui Dumnezeu pentru el. Deci, dacă batjocoreşte darul, II batjocoreşte pe Dumnezeu Care i l-a dat.

12 Prin desfrâu, firea omului devine foarte nesupusă şi arogantă.

13 Asta, în general, se învaţă de la programele T V.

14 Ceea ce azi ni se pare normal, şi socotim civilizaţie şi evoluţie a societăţii în ceea ce priveşte moravurile, nu este decât ceea ce ţinea de comportamentul sclavilor în antichitate.

15 Deci, dacă bărbatul începe să pretindă de la femeie acte necuviincioase şi desfrânate, ea îl poate părăsi pentru motiv de desfrânare. Aceasta arată că nunta nu este pentru desfrâu şi ca cei doi să repete „legal” toate urâciunile care ni se oferă la televizor şi pe stradă. Pentru asemenea acte desfrânate Dumnezeu nu poate da binecuvântare.

16 Biserica este trupul nostru comun.

17 Semnul adevăratei conştiinţe preoţeşti – să nu pregete nimic preotul pentru a-şi tămădui şi ajuta fratii..

18 Trupul desfrânatei.

19Acceptând cu simţurile şi mintea prilejurile de desfrânare ce ni se oferă în jur.

20 Simţi plăcere pentru moment.

21 În cazul bolilor trupeşti.

22 În cazul trupului, boala are nevoie de un timp de incubaţie. În cazul sufletului însă, ea
poate invada imediat sufletul celui ce o acceptă de bună voie.
Sf Ioan.