Sfântul pe care nu vom înceta să-l căutăm

                         

Au săpat timp de trei zile, de luni până ieri, o groapă lată de doi metri, lungă de şase şi adâncă de 1,8 în cimitirul vechiului penitenciar-spital din Târgu-Ocna, dar nu l-au găsit. Au găsit scheletele altor trei deţinuţi politici, dar oasele lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, nu au ieşit la iveală.

“O să revenim înc-odată la anu’. Mai avem doar câteva locuri unde să căutăm şi poate, în al doisprezecelea ceas, îl vom găsi”, îmi explică la telefon arheologul Gheorghe Petrov de la Muzeul de Istorie Naţională a Transilvaniei din Cluj. E în maşină pe Oituz, în drum spre casă, cu Marius Oprea, coordonator CICCR, Horaţiu Groza, arheolog la Muzeul de Istorie din Turda şi Paul Scrobotă, arheolog şi director al Muzeului de Istorie din Aiud, împreună cu care dezgroapă, de ani şi ani, morţii neamului.
Cei patru s-au pornit să-l caute pe Valeriu Gafencu la cererea surorii acestuia, Valentina Gafencu. În urma documentării, ştiau că trupul lui Gafencu fusese înhumat, în februarie 1952, în apropierea penitenciarului din Târgu Ocna, în cimitirul situat lângă biserica ortodoxă cu hramul “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”. Ştiau şi că nu va fi o muncă uşoară. Sunt sute de morţi îngropaţi acolo. 54 dintre ei au murit între ‘52-’54 şi, fiind deţinuţi politici, au fost îngropaţi fără sicriu şi fără de cruce.

Mai apoi, în perioada ‘77-’97, penitenciarul s-a transformat în spital de nebuni şi peste 100 de bolnavi morţi în spital au fost îngropaţi tot în acel cimitir. După care, locurile de veci au revenit parohiei şi alţi morţi şi-au găsit acolo liniştea. Era clar o căutare a acului în carul cu fân, dar nu au stat nicio clipă pe gânduri pentru a-l găsi pe acela pe care Nicolae Steinhardt l-a pomenit mereu drept Sfântul Închisorilor.

Cei care nu au auzit numele acesta niciodată, şi probabil or fi mulţi, trebuie să ştie că Valeriu Gafencu este unul dintre românii-martiri care au murit pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc. S-a născut în 1921, în Basarabia, iar tatăl lui, ca deputat în Sfatul Ţării, a votat în 1918 Unirea Basarabiei cu România. Odată cu ocuparea Basarabiei de către URSS, tatăl lui Valeriu a fost deportat în Siberia, aşa că tânărul a rămas să aibă grijă singur de mama sa şi cele trei surori.

Valeriu Gafencu, înainte de arestare

În 1939 s-a înscris la Facultatea de Drept şi Filosofie din Iaşi şi a fost unul dintre cei mai buni studenţi pe care profesorul de drept civil Constantin Angelescu a declarat că i-a avut în toată cariera lui didactică. În acelaşi timp, Gafencu a fost şi conducător al unui grup al Frăţiilor de Cruce, militând pentru înscrierea tinerilor români în aceste Frăţii. În 1941, în plină dicatură antonesciană, a fost arestat din motive politice şi condamnat la 25 de ani de închisoare.

A trecut prin închisorile de la Aiud (1941-1949) şi Piteşti (nov-dec 1949), îmbolnăvindu-se grav de TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar şi reumatism. Condiţiile de detenţie dure, torturile şi bătăile la care a fost supus nu i-au îngenuncheat însă spiritul. La Piteşti a fost victima torţionarului Eugen Ţurcanu. Acesta îl punea să îl înjure pe Hristos, ameninţându-l în acelaşi timp cu moartea. Refuzurile lui Gafencu îl înfuriau cumplit pe Ţurcanu, care, împreună cu alţi doi, îl băteau până băltea sângele sub el.

Valeriu Gafencu şi mama sa, în lagărul de muncă de la Gâlda de Sus, lângă Aiud

Gafencu a supravieţuit terorii de la Piteşti, dar fiind foarte bolnav a fost transferat la penitenciarul din Târgu-Ocna. Era într-o stare atât de gravă încât nimeni nu credea că rezistă o zi, darămite doi ani. Se ruga încontinuu, iar cei care au suferit alături de el au povestit mai apoi că chipul lui era mereu scăldat într-o lumină nepământeană. Deşi avea numeroase plăgi pe trup şi scuipa sânge tot timpul, Valeriu Gafencu a refuzat streptomicina primită şi care i-ar fi putut salva viaţa, şi a oferit-o unui alt deţinut bolnav, pastorul protestant Richard Wurmbrand, care a rămas astfel în viaţă.
Toate mărturiile din acea perioadă spun că, pentru credinţa sa, Valeriu Gafencu a fost învrednicit de Dumnezeu să-şi cunoască data morţii. Aşa se face că, în 2 februarie 1952, şi-a rugat camarazii să-i procure şi să-i pregătească pentru data de 18 februarie o lumânare şi o cămaşă albă. A mai cerut ca, după moarte, să-i fie pusă în gură, o cruciuliţă din argint pe care o avea se pare de la logodnica lui. Ştia că în acest fel, la o eventuală dezgropare, ar fi fost recunoscut. Parcă ştia că, la un moment dat, va fi căutat.

În ziua de 18 februarie, în jurul amiezii, după ce s-a rugat intens, Valeriu Gafencu a rostit ultimele lui cuvinte: “Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care îmi robeşte sufletul”. Trupul său a fost apoi depus pe targă în curtea închisorii, înainte de a fi dus la groapa tuberculoşilor, iar toţi deţinuţii i s-au închinat, pe rând. Petre Orban, unul dintre cei mai duri gardieni de la Târgu-Ocna, a plecat în acea zi din închisoare pentru a-i lăsa pe deţinuţi să-l jelească în pace.
Acesta este omul ale cărui oseminte le-au căutat, timp de trei zile, arheologii ardeleni în cimitirul din Târgu-Ocna. Şi le vor căuta şi la anul. Şi le vor găsi, pentru că acea cruciuliţă de argint trebuie să-şi împlinească rostul…