Nu se mai văzuseră de pe băncile facultăţii când fuseseră prieteni buni, viaţa îi despărţise aruncându-i la mare distanţă unul de celălalt şi acum după 55 de ani (!) unul din ei îl descoperise din America pe celălalt prin intermediul internetului.
- Spune-mi Cristiane mă mai recunoşti?
- Dacă închid ochii şi te ascult, vocea nu ţi s-a schimbat aproape deloc.
- Şi dacă deschizi ochii?
- Mă uit atent şi încerc să văd în tine pe prietenul meu de la jumătatea secolului trecut. Încerc să dau timpul înapoi, fruntea voluntară, nasul acvilin, linia usor sarcastică a buzelor sunt uşor de recunoscut. Avem amândoi părul alb, şi fiecare bate pe ‘şapte’ş’patru.
Teo fusese co-director din partea română al unei societăţi franco-române în domeniul prospecţiilor, lucrase un timp detaşat şi în Atlanta, călătorise mult prin lume şi după ieşirea la pensie, făcuse numeroase excursii dintre care două în jurul lumii, Machu Pichu, Tibetul, Taj Mahalul, Hawaii, Bermude, sfinxul, piramidele, Kuweitul, Sharm El Şeic-ul.
Cristian arăta mai vârstnic.
- Cu mine a şters viaţa mai multe străzi decât cu tine! Şi mi-am zis mereu că mai rău decât atâta nu se poate, dar uite că viaţa a ţinut cu orice preţ să mă contrazică, eşuând de fiecare dată. Cinci copii în total, trecut fărămiţat, riduri şi cearcăne din cele mai timpurii, şomaj înaintea pensiei, vinde casa, plăteşte datoriile şi cumpără repede cu diferenţa o casă undeva în lunca Dunării, pensie cam treisute treizeci si trei de dolari, după reajustare se înţelege. Asta ca să-ţi dau o idee ceva mai exactă pe ce picior dansez, deşi mie acum numai de dans nu-mi arde.
Zi-mi despre tine: te-ai căsătorit, ai familie, copii?
- Hai să vorbim despre lucruri mai vesele.
- Cum ai dat de mine?
- Ţi-am citit pe internet romanul Călugărul, am tresărit la numele autorului, ţi-am aflat adresa şi ţi-am scris. M-a tulburat, m-a pus pe gânduri. Mă trezeam noaptea gândindu-mă la ce-am citit. Bietul om! L-ai cunoscut sau numai fantezia scriitoricească?
- Goana după un ideal. Alergi toată viaţa după el şi el fuge din calea ta, la fel ca linia orizontului, amândoi cu viteze constante. Toată viaţa şi-a dorit să ajungă călugăr şi n-a reuşit. Viaţa nu se poate să fie numai o orbecăială în întuneric. Mai este ceva care ne scapă. Şi el căuta acest ceva, Adevărul absolut să zicem. Familia şi restul lumii l-au acuzat că se derobează de obligaţiiile civice, cap de familie, pensii de întreţinere şi altele asemenea. Şi s-a revoltat. Împotriva tuturor şi împotriva lui însuşi pentru nereuşită. El a vrut să devină călugăr cu orice preţ. Şi când şi-a dat seama că nu reuşeşte, s-a izolat într-o casă părăsită, luând numai Biblia cu el şi trăind ca un pustnic. Hrănindu-se cu ce putea să-i ofere pădurea din apropiere şi o dată la două zile câte un pachet de jumătate kilogram de pesmet. Curgea prin apropiere un izvoraş, aşa că de apă nu ducea lipsă.
- Nu se poate trăi cu atât de puţin.
- Când eram copil, am cunoscut oameni din satul meu care veneau de pe front sau din prizonierat, şi care se hrăniseră la fel cu crenguţe de pomi tăiate, rădăcini de copaci, cu iarbă. Pentru ei ar fi fost o delicatesă pesmetul, dar nu aveau cum să ajungă la el. Patericul e plin de pustnici care au trăit cu zecile de ani în câte o grotă de care ştia numai Dumnezeu, împletind coşuri de nuiele sau rogojini numai pentru pâine. Pâine şi apă. Şi i-a ţinut Dumnezeu sănătoşi. Confortul pentru ei era un cuvânt necunoscut.
- Bine, dar bine, corpul are nevoie de o hrană cât mai variată şi bogată în calorii, vitamine, proteine, minerale. Nutriţioniştii susţin că omul trebuie să includă peste patruzeci de ingrediente pentru un regim adecvat. Ca să nu strice un anume echilibru energetic. Altminteri te anemiezi obligatoriu. Îmi dai dreptate?
- Da. Dar dacă vrea, pune Dumnezeu restul.
- Aici m-ai blocat… Nu ştiu ce să mai zic. Şi amănuntele de unde le cunoşti?
- Îşi fixase singur canon de chilie, nu slujea pentru că nu era preot, iar cu lucrurile acestea nu se glumeşte, dar se ruga continuu. Trăia în lume, dar se considera în mănăstire. Şi un călugăr nu se laudă niciodată cu faptul că posteşte. Dar îl mai căuta soţia şi de la ea am aflat. Până când şi-a zis că nu e pustnic acela care locuieşte la marginea satului, aşa că într-o bună zi şi-a aflat adăpost într-o peşteră neştiută de lume. Asta aşa pe scurt ca să închei.
- Bine dar ca cititor încerc un sentiment de insatisfacţie. De fapt cum se termină povestea?
- Nu e nici un fel de poveste. Ea continuă. Continuă pentru fiecare dintre noi. Chiar şi pentru tine, deşi tu nu voieşti să devii călugăr. Acelaşi adevăr pe care l-ai căutat şi tu toată viaţa. Mai bine să ne punem întrebări, chiar dacă acum nu suntem în stare să răspundem la ele, decât să vegetăm. Sufletele noastre tânjesc după un zbor anume. Şi la capătul acestui zbor ne aşteaptă Dumnezeu. Vorbeşte-mi despre tine. Tot ce crezi că merită să ştiu.
- Parcă-mi este ruşine că am trăit mai bine decât călugărul tău. Dar am muncit şi mi-am câştigat cinstit pâinea zilei. Am vrut şi eu să văd toate monumentele importante din catalogul istoriei şi să descifrez simbolurile, semnificaţiile pe care le ascund. Quo Vadis Domine? Şi să învăţ ce se poate învăţa din acestea. Mi-a plăcut numai partea plină a paharului şi când se golea îl umpleam repede la loc. Mai bine sătul decât flămând, mai bine sănătos decât suferind. Am acasă albume peste albume cu locurile vizitate. Le privesc uneori şi-mi pare că este vorba despre un altul. Poate că într-o zi am să-mi scriu şi eu un fel de jurnal. Dar sunt prea lenş. Nu cred că o voi face. De ce să-l scriu? Ce-am căutat, am găsit, ce-am vrut să văd, am văzut.
- Ce-ţi mai doreşti?
- Poate ţi se pare ciudat că nu duc ca cei mai mulţi grija traiului de mâine. Şi cu toate astea parcă port un gol în spate, un balon imens. Nu e greu, ci numai incomod. Îl simt umplut cu heliu pe care scrie cu Times new roman font 15:,,Standard“. Ăsta e poate stigmatul meu. Şi cine ştie, cum spui tu la capătul drumului poate rolurile noastre se vor inversa.
- Lazăr şi bogatul nemilostiv? Nu e cazul aici.
- Dacă sachimbăm locurile poate că este.
- Atunci căutarea continuă. Pentru amândoi, nu?
- Desigur.
Înserarea cobora în falduri învăluindu-le treptat contururile.
- Spune-mi Cristiane mă mai recunoşti?
- Dacă închid ochii şi te ascult, vocea nu ţi s-a schimbat aproape deloc.
- Şi dacă deschizi ochii?
- Mă uit atent şi încerc să văd în tine pe prietenul meu de la jumătatea secolului trecut. Încerc să dau timpul înapoi, fruntea voluntară, nasul acvilin, linia usor sarcastică a buzelor sunt uşor de recunoscut. Avem amândoi părul alb, şi fiecare bate pe ‘şapte’ş’patru.
Teo fusese co-director din partea română al unei societăţi franco-române în domeniul prospecţiilor, lucrase un timp detaşat şi în Atlanta, călătorise mult prin lume şi după ieşirea la pensie, făcuse numeroase excursii dintre care două în jurul lumii, Machu Pichu, Tibetul, Taj Mahalul, Hawaii, Bermude, sfinxul, piramidele, Kuweitul, Sharm El Şeic-ul.
Cristian arăta mai vârstnic.
- Cu mine a şters viaţa mai multe străzi decât cu tine! Şi mi-am zis mereu că mai rău decât atâta nu se poate, dar uite că viaţa a ţinut cu orice preţ să mă contrazică, eşuând de fiecare dată. Cinci copii în total, trecut fărămiţat, riduri şi cearcăne din cele mai timpurii, şomaj înaintea pensiei, vinde casa, plăteşte datoriile şi cumpără repede cu diferenţa o casă undeva în lunca Dunării, pensie cam treisute treizeci si trei de dolari, după reajustare se înţelege. Asta ca să-ţi dau o idee ceva mai exactă pe ce picior dansez, deşi mie acum numai de dans nu-mi arde.
Zi-mi despre tine: te-ai căsătorit, ai familie, copii?
- Hai să vorbim despre lucruri mai vesele.
- Cum ai dat de mine?
- Ţi-am citit pe internet romanul Călugărul, am tresărit la numele autorului, ţi-am aflat adresa şi ţi-am scris. M-a tulburat, m-a pus pe gânduri. Mă trezeam noaptea gândindu-mă la ce-am citit. Bietul om! L-ai cunoscut sau numai fantezia scriitoricească?
- Goana după un ideal. Alergi toată viaţa după el şi el fuge din calea ta, la fel ca linia orizontului, amândoi cu viteze constante. Toată viaţa şi-a dorit să ajungă călugăr şi n-a reuşit. Viaţa nu se poate să fie numai o orbecăială în întuneric. Mai este ceva care ne scapă. Şi el căuta acest ceva, Adevărul absolut să zicem. Familia şi restul lumii l-au acuzat că se derobează de obligaţiiile civice, cap de familie, pensii de întreţinere şi altele asemenea. Şi s-a revoltat. Împotriva tuturor şi împotriva lui însuşi pentru nereuşită. El a vrut să devină călugăr cu orice preţ. Şi când şi-a dat seama că nu reuşeşte, s-a izolat într-o casă părăsită, luând numai Biblia cu el şi trăind ca un pustnic. Hrănindu-se cu ce putea să-i ofere pădurea din apropiere şi o dată la două zile câte un pachet de jumătate kilogram de pesmet. Curgea prin apropiere un izvoraş, aşa că de apă nu ducea lipsă.
- Nu se poate trăi cu atât de puţin.
- Când eram copil, am cunoscut oameni din satul meu care veneau de pe front sau din prizonierat, şi care se hrăniseră la fel cu crenguţe de pomi tăiate, rădăcini de copaci, cu iarbă. Pentru ei ar fi fost o delicatesă pesmetul, dar nu aveau cum să ajungă la el. Patericul e plin de pustnici care au trăit cu zecile de ani în câte o grotă de care ştia numai Dumnezeu, împletind coşuri de nuiele sau rogojini numai pentru pâine. Pâine şi apă. Şi i-a ţinut Dumnezeu sănătoşi. Confortul pentru ei era un cuvânt necunoscut.
- Bine, dar bine, corpul are nevoie de o hrană cât mai variată şi bogată în calorii, vitamine, proteine, minerale. Nutriţioniştii susţin că omul trebuie să includă peste patruzeci de ingrediente pentru un regim adecvat. Ca să nu strice un anume echilibru energetic. Altminteri te anemiezi obligatoriu. Îmi dai dreptate?
- Da. Dar dacă vrea, pune Dumnezeu restul.
- Aici m-ai blocat… Nu ştiu ce să mai zic. Şi amănuntele de unde le cunoşti?
- Îşi fixase singur canon de chilie, nu slujea pentru că nu era preot, iar cu lucrurile acestea nu se glumeşte, dar se ruga continuu. Trăia în lume, dar se considera în mănăstire. Şi un călugăr nu se laudă niciodată cu faptul că posteşte. Dar îl mai căuta soţia şi de la ea am aflat. Până când şi-a zis că nu e pustnic acela care locuieşte la marginea satului, aşa că într-o bună zi şi-a aflat adăpost într-o peşteră neştiută de lume. Asta aşa pe scurt ca să închei.
- Bine dar ca cititor încerc un sentiment de insatisfacţie. De fapt cum se termină povestea?
- Nu e nici un fel de poveste. Ea continuă. Continuă pentru fiecare dintre noi. Chiar şi pentru tine, deşi tu nu voieşti să devii călugăr. Acelaşi adevăr pe care l-ai căutat şi tu toată viaţa. Mai bine să ne punem întrebări, chiar dacă acum nu suntem în stare să răspundem la ele, decât să vegetăm. Sufletele noastre tânjesc după un zbor anume. Şi la capătul acestui zbor ne aşteaptă Dumnezeu. Vorbeşte-mi despre tine. Tot ce crezi că merită să ştiu.
- Parcă-mi este ruşine că am trăit mai bine decât călugărul tău. Dar am muncit şi mi-am câştigat cinstit pâinea zilei. Am vrut şi eu să văd toate monumentele importante din catalogul istoriei şi să descifrez simbolurile, semnificaţiile pe care le ascund. Quo Vadis Domine? Şi să învăţ ce se poate învăţa din acestea. Mi-a plăcut numai partea plină a paharului şi când se golea îl umpleam repede la loc. Mai bine sătul decât flămând, mai bine sănătos decât suferind. Am acasă albume peste albume cu locurile vizitate. Le privesc uneori şi-mi pare că este vorba despre un altul. Poate că într-o zi am să-mi scriu şi eu un fel de jurnal. Dar sunt prea lenş. Nu cred că o voi face. De ce să-l scriu? Ce-am căutat, am găsit, ce-am vrut să văd, am văzut.
- Ce-ţi mai doreşti?
- Poate ţi se pare ciudat că nu duc ca cei mai mulţi grija traiului de mâine. Şi cu toate astea parcă port un gol în spate, un balon imens. Nu e greu, ci numai incomod. Îl simt umplut cu heliu pe care scrie cu Times new roman font 15:,,Standard“. Ăsta e poate stigmatul meu. Şi cine ştie, cum spui tu la capătul drumului poate rolurile noastre se vor inversa.
- Lazăr şi bogatul nemilostiv? Nu e cazul aici.
- Dacă sachimbăm locurile poate că este.
- Atunci căutarea continuă. Pentru amândoi, nu?
- Desigur.
Înserarea cobora în falduri învăluindu-le treptat contururile.
