„N-am venit să stric Legea, ci să împlinesc”, zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai că pentru a înțelege temeinic aceste cuvinte se cade a ține seama de cele două înțelesuri pe care le poate adopta verbul a împlini în limba română.
Mi se spune: adu-mi o cană de apă. Aduc cana: împlinesc porunca. Sau: adu sapa din curtea bisercii. O aduc, am împlinit porunca. Dar a împlini mai poate avea și sensul de a desăvârși, a perfecționa, a ridica la un nivel mai înalt, la un grad superior.
Domnul a împlinit Legea în amândoua înțelesurile verbului. Mai întâi i-a dat ascultare, i s-a supus: primind a fi tăiat împrejur, potrivit Legii, la opt zile după naștere. În al doilea rând fiind adus spre închinare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede ca orice întâi născut parte bărbătească să fie afierosit lui Dumnezeu în ziua a 40-a de la naștere. (Când se face și curățirea mamei).
Astfel s-a procedat și cu Pruncul Iisus, purtat de Iosif și Maria la Templu în a 40-a zi de la naștere – adică în ziua de 2 februarie, adică astăzi – și întampinat acolo de dreptul Simeon și de proorocița Ana a lui Fanuel. Când ajunge la vârsta de 12 ani, Iisus, ca orice tânar iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde Se va rătăci de părinții Lui și-i va uimi pe cărturari cu întrebările și răspunsurile Sale. În sfârșit, Domnul nu începe a predica decât atunci când atinge vârsta de 30 de ani, dând și în felul acesta ascultare Legii: ea dispunea ca nici un bărbat să nu predice ori proorocească mai înainte de a fi împlinit 30 de ani.
S-au întrebat unii ce a făcut Domnul între 12 și 30 de ani, perioada asupra căreia referatele evanghelice nu ne dau nici o informație. Nu cumva a fost plecat în India, unde a deprins învățătura yoghinilor și practicile de magie ale fakirilor? Dar nu este nevoie să recurgem la asemenea ipoteze hazardate și presupuneri fanteziste deoarece tăcerea evangheliștilor se explică foarte ușor: Iisus n-a început să predice și să propovăduiască înainte de a fi atins vârsta de 30 de ani pentru că S-a supus imperativului Legii. Iar evangheliile trec sub tăcere această lungă perioadă din pricină că, în conformitate cu obiceiul istoricilor din vechime, nu se realizează decât faptele importante și momentele semnificative și nu se dau amănunte asupra perioadelor de pregătire. Dar Domnul nu a împlinit Legea numai supunându-Se dispozițiilor ei ci și desăvârșind-o, perfecționând-o, ridicând-o la un nivel superior de subtilitate și completitudine, dând adică verbului a împlini înțelesul de-al doilea.
Ce aduce nou Domnul, care sunt principalele elemente ale viziunii transformatoare? Răspunsul, ori mai bine zis răspunsurile, la cea dintâi vedere, pot părea surprinzătoare. Dezbinare (ori vrajbă), zice Domnul, am venit să aduc, iar nu pace (Matei 10, 35; Luca 12, 51-53). Și tot așa: sabie am venit să aduc, iar nu pace (Matei 10,34). E drept că Domnul afirmă (Matei 26, 52): toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri, dar în clipele solemne ale Cinei celei de Taină își întreabă ucenicii: „Când v-am trimis pe voi fără pungă, fără traistă și fără încălțăminte, ați avut lipsă de ceva? Iar ei au zis: de nimic. Și El le-a zis: acum însă cel ce are pungă să o ia, tot așa și traistă; și cel ce nu are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere” (Luca 22, 35-36). Domnul așază duhul deasupra literei, contrar saducheilor și (mai ales) fariseilor, robi ai textelor, exegeți strâmți, minți incapabile de a depăși orizontul literal al prescripțiilor. „Duhul, proclamă Hristos (loan 6, 63), este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic” (tot așa Sf. Apostol Pavel: „Litera ucide, iar duhul face viu”: II Cor. 3, 6).
Nu numai dezbinare și sabie aduce Hristos pe acest pământ, ci și – în aceeași tonalitate aprigă, impetuoasă – foc. Mai înainte chiar de a fi început Domnul să propovăduiască, Ioan Botezătorul declară: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine¦ Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc (Matei 3, 11). Întocmai glăsuiește și Evanghelia Sfântului Luca: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine: El vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (3, 16). Iar Domnul Se exprimă categoric (la fel ca pentru dezbinare și sabie): „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins” (Luca 12, 49). Dragostea este aceea care, în învățătura lui Hristos, înlocuiește vechea – rece și aspra – dreptate.
Legământul vechi e al dreptății, al dreptății stricte, cel nou e al dragostei care atât de măreț și în cuvinte incomparabile este proclamată de Sfântul Apostol Pavel (I Cor. cap. 13) a fi suprema virtute și singura menită veșniciei. Iubirea aproapelui este recunoscută a fi o poruncă la fel de mare ca și cea a iubirii lui Dumnezeu atât de Evanghelia lui Matei (22,39) cat si de a lui Marcu (12, 31). Pe aproapele nostru, Hristos ne învață a-l iubi ca pe noi înșine. În Evanghelia Sfântului Apostol Ioan aflăm aceeași poruncă exprimată în termeni mai hotărâți, raportați la relația dintre Hristos și apostolii Săi și accentuându-se în chip minunat caracterul ei exemplificator: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul”. Iubirea de aproapele, așadar, e statornicită la gradul cel mai înalt: ea nu se cade a coborî sub nivelul celei purtate de învățător ucenicilor Săi. Și Domnul urmează: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan. 13, 34-35 și 15, 12).
Dragostea de aproapele e mărturia care nu inșală, e proba dirimantă. Cei care se pretind slujitorii lui Hristos, dar se urăsc ori defaimă unii pe alții sunt niște mincinoși nerușinați. Tot în înțelesul al doilea al verbului a împlini se cuprind povețele date de Hristos în Predica de pe munte pe care nu șovăi a o socoti atât de vrednică a fi aportul planetei noastre la acel concurs închipuit de marele scriitor și marele creștin Giovanni Papini ca și Fericirile, de el gândite ca produsul nostru spiritual cel mai de pret și apt a ne asigura victoria. Cu Predica de pe munte nu avem mai puțini sorți de a câștiga concursul cosmic. Întreaga Predică de pe munte e o manifestare a împlinirii Legii vechi prin desăvârșire, rafinare și subtilizare. Impulsul etic din cuprinsul Legii vechi e dus acum până la paroxismul punctului culminant. Domnul nu este mulțumit cu porunca de a-ți iubi prietenul, ruda, pe cel de un neam cu tine, pe cel care-ți vrea binele, pe „aproapele” în înțeles concret. Mergând mult, mult mai departe decât Legea veche, dorește și ne cere să-l iubim pe vrăjmașul nostru (Matei. 5, 43-44; Luca 6, 27 si 6, 35). „Să nu ucizi” I se pare cu totul insuficient: simpla jignire (cu vorbe ca: nebunule, netrebnicule) a fratelui nostru e considerată a fi vrednică de osândă grea (Matei 5, 22).
Cât de nobilă, de mărinimoasă și de rafinată este povața menționată în versetele 23-24 din capitolul 5 al Evangheliei Sf. Matei: „Dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău”. Altfel spus după cum nu ne putem înfățișa lui Dumnezeu cu mâinile pătate de sânge, aidoma nu putem cuteza să ne apropiem de altar cu limba spurcată de vorbe urâte. Tot atât de nobil, de îndrumător spre smerenia sinei și de bogat în omenie este îndemnul de a nu vedea paiul din ochii vecinului mai înainte de a fi văzut și scos bârna din propriul tău ochi (Matei 7, 3-5; Luca 6, 42). Celor de demult li s-a spus: „Să nu săvârșești adulter”; dar Hristos face un salt până la o înălțime de unde simpla poftire, simplul gând apar egale cu fapta. Nu ajunge să nu săvârșești, Iisus ne cere să nici nu ne învoim cu gândul păcătos. Curat să ne fie nu numai trupul, ci și cugetul: acesta ne poate implica în rele, tot atât de grav ca și materializarea sa. De asemenea nu ajunge să nu juri strâmb, ci trebuie să nu juri deloc cu nici un fel de jurământ; să fie cuvântul tău da ori ba. Parcă și mai departe înaintăm pe calea subtilității, dând de aceste recomandari care toate stau dovadă pentru cât de mult prețuia Domnul însușirea ce se numește discreție: se cere să fim întru totul discreți când ne rugăm: să nu ne facem rugăciunea în vazul oamenilor, în locuri publice, ci în cămara încuiată (Matei 6, 5-6); când facem milostenie, „să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (Matei 6, 2-3). Când postiți, ni se spune (și aici textul evanghelic – Matei 6, 16-1 8 – se ridică la un nivel moral, mitopoetic și de eleganță care deopotrivă ne cutremură și ne încântă): „Nu fiți triști ca fățarnicii; că și ei își smolesc fețele, ca să arate oamenilor că postesc: Tu însă când postești, unge capul tău și fața ta o spală”. Deci, nu numai să nu dăm în vileag o faptă virtuoasă, dar să ne și străduim a o ascunde!
Cu totul proprie Noului Legământ este desigur și taina Crucii care înseamnă jertfă, suferință și asumare a vinovăției. Hristos Se jertfește pentru noi și nevinovat, neprihănit fiind – ia asupră-Și păcatele lumii. Hristos Se întrupează pentru a cunoaște nemijlocit condiția omenească; nu prin relatări și informații indirecte (prin reportaje) ci prin experiență personală, existențială. Și de ce, de bună voie, se dă Domnul, crucii și suferinței? Tocmai pentru că suferința este caracteristică definitorie – cu adevărat definitorie – a omului, trăsătura cu totul specifică a condiției umane. Creștinismul, spunea Simone Weil – care s-a apropiat atât de mult de Hristos fără a face însă pasul final – nu ne da un mijloc miraculos de a scăpa de suferință, dar ne dă mijlocul de a folosi în mod miraculos suferința (de a o preface, adica, în mijloc de cunoaștere – cum spune Dostoievski – de mântuire și de iubire).
Suferința, Hristos a ținut să o cunoască în forma ei totală și cumplită – și însoțită de batjocură și deznădejde, condimentele necesare oricărei suferințe reale – tocmai pentru a da întrupării Sale un caracter autentic, de bună credință, serios și nesuperficial. Pe ea a socotit-o a fi ce ne este irecuzabil propriu și prin ea, așadar, a înțeles că e de datoria Sa a trece. Creștinismul nu este numai Lege, dreptate (să nu uităm vorba paradoxală dar și zguduitoare a Sfântului Isaac Sirul: să nu huliți spunând că Dumnezeu e drept. Un Dumnezeu drept nu L-ar fi trimis pe Cel Nevinovat să piară pe cruce pentru mântuirea păcătoșilor) ori: „tariag” (cele 613 comandamente pozitive și negative în care Talmudul rezumă raporturile dintre om și dumnezeire; împlinirea lor neabătută chezașuiește indubitabil izbăvirea săvârșitorului).
Creștinismul e mai ales acestea trei: duh, foc, dragoste, tustrele elemente vădit „dinamice” și subtile. De aceea, frați creștini, nu-i de ajuns creștinului să meargă duminica și în zilele de sărbătoare la biserică, să aprindă una ori câteva lumânări, să se închine la icoane și, eventual, să bată una ori mai multe metanii. Bune sunt acestea toate și frumoase. Dar cred că nu-s destul. Creștinismul nu-i numai slujbă, cult și ritual. Creștinismul înseamnă trăire creștină liberă, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Domnul nu a venit pe pământ spre a întemeia o nouă religie ci pentru a ne da un nou mod de viață, a ne chema la înduhovnicire și îndumnezeire. Hristos S-a pogorât din cer și S-a făcut om ca noi să ne putem înălța deasupra condiției noastre animalice și trupești, să ne putem îndumnezei.
Hristos ne cheamă chiar deasupra deasuprelor Vechiului Legamant, întru împlinirea vocației noastre spirituale și cosmice. Se cuvine să ne stea mereu alături Crucea și Hristos. Creștinismul, osebindu-se de iudaism, islamism, budism și toate celelalte religii orientale, e credința într-un Dumnezeu întrupat. Iar dacă Dumnezeul nostru S-a întrupat nouă ce ne incumbă să facem? Să ne străduim a ne înduhovnici, a ne apropia cât mai mult de El, a ne înălța în limita – ba și peste limita – puterilor noastre omenești; numai astfel vom fi în măsură să ne împlinim și noi menirea, să ne arătăm și noi vrednici să-L întâmpinăm pe Hristos în inimile noastre. Căci voi încheia citându-vă o preafrumoasă și adevărată vorbă a unui învățat evlavios: întrebării: „Unde este Dumnezeu?” el îi răspunde: „Acolo unde este lăsat să intre”.
Nicolae Steinhardt, Predică la Întâmpinarea Domnului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
AVEM SFINTI
Sunt mii de sfinţi
Ce-au îndurat martiriu,
Chinuri cumplite ei au suferit,
Dar câţi din oameni
Ştiu de-a lor durere,
Câţi despre ei au auzit?
Avem mulţi sfinţi
Ce mijlocesc la Domnul
Pentru a noastră mântuire,
Să le aducem şi noi astăzi
Prinos de mulţumire.
Să le urmăm credinţa neclinită
Şi dragostea de Dumnezeu,
Să îi rugăm să ne ajute,
Căci drumul vieţii este
Din zi în zi mai greu.