Rugăciune Părintele Ierodiacon Visarion Iugulescu

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

De multe ori vedem cum la unele familii mor copiii de mici, iar la alţii nu le rămâne chiar nici unul. Aşa se plângea o mamă căreia îi murise doi copii pe neaşteptate. În deznădejdea ei se revolta chiar cu cuvinte grele împotriva lui Dumnezeu. Dar într-o noapte avu un vis grozav.
Se făcea că într-un oraş se anunţase spânzurarea a doi ucigaşi fioroşi. O lume întreagă se strânsese să privească, iar în mulţimea aceea era şi ea. Toţi aşteptau cu răsuflarea oprită să vadă pe cei doi osândiţi. Iată că se arătară, iar femeia noastră uitându-se bine la ei, scoase un ţipăt de groază. Erau tocmai copiii ei care muriseră, iar acum crescuseră mari. Sub spaima acestui vis mama se trezi şi a înţeles că a fost mustrarea Celui de Sus, ca să nu-şi mai blesteme zilele şi să nu se mai certe cu Dumnezeu că i-a luat copiii.
Dumnezeu care ştie toate şi cunoaşte pe fiecare din pântecele maicii lui, lucrează în aşa chip că pe unii din părinţi care-şi pun încrederea în copiii lor, îi pedepseşte în chip tainic, în timp ce pe alţii îi scuteşte de mari necazuri ce ar putea avea din partea lor. De aceea îi ia Dumnezeu mai de mici ca să nu-i ia satana mai târziu. Câţi părinţi nu sunt care cresc câte cinci, şase copii şi până la urmă ajung să moară pe mâinile străinilor, neavând milă de la nici unul. Îi cresc cu mare grijă, cheltuiesc cu ei să-i facă fericiţi, gândind că vor avea şi ei ajutor, dar până la urmă tot în singurătate mor bieţii părinţi.
Aşa a înţeles şi mama aceasta din povestirea noastră, că fiii ei dacă trăiau ajungeau nişte criminali, şi astfel ar fi murit spânzuraţi. Vedem şi auzim în zilele noastre pe mulţi părinţi plângându-se de copiii lor, fiindcă tinerii noştri nu mai merg pe drumul vieţii, după Domnul Iisus, ci merg cu paşi repezi pe drumul morţii şi al pieirii sufleteşti, pe drumul plăcerilor şi al păcatelor. O mare decădere sufletească vedem în tineretul nostru creştin, cum le sunt alterate sufletele şi trupurile, căci
s-au născut într-o lume îmbătrânită în rele şi s-au amestecat cu atâtea forme de rătăciri, încât credinţa multora s-a rătăcit, iar candelele simţirii mistice au înţepenit.
În pătura cultă mulţi îşi au propria lor religie, o religie foarte liberă, personală şi superficială. Unii din cei vârstnici îşi mai aduc aminte din copilărie de unele idei religioase, dar şi acestea sunt înăbuşite de buruienile acestui veac materialist, căci cei mai mulţi pun în cântar cele dumnezeieşti cu cele pământeşti.
Alţii sunt subjugaţi total ştiinţei profane şi au căzut atât de mult în necredinţă, încât se situează sub nivelul de viaţă spirituală al păgânilor. În pretenţiile lor, ei vor să experimenteze totul în laborator, să măsoare, să cântărească totul ca să se convingă de existenţa lui Dumnezeu. Ei judecă tot ce nu înţeleg şi tăgăduiesc tot ce nu cunosc.
Aceşti oameni culţi şi atât de puţin înţelepţi, care surâd cu un aer de superioritate, când e vorba de mântuirea sufletului, uită că în domeniul credinţei, unităţile de măsură nu mai sunt cele materiale, ci cele duhovniceşti spirituale. Aceşti oameni necredincioşi ironizează toate mărturiile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, socotindu-le o literatură învechită, bună pentru prostime. Încrezători numai în ei, măsoară veşnicia după mintea lor limitată. Nepăsători de soarta sufletelor lor, fără nici o tresărire în faţa marilor taine care ne învăluie, ei rămân pasivi şi netulburaţi în tihna lor trupească, asemenea unor dobitoace fără raţiune.
Una din piedicile cele mai mari pe care le întâmpină omul în calea mântuirii lui este măgulirea dată de propria lui persoană. Orbit de mândrie omul nesocoteşte pe Dumnezeu, pe care nu-L putem afla decât prin umilinţă şi smerenie. Dacă iubim învăţăturile creştineşti trebuie mai întâi să le cunoaştem şi să le gustăm. Dacă nu vrem să le cunoaştem şi să le urmăm ajungem la nebunie şi îndrăcire.
Să ne întoarcem deci la cele simple şi drepte, la cele veşnice, să ne întoarcem la Dumnezeu şi să ne regăsim pe noi înşine, regăsindu-ne şi rostul adevărat, căci
ne-am schimonosit chipul lăuntric cel asemenea lui Dumnezeu şi am rătăcit calea, trăgând mereu în plugul vieţii cu gândul spre cele pământeşti nemaivăzându-le pe cele cereşti. Preocupaţi de mijloacele existenţei, uităm de scopurile ei; umblând după poftele trupului pierdem sufletul şi cu cât trăim pentru noi înşine, ne îndepărtăm de Dumnezeu.
Să ne oprim puţin din drumul frământărilor noastre şi să ne întrebăm cu toată sinceritatea, de ce ne iubim mai mult trupul care este vremelnic şi supus putrezirii, decât sufletul care este veşnic şi este cel mai mare dar cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. De ce ne îngrijim de boala trupului, iar boala sufletului o lăsăm nevindecată aşa încât mulţi nu se spovedesc cu anii şi din neştiinţă, necredinţă sau ruşine nici ultima spovedanie nu o fac cum trebuie.
De ce iubim atât de mult împodobirile trupului, iar virtuţile sufleteşti şi faptele bune le trecem cu vederea?! De ce ne întristăm când ne pătăm hainele şi nu plângem când ne pătăm sufletul cu fel de fel de păcate?! De ce ne înşelăm şi ne duşmănim pe noi înşine prin ceea ce avem mai scump şi nemuritor, sufletul?! De ce ne amăgim cu o credinţă de suprafaţă şi nu păşim mai adânc trăind ca adevăraţii creştini?!
Să deschidem ochii sufletului şi să auzim glasul Mântuitorului când ne strigă ca să ne întoarcem de pe drumul morţii la viaţă. Şi astăzi glasul aceluiaşi Mântuitor ne cheamă pe toţi ca să ne întoarcem de pe căile fărădelegilor. Să nu zicem ca necredincioşii că nu avem păcate. Să privim trecutul nostru şi să vedem cum stăm noi cum sufletul şi dacă socotim mai amănunţit, observăm cum păcate foarte grele mulţime de creştini le fac atât de uşor.
Să zicem că nu ai pus foc la nimeni ca să-l păgubeşti, dar câte case n-ai aprins cu limba, prin vrajbă şi invidie, prin iscodiri şi minciuni?! Câte suflete n-au suferit şi nu suferă din cauza limbii unora?! Câte suflete nu se smintesc şi câţi nu se ceartă, ajungând la bătaie, câţi nu hulesc pe Dumnezeu, şi câte alte rele datorită pârâciunilor şi minciunilor lor?!
Dar ce să mai spunem de păcatul acesta mare al desfrânării şi al avorturilor care se practică pe o scară întinsă ajungând să-l facă chiar şi fetele de şcoală?! Cei mai mulţi tineri nu întreabă nici pe mamă, nici pe tată şi necununaţi la biserică se întrec în păcate ca dobitoacele. Aşa cum au văzut prin filme, zămislesc copii fără cununie, care la rândul lor fac şi ei la fel, ba şi mai rău. Apoi diavolul îi împinge la un alt păcat, căci văzând că nu se înţeleg încep să alerge pe la vrăjitoare şi descântătoare, la ghicit şi spiritism. Aşa îi spurcă diavolul ca să nu mai aibă loc duhul lui Dumnezeu în sufletele şi trupurile lor. Vai de casa aceea unde se află o femeie care merge la vrăji şi descântece.
Mulţi părinţi îşi smintesc proprii copii purtându-se cu neruşinare faţă de ei. Unii se dezbracă în faţa copiilor lor şi fac chiar glume proaste în faţa lor, sau dorm amestecaţi şi fără de nici o grijă, fără să gândească cum gânduri urâte şi viclene încolţesc în mintea şi inima acestor copii. Nu este îngăduit unui tată să doarmă cu fiica sa în pat după 7 ani, sau unei mame să doarmă cu fiul ei după vârsta aceasta şi nici fraţi cu surori, fiindcă copiii veacului acestuia au simţurile foarte dezvoltate şi ajung la păcate grele, pentru care părinţii vor da seama înaintea lui Dumnezeu.
Mare dezastru sufletesc a reuşit diavolul să facă în sufletul tineretului prin fel de fel de filme, teatre şi distracţii imorale. Diavolul a învăţat chiar pe unele femei să-şi vândă trupul şi sunt sigur că astfel de femei nu ştiu ce e păcatul şi nu s-au spovedit niciodată. Tot un păcat mare este să ţineţi în casă reviste cu poze imorale care nu sunt altceva decât icoanele curvarilor. În casa unde se află astfel de tablouri, Dumnezeu nu ascultă rugăciunea şi vai de casa aceea în care rugăciunea nu e primită.
Iată idolii moderni ai veacului de pe urmă. Multe mame vin cu copiii speriaţi, damblagiţi, plini de bube, slăbiţi şi cu lacrimi în ochi spun că aşa mari cum sunt, copiii lor urinează în pat. Se întreabă de unde au această spaimă, fără să se gândească că copilaşii lor când sunt pe întuneric în casă şi apar la televizor scene îngrozitoare, ei ţipă şi tremură de frică. Urmările apar mai târziu. Iată de ce femeile însărcinate n-au voie să privească astfel de scene, că de aceea se nasc copii cu duh de frică şi chiar îndrăciţi.
Mulţi tineri şi tinere şi-au îmbolnăvit corpul şi şi-au otrăvit sufletul cu astfel de blestemăţii pe care duhurile necurate
le-au scos la iveală pe faţa pământului. Acestea sunt cursele diavolului, undiţele lui ca să atragă tineretul din cea mai fragedă vârstă.
Să ia aminte părinţii că vor da seama de sufletele tineretului nostru ajuns bolnav cu trupul şi mort cu sufletul de aceste păcate care-l frământă şi-l chinuiesc tot timpul. De aceea mulţi îşi mint părinţii, îi înşeală şi îi fură. Mulţi creştini cred că de aceste păcate pot scăpa uşor, plătind câte un pomelnic sau aprinzând lumânări. E uşor să facă omul lucrul acesta, mai ales acum când toată lumea are bani, dar să nu ne înşelăm şi să ştie toată lumea că nu există mântuire fără pocăinţă şi fără oprire de la fărădelegi precum şi fără împlinirea sfintelor canoane aplicate celor păcătoşi spre îndreptare.
Dacă nu ne căim din inimă şi nu plângem păcatele noastre, încă nu suntem întorşi de pe calea morţii şi a pieirii veşnice. Să ne întoarcem la mama noastră care este Sfânta Biserică, şi să ascultăm glasul Mântuitorului care ne strigă pe toţi să ne întoarcem la El.

Rugăciune 
Doamne şi Stăpânul vieţii noastre, Cel ce ai înviat pe fiul văduvei din Nain, milostiveşte-Te şi înviază sufletele noastre cele omorâte de păcat. Zi-le Tu, cu cuvântul Tău cel dumnezeiesc: 
sculaţi-vă, tinerilor, sculaţi-vă copiilor din drumul morţii, din drumul păcatelor şi viciilor şi veniţi ca în ziua cea mare să înviem cu toţii pentru viaţa veşnică. Amin.

Părintele Ierodiacon Visarion Iugulescu