DESPRE POCĂINŢĂ ŞI ÎNTOARCEREA PĂCĂTOSULUI LA DUMNEZEU

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

                               Cum începe viaţa creştină prin Taina Pocăinţei?

Viaţa creştină in har ar trebui să inceapă la Sfantul Botez. Dar cei ce păstrează acest har sunt
foarte puţini; cea mai mare parte a creştinilor il pierd. Vedem cu toţii că există unii oameni
care sunt mai mult sau mai puţin decăzuţi in viaţa pe care o duc, din pricina faptului că au
avut un inceput cu totul jalnic, care a fost ingăduit aşa şi cu timpul a prins rădăcini adanci in
ei. Alţii poate că au avut un inceput bun, dar in primii ani ai tinereţii, fie din propria lor
pornire, fie prin ispitirea de către alţii, au uitat acest inceput şi au căpătat obiceiuri rele.
Astfel de oameni nu mai duc o adevărată viaţă creştină. Pentru unii ca aceştia, sfanta noastră
credinţă aduce Taina Pocăinţei. „Avem Mijlocitor către Tatăl, pe lisus Hristos cel drept” (I
Ioan 2,
 l). Dacă ai păcătuit, recunoaşte-ţi păcatul şi pocăieşte-te. Dumnezeu va ierta păcatul şi
iarăşi iţi va dărui „inimă nouă şi duh nou” (lezechiel 36, 26). Nu există altă cale: fie nu
păcătui, fie pocăieşte-te. Judecand după numărul celor care au căzut după Botez, se poate
spune chiar că pocăinţa a devenit pentru noi singurul izvor al adevăratei vieţi creştine.
Este nevoie să ştim faptul că, in Taina Pocăinţei, unii trebuie doar să se cureţe, iar darul vieţii
in har, mai inainte insuşit şi lucrător in ei, se va aprinde din nou. Pentru alţii inceputul acestei
vieţi a fost aşezat de curand in ei sau e pe cale de a fi dăruit şi primit iarăşi. Vom cerceta
acest din urmă caz.

                                        1. Întoarcerea de la păcat la Dumnezeu

In ceea ce priveşte a doua situaţie de care am pomenit, ea constă intr-o schimbare hotărată
spre mai bine, o puternică mişcare de voinţă, o depărtare de păcat şi o intoarcere la
Dumnezeu sau aprinderea unui foc al ravnei numai pentru lucruri plăcute lui Dumnezeu, cu
lepădarea de sine şi de orice altceva. Ii este proprie mai presus de toate o foarte puternică
mişcare de voinţă. Dacă omul a căpătat obiceiuri rele, acum trebuie să se rupă de sine insuşi.
Dacă a supărat pe Dumnezeu, acum trebuie să se perpelească in focul dreptei judecăţi. Un om
care se pocăieşte trăieşte durerile unei femei care naşte şi, in simţurile inimii lui intalneşte,
aşa-zicand, chinurile iadului. Lui Ieremia care plangea, Domnul i-a poruncit: „să dărami şi să
zideşti şi să sădeşti” (Ieremia l, 10). „Plansul pocăinţei este trimis de Domnul pe pămant
pentru că atunci cand pătrunde in cei ce-l primesc, pană la despărţirea sufletului şi duhului,
dintre incheieturi şi măduvă” (Evrei 4, 12), să nimicească omul cel vechi şi să pună temei
zidirii celui nou. In omul care se pocăieşte vine mai intai teama, apoi alinarea nădejdii;
intristarea, apoi mangaierea; groază pană in pragul deznădejdii, apoi adierea mangaietoare a
milei. Una inlocuieşte pe alta şi acest lucru naşte sau păstrează in omul aflat in stare de
decădere sau deznădăjduire de viaţă, nădejdea că totuşi, va primi viaţa cea nouă. E ceva
foarte dureros, dar şi mantuitor.  Prin urmare, devine de neocolit faptul că oricine nu a
incercat o asemenea durere, nu a inceput incă să trăiască prin pocăinţă. E cu neputinţă omului
să inceapă a se curăţa cu desăvarşire fără a fi trecut prin acest creuzet, impotrivirea vie şi
hotărată faţă de păcat nu vine decat din ura pentru el. Urarea păcatului, la randul ei, se naşte
doar din simţirea răului care e in el; iar răul din el este trăit cu toată urgia lui in această durere
din pocăinţă. Numai aici simte cineva cu toată inima ce mare rău este păcatul; după aceea va
fugi de el ca de focul gheenei. Fără această incercare dureroasă, chiar dacă ar incepe să se
cureţe in vreun fel oarecare, nu va putea să se curăţească decat puţin, mai mult pe din afară
decat pe dinăuntru, mai mult in fapte decat in suflet. De aceea, inima sa va rămane murdară,
asemeni minereului netopit.
O astfel de schimbare este săvarşită in inima omului de către dumnezeiescul har. Doar acesta
este in măsură să indemne pe cineva a-şi ridica mana asupră-şi ca să se aducă pe sine jertfă
lui Dumnezeu. „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis”
(Ioan 6, 44)
 Dumnezeu insuşi ii dă o inimă şi un duh nou (vezi lezechil 36, 26). Omul se
intristează pentru sine. Afundandu-se in păcatele cărnii, a devenit una cu ele. Numai o putere
din afară, mai inaltă, il poate rupe de sine şi ridica impotriva sa. Astfel, harul săvarşeşte
schimbarea in păcătos, dar aceasta nu se petrece fără invoirea lui. In Sfantul Botez, harul ne
este dat in clipa in care Taina se săvarşeşte asupra noastră; totuşi, voinţa liberă vine mai apoi
şi işi insuşeşte ceea ce i s-a dat. Prin urmare, in pocăinţă libera consimţire trebuie să participe
la insuşi actul schimbării.

                                                      2. Unirea harului cu libertatea

Schimbarea spre mai bine şi intoarcerea la Dumnezeu par să se intample dintr-o dată sau
instantaneu şi aşa şi este. Inainte de aceasta totuşi, schimbarea parcurge cateva trepte ale
unirii harului cu libertatea, prin care harul pune stăpanire asupra libertăţii, iar aceasta i se
supune. Prin aceste trepte sunt nevoiţi să treacă toţi. La unii, treptele sunt urcate cu
repeziciune, in vreme ce la alţii, lucrul durează mai mulţi ani. Cine ar putea urmări tot ceea
ce se petrece aici, mai ales că există atatea căi prin care harul lucrează inlăuntrul nostru şi
nici stările in care se află oamenii asupra cărora acesta lucrează nu pot fi numărate? Trebuie
să ne aşteptăm insă ca in ciuda atator deosebiri, să existe o faţă comună a schimbării de carenu poate scăpa nimeni. Orice om care incepe a se pocăi trăieşte in păcat, dar tot el este zidit
din nou prin har. Prin urmare, putem infăţişa felul in care se petrec lucrurile, desluşindu-i
obarşiile, pornind atat de la cercetarea stării in care se găseşte păcătosul, cat şi de la legătura
ce se naşte intre har şi libertate.

                                                                Starea păcătosului

       In cele mai multe cazuri, cuvantul lui Dumnezeu infăţişează pe păcătosul aflat in nevoia de
innoire prin pocăinţă ca fiind cufundat intr-un somn adanc. Trăsăturile proprii unor astfel de
oameni nu sunt intotdeauna reduse doar la o decădere vădită, ci mai degrabă şi la lipsa, in cel
mai strict sens, a ravnei inspirate, neegoiste, de a plăcea lui Dumnezeu, precum şi a silei
desăvarşite faţă de orice lucru păcătos. Dăruirea nu e deloc grija cea mai de seamă a
preocupărilor şi ostenelilor lor; au timp pentru multe alte lucruri, dar sunt cu desăvarşire
nepăsători faţă de propria lor mantuire şi nu simt primejdia care ii paşte. Nesocotesc viaţa cea
bună, ducandu-şi zilele in necredinţă, chiar dacă uneori, din afară, ar putea părea drepţi şi
fără de prihană.

                                     1. Câteva amănunte cu privire la omul lipsit de har

Aceasta este starea generală a păcătosului. Iată şi cateva amănunte cu privire la omul căruia ii
lipseşte harul: odată intors de la Dumnezeu, omul se inţepeneşte bine in sine şi face din sine
rostul ultim al vieţii şi lucrării sale. Aceasta se intamplă deoarece, in acest punct, după
Dumnezeu, pentru el nu a mai rămas nimic mai presus de sine şi mai ales deoarece, primind
mai inainte toate din belşug de la Dumnezeu iar acum uitand de El, se grăbeşte şi se ingrijeşte
să pună altceva in loc. Pustiul care s-a ivit inlăuntrul său prin despărţirea lui de Dumnezeu ii
pricinuieşte o sete de nestins, care nu-l chinuie incă, dar nici nu-l lasă. Omul a devenit un hău
fără fund. Face tot ce poate pentru a umple genunea din el, dar nu reuşeşte nici să o vadă, nici
să o simtă umplandu-se. Astfel, işi petrece toată viaţa in trudă, sudoare şi grele osteneli; se
ocupă de tot felul de treburi prin care speră să afle un mijloc de a-şi potoli setea de nestins.
Aceste treburi ii inghit toată puterea, atenţia şi timpul. Sunt bunul lui cel mai de preţ, in care
şi-a pus tot sufletul. Acum e limpede de ce un om care a făcut din sine rostul său ultim nu e
niciodată el insuşi; in schimb, totul e in afara lui, in lucrurile fie născocite, fie adunate prin
mandrie. El s-a despărţit de Dumnezeu, Care este plinirea a tot ce există, in sine insuşi e gol;
nu i-a mai rămas decat o părută revărsare a sa in şirul nesfarşit al lucrurilor şi trăirea prin ele.
Astfel, păcătosul insetează, se agită şi se necăjeşte cu nenumărate treburi şi lucruri din afara
lui şi a lui Dumnezeu. De aceea, o trăsătură proprie vieţii păcătoase este, in nesocotirea
mantuirii,grija şi silinţa pentru multe (vezi Luca l0, 41).

                                            2. Grija şi silinţa pentru multe

Diferitele tente şi deosebiri ale acestei griji şi silinţe pentru multe ţin de felurile pustiului care
s-a ivit in suflet. Există o pustiire a minţii care a uitat pe Cel Ce este totul; ea naşte gnja şi
silinţa pentru multa invăţătură, iscodire, cercetare şi curiozitate. Mai este şi o pustiire a
voinţei care a fost lipsită de stăpanirea ei de către Cel Ce este totul; aceasta naşte dorinţa de
multe lucruri, inşelarea de avuţii, astfel ca totul să fie in mainile noastre, in stăpanirea
noastră; acesta este, egoismul. Pe urmă mai este şi o pustiire a inimii, lipsită acum de putinţa
de a se bucura de Cel Ce este totul; ea pricinuieşte setea de mulţumire prin lucruri
nenumărate, mereu altele, sau căutarea unui nesfarşit şir de obiecte prin care năzuim a aflaplăcere pentru simţuri - atat in afară, cat şi inăuntru. Astfel, păcătosul se frămantă din pricina
multei invăţături, a stăpanirii de avuţii şi a dorinţei de plăceri. Se distrează, are şi dispune,
iscodeşte. Se invarte in jurul acestor cozi toată viaţa lui. Iscodirea ii face cu ochiul, inima
speră să guste dulceţurile lumii şi e momit de propria sa voinţă. Oricine se poate incredinţa
de aceasta dacă stă să ii urmărească mişcările sufletului de-a lungul unei singure zile.
Dacă rămane singur, păcătosul va continua să se invartă in acest cerc vicios, pentru că aşa
ajunge firea noastră atunci cand e robită păcatului. Totuşi, atunci cand se află in prezenţa
altora, rotocoalele lui se inmulţesc de mii de ori şi devin din ce in ce mai intortocheate.
Lumea intreagă e plină de oameni care fac neincetat tot felul de lucruri, intreabă, se distrează
şi se perindă de ici-colo ale căror mişcări in toate acestea au format un sistem care i-a supus
pe toţi sub legile sale, făcand din ele o Lege pentru toţi cei aflaţi in sfera lui de influenţă, in
această adunare de obşte, fiecare intră fără să vrea in legătură cu celălalt, interacţionează unii
cu alţii, iar prin interacţiunea lor işi sporesc iscodirile, egoismul şi goana după plăceri de
zeci, sute şi mii de ori, punandu-şi toată fericirea, bucuria şi viaţa in această valtoare nebună.
E lumea deşertăciunii, in care indeletnicirile, cărările, legea, legăturile, limba, plăcerile,
distracţiile, ideile - totul, de la cel mai mic lucru pană la cel mai mare - sunt pătrunse de
lucrarea acestor trei duhuri rele ai grijii şi silinţei pentru multe pomenite mai sus. E ceea ce
pricinuieşte jalnica invartire a sufletelor oamenilor lumeşti.
Trăind in stransă unire cu această lume, fiecare păcătos e prins in inmiitele ei mreji şi e atat
de incalcit incat nici nu le mai vede. O asemenea povară apasă asupra oricărui om lumesc şi a
fiecăruia dintre părţile lui, astfel incat nu mai are tăria de a se lăsa clintit nici un pas, cat de
mic, de nimic din cele ce nu sunt lumeşti, căci aceasta ar fi ca şi cum ar trebui să ridice o
jumătate de tonă. Aşa că, nimeni nu mai purcede la o lucrare atat de anevoioasă şi nici măcar
nu se mai gandeşte la ea; in schimb, toţi o duc tot aşa, forfotind neincetat prin şanţurile in
care au căzut.

                                                3. Momelile prinţului acestei lumi

Incă mai rău este prinţul acestei lumi, care nu are pereche in viclenie, ranchiună şi priceperea
de a amăgi. El poate pătrunde nestingherit in sufletul omului prin trup şi prin toată acea
materialitate in care se cufundă omul prin cădere. Venind, el starneşte pe mai multe căi
iscodirea, egoismul şi tihna iubitoare de plăceri. Cu tot felul de ademeniri şi momeli, ţine
sufletul in acestea fără putinţă de .scăpare; cu şoapte şi indemnuri insuflate minţii, ii dă idei
prin care să le poată dobandi şi apoi fie ajută la implinirea acestora, fie li se impotriveşte cu
alte dorinţe, incă mai aprinse. Toate acestea le face cu un singur scop: ca să prelungească şi
să adancească incalcirea omului in ele. Este tocmai ceea ce se numeşte schimbarea de noroc
lumesc şi nenoroc, lipsită de binecuvantarea lui Dumnezeu. Prinţul acestei lumi are o
intreagă hoardă de slugi, duhuri ale răutăţii ce i se supun. Clipă de clipă, ele gonesc in
marginile lumii locuite pentru a-şi semăna seminţele lor otrăvite prin diferite locuri, adancesc
marea incalceală in mrejele păcatului, refac cursele slăbite sau stricate şi mai ales pentru a
impiedica pe oricine ar putea să-şi pună in gand să se desfacă din legăturile acestea şi să iasă
la libertate, in ultimul caz, se strang iute in jurul indărătnicului. Mai intai vin unul cate unul,
apoi in cete şi legiuni, pană cand soseşte toată hoarda. Aceasta se petrece pe mai multe căi şi
in diferite chipuri, astfel incat să astupe orice ieşire şi să refacă lanţurile şi mrejele, apoi -
folosind cealaltă imagine – să imbrancească inapoi in prăpastie pe oricine a inceput să se
strecoare de-a lungul pantelor ei abrupte.4. Ţinutul nevăzut al duhurilor în care s-a înglodat păcătosul
Acest regat nevăzut al duhurilor are locuri aparte. Sunt mai intai sălile de tron, acolo unde se
intocmesc planurile, sosesc poruncile şi se primesc dările de seamă, cu laudele sau ocările
cuvenite din partea mai-marilor. Acestea sunt sanctuarele cele mai dinăuntru ale Satanei, cum
le-a numit Sfantul Ioan Teologul. Pe pămant, in impărăţia din mijloc al oamenilor, se află
cetele răufăcătorilor, desfranaţii şi mai ales necredincioşii şi hulitorii ale căror fapte, cuvinte
şi scrieri răspandesc intunericul păcatului pretutindeni şi impiedică dumnezeiasca lumină.
Mulţimea căilor lumeşti, impanzite de stihiile păcatului, care năucesc omul tarandu-l departe
de Dumnezeu, acesta e mijlocul prin care işi vădesc voinţa şi puterea lor aici.
Aceasta este intinderea impărăţiei păcatului! Fiecare păcătos ii este căzut pradă, dar rămane
ţinut acolo mai ales din pricina unui anumit lucru. Probabil că aceste lucruri sunt in aparenţă,
ingăduite - ba chiar vrednic de laudă. Satana are o singură grijă; şi aceea este ca, atunci cand
un om se preocupă in intregime cu mintea, atenţia şi inima sa de ceva, acel ceva să nu fie
numai Dumnezeu, ci şi un alt lucru din afara Lui să i se lipească de minte, de voinţă şi de
inimă, astfel incat omul să-l inlocuiască pe Dumnezeu cu altceva ca să poarte grijă numai de
ceea ce ştie, de ceea ce-i place şi de ceea ce are. Aici nu e vorba doar de patimi sufleteşti şi
trupeşti, ci şi de lucrurile amăgitoare, precum multa invăţătură, măiestriile artei şi toată
secularizarea aceasta care poate sluji ca legătură a satanei prin care să ii ţină pe cei orbiţi de
păcat in puterea sa, fără a le da prilejul de a-şi mai veni in fire.

Fragment din cartea Arta Rugăciunii ..Teofan Zăvoratul