Mari duhovnici: Părintele Paisie Olaru

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si. Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesli oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata". Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

 

"Să ne vedem la uşa raiului!”

A trăit 93 de ani, dintre care aproape 70 i-a petrecut în mânăstire. De-a lungul vieţii, s-au perindat pe la scaunul său de spovedanie mulţimi de oameni. L-au avut duhovnic feţe mari bisericeşti, dar şi ţărani simpli, pentru că părintele Paisie Olaru avea cuvânt potrivit pentru toţi.

Dacă cineva îi bătea la uşa chiliei era primit. Întotdeauna. Spovedea neîntrerupt, ore în şir, zi şi noapte. Nimeni nu ştia când doarme sau când mănâncă, pentru că nu părea să aibă timp pentru astfel de îndeletniciri pământeşti. Aşa l-au cu­nos­cut toţi - în scaunul de spoveda­nie, de parcă s-ar fi năs­cut direct bătrân şi înţelept. Sute de mii de oameni şi-au mutat sufe­rinţa în inima sa cuprin­ză­toare şi caldă, pentru a ieşi primeniţi.
Nu avea multă carte. Mersese la şcoa­lă doar trei ani, dar înţelep­ciunea sa nu putea fi culeasă din buchii. Era in­suflată de Sus. De aceea, o căutau şi ţă­ranii simpli şi intelectualii rasaţi. Cu­minţi, se aşezau sub epitrahilul său, iar părintele îi binecuvânta - "Tătu­că! Să vă dea Domnul un colţişor de rai!”. Ruga sa pentru ucenici ţâşnea întot­deauna spontan, o chemare a inimii frăgezite de har - "Binecuvântează Doa­mne căsuţa lor şi măsuţa lor, viaţa lor şi bucuria lor. Să ne vedem la uşa raiu­lui!”. Dintre toţi părinţii care ne-au luminat întunecatul secol XX el este, înaintea tutu­ror, Du­hovnicul.

Sfetnicul părintelui Cleopa

E toamna anului 1935. România reîn­tre­­gită era rotundă ca o pâine şi era mare, mai mare ca niciodată. Poporul ei alcătuia o lume puternică şi pusă pe fapte, o lume care avea încredere în destinul ei. În toam­na aceea, părintele Cleopa, pe atunci doar tâ­nărul soldat Constantin, se abătea într-o scurtă permisie pe la schitul Cozancea, din apropierea satului natal. Părintele Paisie Ola­ru se nevoia acolo de aproape 14 ani. Era doar un smerit monah care-şi durase o chilie într-o poieniţă foarte aproape de mâ­năstire, unde trăia contemplând frumuseţea naturii, cufundându-se în dragostea lui Dum­ne­zeu. Avea 38 de ani şi îi îndrumase pe dru­mul credinţei pe Constantin şi pe fraţii săi încă din copilărie, când aceştia veneau să-şi pască oile aproape de chilioara sa. Între el şi viitorul mare stareţ al Si­hăs­triei se crease o legătură duhovnicească puternică, deşi părintele Paisie nu era preot şi nu putea să-l spovedească pe tânărul cioban care venea la el doar pentru sfat şi luminare lăuntrică - "Pă­rintele Paisie ne-a crescut şi ne-a fost sfetnic şi părinte duhov­ni­cesc în Cozancea, mie şi celorlalţi patru fraţi ai mei, care am plecat la mânăstire. Fără Sfin­ţia Sa, poa­te nu mergeam nici unul dintre noi la călugărie”.


Încă de pe atunci, monahul sihăstrit în poienile de lângă schitul Cozancea răspândea în jur taina care avea să-l consacre la maturi­tate - aceea de povăţuitor de suflete, ştiinţă ca­re nu cere neapărat harul preoţesc, ci harisma înţelepciunii şi focul iubirii dumnezeieşti. Oa­menii, mai ales cei însetaţi de rugăciune, le simt fără greş. Părintele Paisie l-a îmbiat pe Con­stantin să se facă mo­nah şi să vină să ucenicească lângă el, dar acesta i-a răs­puns că vrea să meargă la Sihăstria, unde se călu­găriseră deja doi dintre fraţii săi. Atunci, înţeleptul mo­nah i-a propus să facă un legământ - "Doamne, dacă este voia ta, binecuvântează-ne ca să fim împreună şi în veacul acesta şi în cel ce va să fie. Şi dacă moare fratele meu înaintea mea, să fiu eu la capul lui, iar dacă mor eu, să fie el la capul meu!”. L-au pecetluit cu un "Amin!”, iar Constantin a plecat. Nu ştiau pe atunci că aşezaseră temeliile celei mai trainice prie­tenii duhovniceşti din câte a cunoscut monahismul nostru de secol XX.

Petru cel milostiv

Când s-a născut, în 1897, l-au numit Petru. Ca pe apostol. La fel ca şi acela, avea să întoarcă inimile oamenilor către Dumnezeu, inundându-le cu cre­dinţa lui simplă şi fierbinte. A crescut alături de cei opt fraţi ai săi, în sunetul aromitor al rugăciunilor de dimineaţă sau seară şi în mireasma de tămâie a duminicii. Părinţii săi erau oa­meni simpli şi cu multă credinţă în suflet şi la fel era şi micul lor sat botoşănean. La bătrâneţe, pă­rin­tele Paisie povestea cum tatăl său, Ion, pădurar pe moşia unui boier, îşi petrecea mare parte a timpului în bordeie săpate cu mâna lui, trăind în singurătate, în mijlocul codrilor. Se ruga simplu şi cu voce tare, de-l auzeai din depărtare. "Mama”, spunea părintele "era tare jeloasă, şi de multe ori, în cântecele ei amesteca şi câte un bocet.” O femeie cu o inimă delicată, care s-a sfârşit de dorul feciorilor ei plecaţi pe front. Când primul război mondial a izbucnit, Petru se apropia de 20 de ani. Doi fraţi ai săi fuseseră deja încar­tiruiţi, iar mama sa plângea mereu de dorul lor. Zil­nic, pe la poarta familiei Olaru trecea încet cortegiul câte unui soldat din sat, care murise în luptă. "Mama îi bo­cea pe toţi ca pe copiii ei - «Dragii mamii, puii ma­mei, de amu nu vă mai vede mama», iar eu îi ştergeam la­crimile şi îi ziceam: «Taci, mămăică, nu mai plânge». Şi, de jalea ei, plân­geam şi eu. Draga mea, mămuca mea! Că nu-i nimic mai scump pe acest pă­mânt decât numele de mamă!”. Sfârşită de dorul copiilor ei, chi­nui­tă de vestea atâtor morţi din marea familie a satului, Ecaterina s-a frânt. A murit de tânără. Când ieşeau pe poartă cu sicriul ei, unul din cei doi copii plecaţi pe front tocmai se întorcea. Era viu şi nevătămat. De­zer­tase, doar pentru a-şi vedea mama pentru ultima oară. Pentru Petru era prea mult - "De durere şi plâns, am crezut că o să cad şi eu în groapă, ală­turi de ea”. Petru nu a mers la şcoală decât trei clase, dar în toate a fost pre­­miant. Cu cunună. Drept cadou a pri­mit de la învă­ţătorul Şandru câteva cărti­cele cu vieţile sfinţilor. Ci­tind isprăvile lor, s-a gândit să se facă monah. Bise­rica i se lipise de suflet şi, cu anii, ea îi va lua locul mamei trecute la Domnul, în tinereţe.

Părintele Paisie Olaru împreună cu părintele Cleopa
Monahul din codrii Cozancei

Petru nu a plecat departe. Se îmbibase de atmosfera patriarhală a satului său natal şi nu a vrut să fugă de el. Şi-a schimbat doar felul vieţuirii, nu şi locul, aşezân­du-se în toamna lui 1921 la schitul Cozancea, cale de două ceasuri de mers de casa părinteas­că. Aici, sufletul său milostiv a găsit repede o ascultare pe măsură - în­gri­jirea monahilor bătrâni. Le ducea de mâncare, le de­retica prin chilie, adăstând la creştetul lor când erau bolnavi. După ce mureau, tot el le săpa groapa şi se ruga pentru sufletul lor. Încet, inima i se des­chidea către iubirea de oa­meni. Încăpeau aco­lo şi buni, şi răi, căci nu toţi monahii de care se grijea erau sfinţi. Dar părintele îi ocro­tea cu milă şi înţele­gere. Unul dintre ei avea să spună - "Pai­sie, tu mie îmi eşti şi tată, şi ma­mă!”. După ani de călugărie, su­fletul său s-a deprins a înota în apele limpezi ale rugăciunii. Adăsta în codru ceasuri în şir, deprinzând arta strunirii gândurilor şi a rugă­ciunii ini­mii. S-a rugat de stareţ să-i îngăduie să plece, să se si­hăstrească, pentru că sufletul său tânjea spre adâncul dumnezeirii. Nu a primit binecuvântare, de vreme ce era foarte folositor obştii, dar, cu timpul, i s-a îngăduit să-şi ridice o chiliuţă într-o poiană din pă­dure. Acolo îl va fi sfătuit pe părintele Cleo­pa, pe atunci doar un copil care-şi păştea oile în apropiere, şi tot acolo va fi ajuns să guste din roadele pustniciei. Dorul acesta îl va marca de altfel toată viaţa, fiind mereu silit să împace dragos­tea de Dumnezeu cu cea de oameni.
Primul ucenic
Era în primăvara anului 1932. Iarna nu-şi lepă­dase toate cojoacele, şi peticele de zăpadă mai brăzdau încă verdele crud al ierbii abia miji­te. Era vremea vecerniei, când ziua începe să se îngâne cu noaptea, iar părinţii se retrag de la fe­lu­ritele ascultări spre liniştea stranei. În curtea schitului Cozancea a intrat un bătrân straniu. Avea plete mari şi barbă albă, iar în picioare nu purta încălţări. Venise cale de câteva ceasuri prin zăpadă şi glod şi-şi lepădase opincile ca să nu le murdărească. Impresionat de această apariţie, părintele Paisie l-a poftit în chilie. Îl chema Gheor­ghe, era cioban de când se ştia şi tot de când se ştia nu dormise decât pe pământ. Nu fusese căsătorit niciodată şi nici nu ţinuse să-şi agonisească avere. Era mai degrabă un om al pădurii şi al jivinelor, decât al satului. Un cioban cu o credinţă cât munţii pe care hălăduia. Peste câţiva ani, avea să se mute cu părintele Paisie în aceeaşi chilie, devenindu-i ucenic. Primul şi, probabil, cel mai destoi­nic. "Săracul, se închina şi făcea metanii nenumărate. M-am apucat odată să număr câte poate să facă. Am ţinut socoteala la opt sute şi apoi am adormit numă­rând”, povestea părintele Paisie despre moş Gheorghe.



Avva Paisie, la Sihla
Viaţa celor doi s-a împletit dumnezeieşte. Tânărul monah îl învăţa pe bătrân rânduielile călugăriei, pri­mind în schimb de la acesta exemplul viu al unui suflet oţelit în nevoinţă, neclintit în rugăciune şi post. Fratele Gheorghe era mai mult decât un cioban evla­vios. Era un sfânt - "Când auzea de Dumnezeu, de Maica Dom­nului sau de sfinţi, apoi vărsa lacrimi mul­te, multe. De aceea îl iubeam, că nu mă mai săturam de vorba lui!”. Când a trecut de 80 de ani, s-a îmbolnăvit şi a fost călu­gărit, primind numele de Ghenadie. Simţind că moare, s-a cerut afară din chilie, să vadă cerul sub care trăise mereu. L-au aşezat direct pe iarbă. Bătrânul s-a întors apoi cu faţa către răsărit, a spus o rugăciune şi a murit. Era toamna anului 1948. După trecerea la Domnul a tovarăşului de chilie, nici părintele Paisie nu a mai ră­mas în schit. De ani de zile râvnea să petreacă împre­ună cu părintele Cleopa, în mânăstirea Sihăstria, dar nu primea binecu­vântarea stareţului. Acum nu a mai fost nevoie şi a plecat. Avea pe atunci 51 de ani şi fu­sese hirotonit preot doar de un an. Cu toate acestea, acolo, la Sihăstria, râuri de oameni vor alerga către scau­nul său de spovedanie.

Sihăstria

La Sihăstria, părintele Paisie a primit o chilie, chiar în coasta alta­rului. Avea o singură "ascultare” - să spovedească obştea şi pelerinii. El, care era preot doar de un an, trebuia să le dea sfaturi spre desă­vârşire unor monahi încărcaţi de experienţă. Pentru că el, sme­ritul Paisie, el, monahul pustnic din codrii Cozancei, avea ceva în plus. Stătea ascunsă în inima lui o iubire năpraznică, o iubire care se cerea împărtăşită cui avea nevoie de ea. Nu vechimea în preoţie l-a făcut un duhovnic căutat, ci mila care se revărsa prin toţi porii inimii sale. Şi mila aceasta era simţită de sufletul oricărui credincios. Erau gata să străbată pentru ea mii de kilometri, să aştepte ore în şir la uşa părintelui, cerşind - nu pâine, ci cuvânt. Cuvânt viu, coborât din cer. Şi părintele le dădea. Îi spu­neau: "pust­nicul”. Pustnic, deşi trăia într-o mare obşte şi era în­conjurat zilnic de sute de pelerini.
La Sihăstria, părintele Paisie s-a revărsat pentru prima oară spre lume. Şi nu s-a cru­ţat. "Spovedea zi şi noapte, şi călugări, şi mireni. Nu avea timp nici să mănânce. Mân­ca şi se ostenea pe ascuns. Nimeni nu ştia cât şi cum se roagă, cât şi cum posteşte, ce lucrează şi ce taină are. Era plin de sme­renie, blândeţe şi de dragoste. Plângea cu cel care plânge şi se bucura cu cel care se bucură”, îşi amintea părintele Cleopa. "Eu mă spove­deam la el şi el la mine. Eram foar­te mulţumit că l-a adus Dum­nezeu la Si­hăstria.”



Cei trei mari duhovnici ai Sihăstriei - Paisie Olaru, Ioanichie şi Cleopa
Anii în care se năştea această bulboană spirituală nu erau uşori. Tancurile sovietice instalau chiar atunci în România un regim crud şi ateu. Şi totuşi, în mijlocul prigoa­nei ce stătea să se nască, Dumne­zeu zămislea mişcări spirituale de a căror vigoare, pros­peţime şi frumu­seţe ne minunăm şi astăzi. Aşa au fost părinţii Paisie şi Cleopa la Si­hăstria, Arsenie Boca la Sâmbăta de Sus, Constantin Galeriu la Ploieşti sau cei din Rugul Aprins, la Bucureşti. Peste câţiva ani, regimul va distruge aces­te mişcări. Năpraznic, încercând să le şteargă de pe faţa pămân­tului. Membrii Rugului Aprins vor ajunge în temniţă, părintele Constantin Galeriu şi părintele Arse­nie Boca la canal, iar părintele Cleopa va fi urmărit şi ameninţat de Securitate, fiind silit de mai multe ori să fugă în munţi. Acolo a stat într-o singurătate deplină, adâncit în rugăciune pentru sine şi pentru întreaga lume. Ca un miracol, părintele Paisie a fost cruţat. Patru­zeci de ani nu s-a clintit din scaunul spovedaniei, iar regimul nu l-a tulburat. În tot acest timp, a pendulat între Sihăstria şi schitul de la Sihla, între obşte şi pust­nicie. Dar, fie că era jos, în cămăruţa din umbra alta­rului, fie că era sus, la chilia aninată de buza stâncilor, uşa i-a fost mereu des­chisă.

Sihla

Sihla e cam la un ceas de mers pe jos de Sihăstria, dar drumul e pieptiş şi te duce într-o altă lume. În vremea în care părintele Paisie a urcat aici, schitul era ca un cuib de vulturi, iar codrii din împrejurimi ascun­deau sălaşele multor pustnici. Ridicat aproape de steiurile de stâncă, la adăpostul cărora a trăit, în depli­nă singurătate, Sfânta Teodo­ra, schitul era şi el mai curând un sălaş de sihaştri decât o obşte. Părintele Paisie şi-a ales o chiliuţă sus, mai departe de bise­rică, prin­să de bu­za unei stânci. De acolo vedea primul răsă­ritul soarelui şi era cel dintâi care se cufun­da în negura nopţii. Putea să-i dea laudă Dom­nului pentru o nouă zi şi se putea re­trage când ultima geană de lumină scăpăta în spatele cres­telor. O linişte ne­sfâ­şiată de oa­meni se întindea peste locurile aces­tea bine­cu­vântate de rugăciu­nile sutelor de pust­nici care foiau prin codrii din apro­piere.
Schitul Sihla a avut puţini vieţuitori. Erau părinţi care iubeau tăcerea şi rugă­ciu­nea îndelungă, iar pentru părintele Paisie, aceasta era atmosfera ideală. El îşi ritma viaţa cu slujbele de noapte, adăs­tând în tai­nă la rugăciunea să­vârşită în chilie şi pri­mind, ori­când era nevoie, pe toţi pelerinii ce veneau pentru sfat. Dacă avea răgaz, ceea ce se întâmpla foarte rar, muncea la o micuţă grădină pe care şi-o săpase şi o în­grijea singur. De stat nu l-a văzut nimeni să stea vreodată. Nici măcar o clipă. În tot acest timp, a moşit la naşterea lăuntrică a credincioşilor. Printre ei, nume mari ale cul­turii româneşti. Fără părintele Paisie, Ioan Ale­xandru sau Horia Roman Patapievici, nu ar fi avut dru­mul netezit spre tinda bisericii.
Amurgul



Bisericuţa dintr-un lemn de la Sihla
La Sihla e noapte, noaptea pe care părinţii o fac zi, prin rugă şi priveghere. Părintele Paisie e deja bătrân, dar parcă aşa a fost de când lumea, parcă s-ar fi născut cu tâmplele ninse şi barba încă­run­ţită, aşa cum trebuie să fie orice duhovnic bun. E trecut de 80 de ani, din care mai bine de 60 de ani s-au scurs deja în mânăstire. O viaţă de om trăită ca una de înger. La miezul nopţii, toţi monahii coboară la slujbă. Fără osebire. Paşii bă­trânului calcă prin beznă adulmecând treptele de piatră care duc spre biserică. Sub el râpa e abruptă şi rea, dar doi ucenici s-au învăţat să-i poarte trupul, uşor ca un fulg, uscat de posturi şi rugăciuni. Părintele cântă hâtru, vesel că merge la rugăciune, "Hai la rai, hai la rai, cu căruţa cu doi cai”. Din când în când, se împie­dică de bolovani şi face haz de ei: "Ş-au mai criescut stânşile ais­tea! Ieri noapte nu erau aşa di mari!”. Cele optzeci de ierni îi atârnau din ce în ce mai greu pe umeri. Dar se lupta cu neputinţele lutului şi spovedea la fel ca la în­ceput. Dar acum e vremea slujbei, a mie­zo­nopticii, iar pelerinii vor aştepta până în zori.
Părintele ajunge în biserica luminată doar de flacă­ra plăpândă a unei lumânări. Nu au curent la schit şi e mai bine aşa, căci mintea se adună mai uşor în penum­bra pâlpâindă. La momentul potrivit, părintele Paisie în­cepe să rostească rugăciunea "Miluieşte-mă Dumne­zeule, după mare mila...” Întotdeauna o spune el. Sunt cuvintele unui psalm scris de regele David, în urmă cu mii de ani. Le auzi în biserică mereu, sunt nelipsite de la orice slujbă sau rugăciune particulară, dar în gura pă­rintelui, ele trezesc doruri pe care nu le cunoşti. Un uce­nic spunea că dânsul nu se ruga ca noi, ceilalţi - "Când rostea cuvintele, parcă descria lumea de din­colo”.

O minune

E iarnă grea în pădurea Sihlei, şi două suflete, o studentă şi o copilă, se chinuie să răzbească spre schit. Plecaseră pe la amiază de la Sihăstria. Deşi ningea vârtos, au socotit că vor ajunge repede. Se înşelaseră. Po­teca pieptişă le storsese de vlagă şi, încet, au fost prinse de întuneric. În scurtă vreme, s-au rătăcit. Nu ştia nimeni de ele şi deznădejdea prindea să-şi facă loc în suflet. Rătăceau printre hăţişuri şi steiuri de stâncă, aprinzându-se de bucurie ori de câte ori o pată albă li se părea a fi schitul de la Sihla. Ajunseseră să înainteze din ce în ce mai încet, iar atunci când se opreau să-şi tra­gă sufletul, zăpada care curgea de sus le


În faţa chiliei
în­gropa. Târ­ziu, pe la ora nouă, când aproape îşi pier­duseră nădejdea, au zărit o lumină. Era farul unei maşini care se înţepenise în drumul spre schit. În ea, doi soţi cu doi copii îngheţaţi. Au pornit împreună la drum şi, înainte de miezul nopţii, au intrat în holul un­de aşteptau pelerinii ce doreau să se spove­dească la pă­rin­tele Paisie. Erau frânte. Deo­dată, uşa s-a deschis şi bătrânul duhovnic a ieşit între­bând: "Copchilele şelea două nu au ajuns nici acum?”. Ba da, ajunse­seră, şi încă tefere şi nevătămate, i-au răspuns cre­din­cioşii. "Măiculiţa Domnului bună!”. Pă­rintele Paisie le-a îmbrăţişat şi, cu duioşie, şi-a dat jos cojocelul ca să le învelească. Apoi le-a închinat cum închini un copil. Adâncit în rugăciune, părintele Paisie le "vă­zuse” şi le ocrotise cu ruga sa aprinsă.

Plecarea

În ultimii cinci ani din viaţă, părintele Pai­sie a coborât la Sihăstria unde stătea mai mereu ţintuit la pat. Un picior îi era beteag, iar monahul care-l îngrijea încerca să-i înde­păr­teze pe credincioşi, ca să-i cruţe sănăta­tea. "Măi Neonile, măi”, îi mai arunca părintele câte o vorbă prin uşa chiliei, "lasă-i, săraşii. Dă-li dru­mul să vie să-i spovedesc, că pi mini mă dor chişoarili, nu limba”. Încet, încet, cu anii, privirea i se împăien­je­ni­se. Mai avea un dor. Să lase ceva scris în urma lui des­pre marii monahi pe care i-a întâlnit în viaţă. "Şi uite aşa, m-am operat la un ochi cu care amu, cu oche­lari, pot să scriu aceste bazaconii”. "Bazaco­niile” erau vieţi de sfinţi, dar părintele se prihănea pe sine ca să nu fie prins de mândrie. După fiecare povestioară, părin­tele atârna două-trei versuri, spre mai bună ţinere min­te. "Moartea nu e de vină / Numai oamenii pun prici­nă / Bine ar fi să ne pregătim / Şi când vine s-o poftim”.
De aşteptat, a aşteptat-o mereu. Domnul i-a dat ani mulţi, ca să povăţuiască sufletele oamenilor spre lu­mi­nă. La revoluţia din 1989, încă mai era printre noi. În­ţelept, ar fi spus în acel decembrie însângerat: "A­ces­­ta e un semn mare, că s-a luat pacea de pe pământ. Căci s-a zdrobit capul şarpelui, dar veninul lui a ră­mas şi s-a răspândit în toată lumea prin coada lui...”. S-a stins un an mai târziu, pe 18 octombrie 1990, în chilia lui de la Sihăstria. Trecuse de 93 de ani. Sfârşit de sfânt, în pace, luminat de nădejdea raiului. La moar­tea sa, râurile de oameni care trecuseră pe la chilie au venit să-l petreacă pe ultimul drum - tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, intelectuali subţiri şi simpli ţărani, din toate colţurile ţării. L-au purtat într-un iureş de rugă­ciu­­ne, până la poarta raiului, de acolo de unde, după vor­ba sa, poate să strige la Maica Domnului ca să-i des­chidă.




Avva Paisie înainte de a muri
Rugăciunea cu care părintele Paisie îi binecuvânta pe pelerini

"Domnul să te ierte. Domnul să te audă. Domnul să te vadă. Domnul să te iubească. Domnul să te înso­ţească. Domnul să te apere. Domnul să te călău­zeas­că. Domnul să te mângâie. Domnul să te ajute. Dom­nul să te apere de vrăjmaşi. Domnul să-i îmblânzeas­că. Domnul să-ţi moaie inima. Domnul să te facă să nu ţii minte răul. Domnul să te ajute să nu faci rău. Dom­nul să te călăuzească să faci binele. Domnul să te facă milostiv. Domnul să-ţi dea putere să ierţi. Domnul să te facă să vezi în alţii partea cea bună.”

Foto: Mânăstirea Sihăstria
SURSA
http://www.formula-as.ro/2012/1050/spiritualitate-39/mari-duhovnici-parintele-paisie-olaru-15927