Despre puterea canonului

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

Ne vorbeşte
Părintele Calistrat
de la Bârnova

Se întâmpla în anul 1997. E vorba despre o doamnă văduvă, Marina, o femeie cuminte, evlavioasă, la locul ei, care citea foarte mult la Psaltire. Am plecat eu la Sfântul Munte şi am lăsat-o cu canonul la Psaltire. Şi cum eram eu pe atunci mai tânăr şi mai habotnic, dădeam câte două catisme, câte trei. Şi la un moment dat i s-a acumulat atâta canon restanţă, că nu-l mai putea face. Ce se întâmplase? I se stricaseră oche
larii. Seara, când se punea la rugăciune, zicea: „Maica Domnului, pe părintele mi l-ai luat. M-a lăsat legată cu canon. Ce mă fac eu de acuma, cum rezolv eu problema asta? Ajută-mă, Maica Domnului, nu mă lăsa, ce mă fac eu cu canonul? Am să mă duc în iad!“
Şi odată adoarme şi se vede într-un câmp verde. În clipa în care ea mergea pe câmpul acela verde, cică vin doi oameni îmbrăcaţi cu halate albe, cu bonete, cu cruciuliţe în frunte, se apropie de ea, îi dau bună ziua şi-o întreabă: „Tu ce faci de urli atâta la Stăpână, ce-ţi trebuie, ce vrei?“ Şi ea zice: „Am canon de la duhovnic şi nu-l pot face că mi s-au stricat ochelarii“. Şi unul zice: „Ce facem cu dânsa?“ „Păi, facem cum a zis Stăpâna.“
Unul o prinde şi-i suceşte mâinile la spate, celălalt îi deschide ochii şi dintr-o sticluţă îi picură ceva în amândoi ochii. Îi dau drumul şi pleacă. Ea, în emoţia aceea, se trezeşte din somn cu usturime la ochi. Se scoală imediat de spaimă, aprinde becul, ia Psaltirea şi începe să citească. Îşi dă seama abia după două sau trei ore de citit la Psaltire că a citit fără ochelari. Şi citeşte fără ochelari la Psaltire şi-n ziua de astăzi. Chiar ea mi-a povestit lucrul acesta, după ce m-am întors eu din Sfântul Munte.

Despre spovedanie

Eram în curte la mănăstirea Bârnova; şi apare un alt om. Ştefan îl chema. Se cam ţinea de spate. Eu, când l-am văzut, i-am zis: „Ce faci, omule? Cam miroase a colivă, a scânduri. Ce-i cu matale? Ce-i cu atitudinea asta? Fii mai drept, mai băţos, că doar suntem creştini, avem pe Hristos în noi“. „Părinte, zice, sunt aşa de bolnav, şi-am auzit de biserica asta, şi-am auzit că aici spovediţi.“ „Ei, zic, nu numai că spovedim, dar dăm şi foaie de drum, bilet gratis; matale nu-ţi dai seama câte avantaje ai aici, la biserică: poţi să pleci şi cu picioarele înainte, şi cu capul înainte, nu trebuie să-ţi faci probleme, că toate se rezolvă foarte uşor.“
„Părinte, vreau să-mi faceţi o spovedanie generală.“ „Da, domnule Ştefan, dar e ora două şi jumătate şi n-am mâncat nimic până la ora asta.“ „Hai, părinte, că o să te ajute Dumnezeu, stai şi mă spovedeşte astăzi. Te rog, nu mă lăsa. Aşa simt eu nevoia astăzi, să mă spovedesc la mata.“ „Hai, dacă insişti, te spovedesc.“ Şi venise cu doi copii de-ai lui, care se plimbau prin ogradă, un puşti de vreo cincisprezece ani şi unul de şaptesprezece, venise şi cu mama lui, o doamnă pe care o cunosc şi care vine şi acum la noi. Se pune el în genunchi şi îl iau eu la purificat cu de-amănunţelul. Dacă tot l-a adus Îngerul Domnului şi l-a pus în faţa mea, ia să-l spovedesc aşa cum trebuie că nu degeaba l-a trimis Dumnezeu. Şi-l termin, îl purific frumos, îl scutur tot şi-i mai găsesc restanţă, pentru că fuma, şi îl opresc de la împărtăşanie, cum obişnuiesc eu să dau pentru fumat: un an de aghiasmă mare până va părăsi fumatul.
Îi fac dezlegarea, îi dau aghiasmă mare, şi-mi spune: „Părinte, aşa parcă am simţit o uşurare, niciodată n-am spovedit toate păcatele la Dumnezeu, aşa cum m-ai luat matale. M-ai luat de parcă ai alege neghina de orez, ai matale un stil, aşa, nu ştiu, tare bine m-am simţit. Dar ştiu eu dacă mai ajung pe la matale?“ „Ei, dacă nu mori până deseară, ai să mai ajungi, dar dacă ai să mori până deseară, ai să mă saluţi când treci pe deasupra mănăstirii pe aici.“ „Cum, părinte, chiar sunt de moarte?“ „După cum eşti de palid la faţă, nu-i mare lucru, zic, nu-i greu de murit.“
Iese şi se suie în maşină, dar îi roagă pe copii lui: „Măi, tăticule, dacă eu m-am spovedit, ia spovediţi-vă şi voi“. Pe unul din băieţi l-am legat cu vreo cinci ani de aghiasmă mare pentru că deja căzuse în păcate trupeşti, iar pe unul cu un an de aghiasmă mare, că folosise ţigări şi nişte metode de astea mai tinereşti, mai zăpăcite, cum fac tinerii. Şi în clipa în care se suie în maşină şi pleacă. Bărbatul spune: „Părinte, parcă-mi pare rău că nu ştiu când o să mai ajung pe la matale“. „Lasă, că ne întâlnim noi în rai, că sunt locuri, mergi sănătos.“ Ajunge în oraş, opreşte maşina în parcare, face o criză de inimă, face infarct în maşină şi rămâne mort la volan.
Copiii coboară de la etaj şi spun: „Tată, da ce faci, nu vii în casă?“. Cine să mai vină în casă, că el era mort acolo. Şi femeia s-a întors înapoi, la vreo două ore, şi mi-a zis „Părinte, Ştefan, pe care l-ai spovedit la ora trei, e mort în criptă la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“. „Cum aşa?“ „A făcut infarct în maşină. Mergând pe drum acasă, în maşină mi-a zis aşa: «Dumnezeu să-i dea sănătate la preotul ăsta, cred că binele ce mi l-a făcut el astăzi n-o să-l mai întâlnesc eu niciodată». «Măi, da ce vorbă să fie asta?» «Ei, nu e vorbă la întâmplare, vorba care a zis-o părintele, că o să-mi dea şi un bilet de plecare, asta nu a zis el degeaba». Şi când a ajuns în faţa blocului, a murit.“
Iată încă un semn că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să fie viu. Iată rolul sfintei spovedanii şi cât de important e rolul unui duhovnic în relaţia om-Dumnezeu.
Despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu
O femeie a avut un oarecare fel de arătare. Eu i-am dat canon să aibă grijă de-o femeie oarbă care era bol¬navă şi i-am zis aşa: „Te ocupi frumos de această fe¬meie bolnavă, ai canon de la mine, e canonul matale. Cât e iarnă, să-i faci mâncare caldă, ceai cald, să-i îngrijeşti casa, să-i pui în priză reşoul să se încălzească. Să vii tot timpul s-o cercetezi, că asta-ţi va fi mântuirea“.
Într-una din zile pe oarbă a vizitat-o cineva şi, din greşeală, a uitat uşa deschisă şi uşa nu s-a mai închis. Şi fiind iarnă şi ea fiind bolnavă şi neputând să meargă, a început să se roage de pe pat. Ea ştia că eu am dat ascultare celeilalte femei să o îngrijească şi mă ştia şi pe mine că mergeam s-o spovedesc şi s-o împărtăşesc. Şi stând ea pe pat, a început să se roage aşa: „Părinte Calistrat, anunţ-o pe doamna Magdalena să vină, că mor de frig, nu mai pot“.
Aceea tocmai ce citea acasă la Psaltire şi-n clipa în care aceasta se ruga aici, la Dumnezeu, cealaltă mă vede deschizând uşa camerei ei şi zicând: „Bine, tu stai şi citeşti la Psaltire şi Ecaterina moare de frig“. (Ea mi-a povestit după aceea, venind la mine şi întrebându-mă de ce am plecat şi n-am mai stat de vorbă.) Atunci ea s-a dus repede la Ecaterina şi a găsit în¬tr-adevăr uşa deschisă. A închis imediat, a făcut cald, i-a făcut frecţie, a îngrijit-o, a făcut ceai cald, i-a dat pastile să nu răcească şi a plecat apoi cu autobuzul la Bârnova.
„Părinte, zice, aţi fost azi în jur de ora cutare la mine?“ „Nu.“ „Ei, mă minţiţi pe mine.“ Eu, când am văzut că vorbea serios, mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva şi i-am zis: „Ei, am fost la cineva la sfinţire cu un etaj mai sus şi am zis să deschid şi la tine să-ţi spun să mergi şi să ai grijă de ea“, ca să nu prindă ea altă idee. Zice: „Vai, aş fi vrut să-mi faceţi şi mie o sfinţire, aş fi vrut să intraţi şi la mine“. „Lasă, o să mai vin, stai liniştită.“

Despre dreapta-credinţă

Era prin anul 1996. O creştină intrase în conflict cu o cumnată de-a ei pentru că aceasta trecuse la sectari şi venea permanent la ea în vizită şi, îndemnând-o să meargă la casa de sectari, îi spunea: „Cât de credincioasă eşti tu, ce evlavioasă eşti tu, ce bine ar fi să vii la noi la biserică; şi-ai vedea câtă plată ai lua şi câtă trăire de la Dumnezeu ai avea dacă ai alege această cale, mai ales că tu eşti deja iniţiată în viaţa creştină“.
Când femeia s-a speriat, a venit într-o după-amiază şi m-a întrebat: „Părinte, am o mare nemulţumire sufletească pentru că soţul meu, fiind frate cu această cumnată a mea, permanent îmi spune că ea nu greşeşte şi ce face, face bine. Iar eu, care de atâţia ani vin la biserică, pentru că aşa am cunoscut de la părinţii mei, cum să mă duc la credinţa ei?“
Şi-i zic: „Ia şi te roagă la Dumnezeu ca să-ţi arate care e voia Lui“. Şi i-am dat să citească Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, Canonul Îngerului Păzitor şi Psaltirea de douăsprezece ori. Şi începând aceste rugăciuni, într-una din nopţi visează că apare la ea în ogradă un înger şi-i zice aşa: „Hai să-ţi arăt care credinţă-i adevărată.“
Şi o ia de mână şi o duce în biserica mănăstirii Bârnova. Intră în biserică amândoi. Îngerul o pune undeva să stea în genunchi, apoi intră în altar. În altar avea loc o mare ceremonie duhovnicească, probabil o Sfântă Liturghie, cu arhierei şi preoţi, şi cum avea limbajul ei sărac, ţărănesc, mi-a zis: „Aveau pe cap aia strălucită cum are mitropolitul Daniel.“ După ce au slujit Sfânta Liturghie, au deschis uşile împărăteşti, au ieşit cu potirul şi i-au spus îngerului din biserică: „Adu-o încoace s-o împărtăşim.“ Şi, în clipa în care s-a apropiat de Sfântul Altar, acel cleric ce era cu potirul în mână i-a spus aşa: „˚tine-te de credinţa de până acum; şi dacă aici ai văzut lumină, înseamnă că aici e lumina. Să nu mai cauţi o altă învăţătură că ai să-ţi pierzi sufletul!“ A împărtăşit-o şi a închis uşile împărăteşti. Ea a văzut cum îngerul a luat-o de mână şi a dus-o pe deal; şi când a deschis îngerul uşa s-o bage în casă, s-a trezit singură pe pat.
Şi, din acea clipă până în prezent, ea este în continuare ortodoxă. De atunci frecventează permanent mănăstirea; are vreo şaizeci şi ceva de ani şi vine mereu la toate slujbele, la toate privegherile, la spovedit şi împărtăşit, în toate posturile şi ori de câte ori este nevoie.
Am considerat că întâmplările de mai sus sunt cea mai potrivită prefaţă pentru o carte cu părintele Calistrat, duhovnicul de la Bârnova.
Trăim vremuri în care astfel de semne minunate sunt din ce în ce mai rare. Puţinătatea credinţei noastre ne face de multe ori să alergăm după semne înşelătoare, prin care diavolul caută să prezinte întunericul drept lumină, minciuna drept adevăr. Conştienţi de acest lucru, ar trebui să cugetăm cu luare-aminte la mărturia părintelui Calistrat. Pentru cei cu puţină credinţă, ea ţine de lumea basmelor şi a poveştilor. Pentru ceilalţi însă, această mărturie ţine de Sinaxare şi de Paterice. Din mila lui Dumnezeu părintele Calistrat a cunoscut cât de reală este această lume. Totuşi, dacă a vorbit despre aceste semne minunate, şi nu a păstrat tăcerea, nu a făcut-o din lipsă de smerenie, nu a făcut-o pentru a se făli, pentru a ieşi în evidenţă. Povestind, părintele Calistrat nu înceta să se minuneze cum lucrează Dumnezeu mântuirea şi ajutorarea oamenilor. Şi nu po¬ves¬tea decât pentru a da nădejde celorlalţi că Dumnezeu e viu şi nu încetează să ne covârşească prin grija Sa.
Şi totuşi nu lumea minunilor e lumea părintelui Calistrat. Ba chiar părintele se ridică împotriva „vedeniştilor“, a celor care caută cu lumânarea semne dumnezeieşti, a celor care se consideră pe sine iluminaţi şi care nu vor să se lase călăuziţi de Sfânta Tradiţie, crezând arătărilor înşelătoare.
Părintele Calistrat nu trăieşte într-un univers paralel, nu e rupt de lumea noastră. Ci, dimpotrivă, o cunoaşte foarte bine. Şi, cu iscusinţa unui arhitect care, atunci când vede proiectul unei clădiri, frumoase, de altfel, ştie că aceasta s-ar dărâma la cel mai mic cutremur şi de aceea marchează pe planuri punctele slabe, ieromonahul de la Bârnova pune degetul pe câteva dintre rănile societăţii în care trăim. Ca un medic iscusit, el stabileşte diagnosticul înainte de a prescrie tratamentul.
Am fost conştient că, citind această carte, mulţi bolnavi se vor simţi jenaţi şi vor căuta să nege adevărul spuselor părintelui Calistrat; vor refuza medicamentul şi îl vor goni pe doctor. Bolnavii care vor citi cuvintele sale ar trebui să ţină seama de faptul că părintele nu e nici contestatar şi nici inovator. Discursul său nu are prea multe în comun cu limbajul de lemn al celor care încearcă să fie ortodocşi doar păstrând forma şi ignorând fondul, pentru că părintele merge pe drumul bătătorit al Tradiţiei.
O puternică dovadă în acest sens este faptul că părintele Iulian Lazăr, bătrânul duhovnic al Schitului Prodromu de la Muntele Athos, i-a spus părintelui Calistrat: „Atunci când voi muri, te rog să te întorci în Sfântul Munte, ca să nu rămână românii de aici fără duhovnic“. În Munte sunt destui duhovnici români. Şi dacă totuşi avva Iulian a considerat că până şi acel loc are nevoie de părintele Calistrat, ar trebui să ne dăm seama câtă nevoie avem de el noi, cei care trăim pe pământul românesc.