PARINTELE ARSENIE BOCA..

Anul 1959. Un vant de teroare, ucigas, sufla peste Romania. Tinta temnitelor este mereu aceeasi: elita patriotica a tarii – intelectuali, preoti, studenti, tarani – toti cei ce se opun calailor rosii. La manastirea Prislop din Hateg, valul terorii il ajunge si pe parintele Arsenie Boca. Desi il anchetasera si intemnitasera de atatea ori, comunistii ii luasera frica: miracolul de la Sambata de Sus, unde parintele fusese staret, se repeta. “Toata tara lui Avram Iancu se misca in pelerinaj, cantand, cu zapada pana la piept”, scrie marele poet Nichifor Crainic. Veneau toti sa ia lumina din harul celui numit, inca de-atunci, Sfantul Ardealului. Asa ca parintele Arsenie trebuia sa plateasca. Este alungat din manastire si i se interzice pentru tot restul vietii sa practice preotia. Reducerea la tacere a celui mai mare duhovnic al tarii ii indarjeste pe credinciosi. Dar chiar si cu gura ferecata, parintele nu renunta la legamantul cu Dumnezeu, caruia ii inchinase viata. Avea harul picturii, absolvise si Academia de Belle-Arte din Bucuresti, asa ca va picta pana la moarte icoane si biserici, continuand in imagini predicile fierbinti cu care isi fericise credinciosii, predicile pe care nu le mai putea rosti. In 1959, parintele vine la Bucuresti, unde va ramane pana in 1967, lucrand o vreme si la atelierele de pictura ale Patriarhiei. Apoi pleaca in campie, la Draganescu, unde cincisprezece ani, noapte de noapte, picteaza biserica din sat, pe care o transforma, cu arta si cu credinta lui, intr-o adevarata “Capela Sixtina a ortodoxiei romanesti”: o pictura tulburatoare si profetica. Dar daca biserica Draganescu e de-acum celebra, despre picturile realizate de parintele Arsenie in Bucuresti nu s-a stiut multa vreme nimic! De parca icoanele si frescele pictate de el s-ar fi volatilizat! Abia anul trecut, in 2007, a iesit la lumina o parte din mostenirea spirituala lasata Capitalei de parintele Arsenie. O mostenire incarcata de povesti incredibile si zguduitoare. Adevarate taine care au asteptat printre noi, in mod bizar nestiute amar de ani… Cel implicat in aceste descoperiri are 29 de ani si se numeste Alexandru-Valentin Craciun. E un tanar linistit, cultivat si foarte credincios. Si care este convins de sfintenia parintelui Arsenie, in care credea cu ardoare, desi nu l-a cunoscut si nu l-a vazut niciodata. Prima atingere cu duhul parintelui s-a produs prin picturi. S-a intamplat acum cinci ani, cand a descoperit, din intamplare, intr-o carte, o pictura de-a parintelui de la Draganescu. Era o “Inviere”. Pictura aceea l-a marcat pentru tot restul vietii. Era o Inviere hieratica si apocaliptica totodata. “Nu s-a mai pictat asa ceva niciodata. E o imagine halucinanta. O reprezentare unica a lui Hristos”, spune tanarul. “Prin aceasta pictura fabuloasa, m-am apropiat de parintele. Sigur, multa lume e atrasa de el, dar trebuie sa-i si simti chemarea, sa intri in dialog prin rugaciune cu acest calugar urias. Iar eu ma rog la parintele Arsenie in biserica, chiar daca nu-i canonizat. Il pomenesc ca pe-un sfant. El e sfant, ca asa l-a facut Dumnezeu, nu oamenii”.

 
O raza de soare

 
“Sunt lucruri de-ale parintelui despre care nu stie nimeni nimic, dar care ies la iveala printr-un miracol. Asa s-a intamplat si cu descoperirile despre care va voi povesti. Multe mi-au fost “date”. Au fost revelatii. Eu n-am nici un merit. Iar daca au iesit abia acum la iveala, aceasta e inca o minune, o lucrare dumnezeiasca a parintelui Arsenie. Asa a voit el, de acolo, de Sus, sa se intample toate acum. Cand a crezut el ca-i lumea pregatita”. Toate au inceput de la o icoana a sfintei Paraschiva de la biserica Sfantul Anton, de langa Curtea Veche din Bucuresti. Icoana fusese donata bisericii acum cateva zeci de ani buni. Mai mult nu stia nimeni. Si nici cine era pictorul. “Intr-o dupa-amiaza de mai a anului trecut, ma dusesem la biserica Sfantul Anton cu treburi de serviciu si, cum trebuia sa-l mai astept pe parintele paroh, m-am dus sa ma inchin. Uitandu-ma in jur, mi-au cazut ochii pe icoana Sfintei Paraschiva. Sfanta e ocrotitoarea familiei mele, asa ca am recunoscut-o imediat. Curios mi se pare acum ca, desi fusesem de atatea ori la biserica Sfantul Anton, niciodata pana atunci nu observasem icoana. Asa ca eu cred ca acela a fost un moment ales. M-am apropiat, m-am inchinat (icoana statea in biserica in naos, intr-o nisa cu fereastra, un loc mai ferit), m-am rugat indelung… Si cand mi-am ridicat ochii, am intalnit privirea sfintei. De obicei, icoana aceea sta in tot timpul in penumbra bisericii. Neluminata, pictura ei pare un pic stearsa, invaluita, stinsa. Dar in dupa-amiaza aceea, un snop de raze se strecurase prin vitralii si batea din plin pe chipul sfintei. Scaldata in razele soarelui, icoana parca mustea de aur si de lumina, stralucind magnific! Si sfanta Paraschiva avea un chip stralucitor, intarita de soare in icoana bogata, toata numai foita de aur cu filigran. Lumina sfintei se adunase pe chip si-n privire. E parintele Arsenie, e icoana lui! – mi-am zis de-odata, ca intr-o transa! N-aveam argumente. Figura aceea a sfintei imi amintise chipul lui Cristos din scena Invierii, pe care o descoperisem, mai demult, intr-o carte. O expresie concentrata in privire. Asa cum o avea si el, calugarul Arsenie cu ochii de foc”.

 
Hotarat sa afle adevarul, cateva zile mai tarziu, Alexandru-Valentin Craciun face cateva fotografii ale icoanei Sfintei Paraschiva si merge la biserica Draganescu, la parintele Lucian Petcu, sa ii arate imaginile. Voia o prima confirmare: era icoana pictata de parintele Arsenie Boca sau nu? Preotul cerceteaza icoana in amanunt, dupa care o compara cu alta, tot a sfintei Paraschiva, din biserica lui. Era aceeasi imagine. Era mana parintelui. Pana si modelul filigranului era facut cu o tehnica numai a lui. (In pragul razboiului, parintele Arsenie fusese la Chisinau, sa invete metaloplastia si emailul, si de acolo a venit cu tipare speciale pentru filigranul icoanelor lui aurite si foarte bogate.) Mai tarziu, icoana Sfintei Paraschiva ii este aratata si episcopului de Varset, Daniil Partosanu, ucenic al parintelui Arsenie. “E a parintelui, nu incape indoiala!”, exclama episcopul. Apoi, destinul icoanei incepe sa ia amploare. Peste cateva luni, Alexandru-Valentin Craciun publica un mic articol despre pictura parintelui Arsenie Boca. La biserica Sfantul Anton incep sa vina valuri de oameni, lumea se inchina indelung la icoana Sfintei Paraschiva, o fotografiaza, sfintesc fotografiile si le duc cu ei ca sa aiba in casa o icoana de-a sfantului parinte Arsenie. Printre pelerini sunt si multi straini. “Intr-o zi, am vazut un grup de sarbi veniti special din tara lor, pentru icoana parintelui”, spune tanarul. Caci faima de sfant a parintelui Arsenie a depasit mult granitele Romaniei.

Si nu e o intamplare ca parintele sta prin icoana lui, intr-o biserica din inima Bucurestiului, biserica domneasca a Curtii Vechi, cea mai veche ctitorie a orasului, crede Alexandru Craciun. “Pe cai doar ale lui, parintele a voit sa ramana aici cu o icoana foarte frumoasa; cea mai luminoasa imagine a sfintei pe care mi-a fost dat sa o intalnesc. E icoana absoluta a sfintei Paraschiva. O icoana mai completa nu exista. Si nu va mai fi. Aceasta icoana va avea un destin special, la inaltimea celui care a pictat-o”.
Pe urmele pictate lasate de parintele Arsenie prin Bucuresti, Valentin Craciun ajunge in vara anului trecut la catedrala Sfantul Elefterie Nou (de langa Opera). Exista o banuiala ca acolo pictase parintele, in 1959, fresca cea mare din absida altarului a Maicii Domnului cu Pruncul. Tot ce se stia era ca parintele lucrase la Sf. Elefterie ca pictor secund al lui Vasile Rudeanu, care a pictat altarul si o parte din peretii laterali. In rest, nimic nu era sigur. Lucrurile incep sa se precipite cand preotul Lucian Petcu descopera in biserica de la Draganescu o schita imensa, in carbune, care nu corespundea nici unei picturi facute de parinte pe peretii locasului. Era Maica Domnului cu Pruncul. Uriasa schita zacuse ani de zile, fara sa stie nimeni de ea, intr-unul din nenumaratele suluri cu schite ramase de la pictura bisericii Draganescu. Preotul Lucian Petcu a descoperit-o in ultima clipa, ca printr-o minune, salvand-o cand era gata sa fie distrusa. Se duce cu schita la Elefterie, o compara cu fresca uriasa a Maicii cu Pruncul din absida altarului si se lamureste. Desenul gasit de el era dovada imparabila ca parintele Arsenie isi avusese partea lui de pictura si la Sfantul Elefterie. Era proiectul initial cu care parintele se prezentase acolo, pentru fresca din absida altarului. Dar aventura de-abia incepe. Pentru ca parintele Arsenie adaugase picturii cateva detalii cutremuratoare, neobservate, vreme de 60 de ani…
“Cand am intrat eu la Elefterie, era slujba”, isi continua Valentin Craciun povestea. “Fresca Maicii Domnului cu Pruncul trona deasupra altarului, uriasa si impunatoare. Maica Domnului plutea maiestuoasa si suverana pe niste nori gigantici, inrositi si intunecati, ca de bombardament ori de Apocalipsa. Am privit-o si m-am cutremurat! Pe absida imensa, fresca era iluminata extraordinar. Ce m-a frapat si m-a ravasit pentru prima oara a fost Pruncul! Pruncul care priveste cu bratele deschise ca o cruce, chemand: “Veniti la Mine!”. Ca niciodata pana atunci, vesmantul Lui ma contraria in chip deosebit. Simteam ca e ceva acolo, nu intelegeam prea clar, ceva ce-mi scapa si mi se parea atipic. Oricum, multe lucruri sunt atipice in pictura parintelui Arsenie, dar acolo era ceva mai mult. Am plecat descumpanit. Voiam chiar sa abandonez, sa nu ma mai gandesc la pictura aceea, oricum, ma chinuiam destul de cateva luni sa-i dibui urmele parintelui Arsenie prin Bucuresti, devenise, pur si simplu, o obsesie pentru mine. Pe urma, intr-o noapte, s-a mai intamplat un miracol. Era foarte tarziu si eu eram intr-o stare de surescitare, dar nu ma gandeam nici la parintele Boca, nici la pictura din altar. Si atunci, brusc, am gasit intelesul: vesmantul Pruncului pictat de parintele Arsenie era o zeghe! O haina de puscarie!” Asta pictase parintele deasupra altarului. Un mesaj tulburator. Iisus era in zeghe si asteptase rabdator, sub ochii nostri orbiti ani de zile, sa il vedem. Sa ne cutremuram. Vis din Ceruri

“Dar eu eram tot indoit”, spune Valentin Craciun. “Nu indrazneam inca sa ma intorc la Elefterie. Nu eram deloc sigur ca voi fi inteles, ca va fi inteles ce voise sa arate oamenilor parintele Arsenie. Am stat asa, framantandu-ma singur, saptamani la rand. Pana intr-o dupa-amiaza… Incepusera caldurile alea de nesuportat de anul trecut si eu am adormit, stors de vipie. Visul a inceput brusc, nici n-atipisem bine. Parca as fi trecut direct din trezie intr-un alt taram, lunecand usurel spre Rai. Se facea ca ma dusesem la Elefterie si gasisem acolo un preot cu care ma contraziceam vorbind despre fresca. As fi vrut sa-i spun si de zeghea Pruncului, dar nu stiam cum s-o fac. Stam amandoi in curtea de la Elefterie. Si, privind spre biserica, deodata am inceput sa vad direct prin peretii ei, ca printr-un acvariu urias cu sfinti. Si vedeam fresca cea mare a altarului, pictata de parintele, si fresca stralucea tot mai luminoasa pe masura ce timpul trecea, stralucea mai tare, si mai tare, acum aproape ca te orbea! In vremea asta vesmantul Pruncului incepuse sa se schimbe si el, nu mai era o zeghe. Atunci i-am spus si parintelui ce ma framanta, i-am spus de zeghea Pruncului.

 
“Sa comparam!”, zice parintele in visul meu. Si a scos o iconita din buzunarul de la piept. Iar pe iconita era pictata intocmai chiar Maica cu Pruncul din altar. Eu priveam mai departe direct prin peretii translucizi ai bisericii, spre fresca uriasa, si am vazut, n-o sa uit toata viata, am vazut Pruncul in vesmant ca Soarele, tot numai raze! Iar dungile vesmantului se schimbasera – se stransesera intr-o cruce… o cruce facuta din gratii si din intuneric… Si Pruncul Iisus era viu, traia, prinsese viata!… Iar crucea era vie si ea si se schimba intruna, la fel ca vesmantul. “Vedeti, parinte, ca Iisus e in zeghe?”, i-a spus atunci preotul cu care vorbeam in vis altui preot de-acolo. Si in aceasi clipa, din iconita aceea mica a inceput sa picure un fel de mir gros ca mierea… Iar eu am cazut in genunchi si am plans. Apoi mi-am strans lacrimile ce cursesera pe jos, sa nu ramana nici una pe asfalt. Si mi-am uns cu ele pleoapele. Si m-am trezit fericit”.

Magnificul vis ii da putere lui Valentin Craciun sa revina la Elefterie, unde intalneste si omul providential: pe parintele Mihai Dragomir. “Are o dragoste deosebita pentru parintele Arsenie Boca. Cand i-am marturisit parintelui despre zeghe, a ramas stupefiat. Nici el nu observase nimic neobisnuit pana atunci, desi slujea de ani buni la Elefterie. Parca purtase un zabranic pe ochi. Dar dupa ce a privit cu atentie fresca, preotul a mai descoperit inca un amanunt socant: Pruncul era tuns ca un detinut!” “In temnita am fost si ati venit la Mine”

Cum s-a putut, totusi, ca in 60 de ani, nimeni sa nu vada Pruncul in zeghe?! Acest fapt ramane inexplicabil. Nimeni n-a observat, nici preotii care s-au succedat la Elefterie, nici enoriasii, si nici macar comunistii si securistii din vremea parintelui Arsenie. Nimeni, absolut nimeni! Desi e imposibil sa nu fi stiut cineva ce picta parintele acolo, ca doar lucra in echipa! Dar cine a stiut a pastrat secretul, ducandu-l cu el in mormant. Uluitor este si ca parintele Arsenie a avut curajul sa picteze ditamai fresca, fiind supravegheat permanent de Securitate. Si atunci, cum a scapat, cum si-a sfidat tortionarii, facandu-i sa nu vada ce picta el acolo cu adevarat, cand ofiterii ii suflau in ceafa zi de zi, clipa de clipa?!… Si atat asteptau, un prilej cat de mic sa-l intemniteze. 

Iar pentru un simbol ca acesta – Pruncul Iisus in zeghe, credinta, intemnitata de comunisti, la fel ca si viata preoteasca a parintelui Arsenie Boca -, pentru toate astea, l-ar fi inchis imediat! Insa, pur si simplu, nu au vazut! Sau, imi zice tanarul Valentin Craciun, s-a intamplat ca in Scriptura: “Au vazut si n-au inteles”, ochii lor au fost tintuiti. Alta explicatie rationala nu exista. Asa cum au fost tintuiti ochii tuturor 60 de ani dupa aceea.
“Dar aceasta infatisare a lui Iisus in zeghe si tuns ca un detinut nu e o excentricitate de-a parintelui Arsenie, si nici n-a fost facuta pentru a soca”, spune Valentin Craciun. “Ea are acoperire, justificare teologica. Caci in Evanghelia dupa Matei, spune Mantuitorul: “In temnita am fost si ati venit la Mine”. (Matei 25, 36). Asadar, Hristos a fost in temnita si este in temnita alaturi de cei care sufera pentru El! A stat in inchisoare, dar a fost inchis si cand a vegheat alaturi de toti Apostolii si de toti martirii crestini, inchisi si persecutati pentru el. Dar Hristos a fost si cu toti cei care au suferit prigoana comunista. Si parintele Arsenie a voit sa arate ca Hristos e alaturi de cei multi si nevinovati azvarliti in temnite. Caci fresca a fost pictata in 1959, atunci cand crivatul ucigas al terorii comuniste se intetise. Parintele Arsenie n-avea cum sa nu se gandeasca la toate astea, mai ales ca fusese el insusi inchis. Stia ca Hristos este acolo, langa cei aflati dupa gratii. “Nimeni altcineva decat parintele Arsenie n-ar fi indraznit macar sa gandeasca, daramite sa si faca in acele timpuri de prigoana ucigasa o fresca uriasa cu Pruncul Iisus in straie de detinut”. A fost un act de curaj venit dintr-o putere dumnezeiasca, prin care parintele a lasat o marturie in veac despre acele timpuri crunte. “Ii pictez asa cum i-am vazut”

Dar parintele Arsenie a lasat mult mai mult la biserica Elefterie decat o marturisire de credinta si curaj. S-a petrecut acolo ceva care se intampla, de altfel, in aproape toata pictura lui. Explicatia – profunda si tulburatoare – a dat-o odata chiar parintele Arsenie, atunci cand a fost intrebat de mitropolitul actual al Ardealului, Laurentiu Streza, de ce picteaza astfel, surprinzator si depasind canoanele. “Mie asa mi s-a aratat Maica Domnului, asa l-am vazut pe Mantuitorul si eu ii pictez asa cum i-am vazut eu”, a raspuns parintele. La fel spunea parintele si despre sfinti: ca ii picteaza cum i-a vazut aievea.
Aceste cuvinte sparg o fereastra in Cer. Parintele, cu duhu-i vizionar, ajunsese in niste zone in care nimeni nu ajunge. Pictura lui nu-i doar o predica in imagini. Parintele chiar L-a vazut pe Pruncul Iisus invesmantat aievea in zeghe, ca intr-o haina a durerii, pentru urgia ce-i potopise pe romani! Cu forta lui teologica, parintele nu s-a inchis in canoanele severe si inghetate ale picturii din Erminiile bizantine. Dar el nici nu a inventat imagini, ci doar le-a transcris in fresca uriasa, asa cum numai el le-a vazut: Iisus in zeghe, ca un avertisment. Avertismentul lui Dumnezeu, intunecat de durerea Golgotei lumesti.
“Acum, ca povestea mea se apropie de sfarsit, as vrea sa va mai spun ca parintele Arsenie are o lucrare foarte mare de facut pe Lumea asta”, marturiseste tanarul meu interlocutor. “A facut-o si cat a trait si continua si acum, de acolo, din Cer. Si daca parintele ne-a aratat cateva din picturile lui necunoscute in Bucuresti, aceasta e doar o parte din planul pe care inca il are – planul lui de semne si minuni pentru romani. Iar simbolul lui Iisus intarcuit in zeghe e valabil si azi, in vremuri de libertate. Azi, cand credinta pare iar ingradita, inchisa dupa gratii de un nou ateism, ateismul acesta militant post-decembrist, un ateism secularizant, importat din Occident. Si care voieste sa scoata din scoli si icoanele si invatamantul religios”.
Adevarurile zugravite in pictura parintelui Arsenie Boca nu-s comode, cum nu erau nici predicile furtunoase, tinute la Sambata sau la Prislop, miilor de discipoli. Calugarul infocat si cu ochii de jar nu putea fi mintit si nu putea sa ascunda adevarul. De altfel, el continua sa fie incomod si dupa moarte, inclusiv pentru unii oficiali ai bisericii. In schimb, intr-o masura covasitoare, este extraordinar de iubit. Zeci de mii de oameni pornesc pe urmele lui in pelerinaje, la Sambata si la Prislop. Vizionar in timpul vietii, parintele le vede si din cer suferinta. Implineste, de fapt, ce le-a spus: “Rugati-va. De acolo, de sus, o sa va pot ajuta mai mult”.

 
Citește și articolul pe aceeași temă de pe blogul autorului Alexandru Valentin Crăciun.