Predica de pe munte - Iubirea vrajmasilor

 

Predica la Duminica a XIX-a dupa Rusalii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

A zis Domnul:

“Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea; si daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii acelasi lucru fac. Si daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi intocmai. Ci voi iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt, ca El este bun cu cei nemultumitori si rai. Deci fiti milostivi, precum si Tatal vostru este milostiv!” (Luca 6, 31-36).

Preaiubitilor, in aceste sase versete, in aceste putine cuvinte e fiinta adanca a descoperirii dumnezeiesti. A fost numita aceasta spusa a Domnului – “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea!” – Legea de aur a Evangheliei. Si, intr-adevar, acest cuvant vrednic este sa uneasca tot sufletul – nu numai crestinesc, ci omenesc – de pretutindeni; acest cuvant al Mantuitorului, pe Care – cum atat de frumos rostea parintele si invatatorul nostru, Dumitru Staniloae – Tatal L-a trimis in lume zicandu-I: “Mergi si mantuieste-Ti fratii! Spune-le lor adevarul mantuitor. Si odata cu spusa acestui cuvant arata-le jertfa Ta, iubirea Ta suprema!”.

Atunci, sa cugetam impreuna asupra acestui cuvant si din launtrul lui: “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi lor asemenea!”. Sa faci tu intai, sa nu astepti pe altul sa inceapa binele; ci de la tine sa porneasca. Asa a zis Iisus: “Faceti voi...!”. Tu, mai intai. Caci de la tine, omule, a inceput – din nefericire, prin ispita diavolului – raul. Pentru ca dintru inceput, tu, omule, zidit dupa chipul Ziditorului, deci dupa chipul luminii si iubirii dumnezeiesti, ti-ai intors fata de la fata Lui.

Sa ne adancim nitel in taina istoriei omului, a caderii si mantuirii lui, la acel act tragic in care fratele si-a ucis fratele – Cain pe Abel. Aceasta a fost adancimea caderii. Adam si-a intors fata de la Dumnezeu. Pacatul lui n-a fost atat de mare… S-a simtit gol… Gol de har, gol de lumina dumnezeieasca si de iubire. Dar despartirea lui de Dumnezeu a insemnat si despartirea copiilor lui unul de celalalt; pana la crima. Si, in urma crimei, omenirea a cunoscut atatea tragedii – ale sfasierii intre frati, intre popoare… In aceasta cadere a sfasierii, omenirea, care n-a pierdut cu totul lumina, puterea divina (caci chipul lui Dumnezeu nu poate fi distrus, Dumnezeu nu-Si ia nici darul, nici chemarea inapoi, ci darul Lui este vesnic), a ajuns, in Vechiul Testament, la Legea Talionului; pe care Mantuitorul a rostit-o in Predica de pe Munte: “Ati auzit ca s-a zis: Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte...”. Adica la raul cuiva sa raspund si eu, daca nu mai mult, cel putin in egala masura . Aceasta era o forma tragica a Legii Talionului, pe care am auzit cum a evocat-o Mantuitorul. Era un fel de suis, spuneau cei vechi, al legii dreptatii. De la crima lui Cain urca omenirea la legea dreptatii. Cum ziceau romanii: “Dreptatea inseamna sa traiesti onest, sa nu lezezi pe nimeni si sa dai fiecaruia ce este al lui”.

Dar sa vedem cum a suit omul, in aceasta taina a mantuirii tuturor. Intrebat fiind un rabin din vremea Mantuitorului: “Spune un cuvant care sa cuprinda esenta adevarului, si atat de concentrat sa fie acest cuvant, ca sa-l poti rosti cat ar sta omul intr-un picior!”, acel invatator de lege, acel rabin a rostit: “Sa nu faci altuia ceea ce nu-ti prieste tie!”. Asa cum zice romanul: “Ce tie nu-ti place altuia nu-i face!”. Pana aici ajunsese schimbarea – intoarcerea omului de la caderea lui Adam si a lui Cain – inainte de venirea Mantuitorului. Pentru ca, de la acest prag incolo, Mantuitorul – Fiul lui Dumnezeu facut Om, asemenea cu noi – in numele Tatalui Ceresc cu Duhul Sfant si al omenirii intregi, sa spuna cuvantul pe care l-am auzit: “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea!”. Cum ti-ar prii tie – cum doresti tu salvarea ta, ceea ce ai ajuns sa cunosti ca te salveaza – asa sa faci semenului tau. Pornind de la Dumnezeu si de la tine. Uneori stai si te gandesti daca e ingaduit vreun fel de iubire de sine… N-ai voie sa te distrugi. Nu-i egoism, sa nu talcuim gresit; dar uneori parca ti-e ingaduit pentru tine, pentru salvarea ta, sa cugeti la tine savarsind binele. Este forma, as zice, adevarata, a iubirii de sine – grija de mantuirea ta. Macar plecand de la acest gand care te motiveaza in adanc, sa faci binele.

Si atunci, asa cum, din cuvantul Mantuitorului am cutezat a zice: “Precum voiesti sa-ti faca tie semenul tau sa faci tu”, incepe, dar, cu binele; niciodata sa nu astepti ca semenul tau sa inceapa, ca nu stii cand va incepe el, pentru ca nu esti stapan pe el. Ci totdeauna sa ai constiinta ca tu, incepand sa faci binele, vei deveni un reper al binelui. Asa cum Iisus iti spune: incepand cu binele fata de oricine. Vom talcui mai mult acest cuvant: fata de oricine.

Zice Mantuitorul: “Daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc. Daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Si pacatosii acelasi lucru il fac. Si daca dati cu imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor ca sa primeasca inapoi intocmai”. Aici se dezvaluie noutatea si unicitatea Evangheliei. Caci am pomenit si starea de crima intre semeni , Legea Talionului: “Ochi pentru ochi” (sau chiar doi ochi pentru un ochi, cum am auzit in pilda amintita), si starea aceea: Sa nu faci altuia ceea ce nu-ti prieste tie, care, observati, te opreste, numai, de la rau. Ea nu e si salvatoare; este o restrictie, e negatia; nu e afirmarea, marturia. Dar Iisus a venit sa transfigureze, sa transforme omul, prin Dumnezeu, Care este acelasi pentru toti, si din fiecare vrea sa faca un semen, un frate asemenea Lui.

Daca dai cuiva, asteptand acelasi dar pentru tine “si pacatosii fac intre ei asemenea. Daca dati cuiva cu imprumut si asteptati sa primiti inapoi intocmai, ce plata aveti?”. Omul, in firea cazuta, zice: pai cum, Doamne, daca i-am dat lui, sa n-am dreptul sa cer inapoi ce i-am dat?! Noi credem si marturisim ca aici Mantuitorul vrea sa ne spuna acest lucru adanc de tot: a venit un om necajit la tine si ti-a cerut un ajutor. Pe de o parte, daca poti, ii dai, si-i dai definitiv, deplin, daca iti sta in masura. Poti sa ajungi chiar la acea masura a vaduvei de la templu – care doi banuti a avut si pe amandoi i-a dat –, cu o incredere desavarsita ca Dumnezeu iti va da inapoi ceea ce ai dat (si-ti da Dumnezeu in schimb, cu certitudine; multi dintre noi au avut aceasta experienta. Observati, cum a zis romanul: “Cine pe saraci ajuta, pe Dumnezeu imprumuta”). Dar daca nu ai ajuns la acel stadiu, atunci ii dai, iar datoria lui este sa gandeasca sa-ti dea inapoi; sa nu fii tu cel obsedat si toata ziua sa-i zici: ia aminte ca ti-am dat. Intelesul Evangheliei acesta este: daca ai dat, nu ramane nici o clipa preocupat in chip egoist. Inca mai adanc: numai atunci esti liber – acesta e cuvantul cel mai de pret –, cand nu mai esti obsedat, posedat de nimic; nici de ceea ce ai daruit, si nici de povara, de robia acelui dar facut, acelui bine facut. Abia atunci esti liber, in adevarul cel mai adanc. Asa cum spune Sfantul apostol Pavel: ajungi la starea aceea “incat cei ce au sa fie ca si cum n-ar stapani, cei casatoriti ca si cum n-ar fi casatoriti” (adica preocupati doar de legea trupului), ci in acea libertate a fiilor lui Dumnezeu.

Pentru care zice Mantuitorul: “De aceea zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt, ca El este bun cu cei nemultumitori si rai” (Luca 6, 35).

Mai intai: “Iubiti pe vrajmasii vostri!”. S-a spus adeseori de catre talcuitori ca mai ales in aceasta se afla taina Evangheliei, taina Vestirii celei Bune a lui Dumnezeu-Tatal, prin Fiul Sau in Duhul Sfant: in iubirea vrajmasilor . E vorba asadar de topirea urii si a oricarei seminte a raului, a oricarui lucru al demonului. Caci aici e demoniacul: in ura, in invidie. Se spune ca demonul, Lucifer a fost invidios pe om cand a luat cunostinta ca Fiul lui Dumnezeu Se va intrupa si Se va face asemenea chipului nostru (pentru ca pe acest chip al nostru sa-l inalte la stralucirea chipului slavei Sale). De aceea l-a ispitit pe om; de aceea adeseori suntem noi insine ispititi sa suferim pentru frumusetea, pentru curatia inimii cuiva. Orice iti iarta omul, mai ales cand te vede cazut; un lucru nu-ti iarta: sa fii mai bun decat el. Doamne, fereste-ne de aceasta ispita si da-ne bucuria sfanta de a ne impartasi mai curand din bunatatea celorlalti, din intelepciunea lor; nu de a-i pizmui.

“Iubiti pe vrajmasii vostri...” asemenea lui Dumnezeu. Caci omul, prin pacat, s-a facut vrajmas Dumnezeirii. Sa iubesti pe vrajmasi… E cu putinta? Este, iubitilor. Cum? Numai impartasindu-te din iubire dumnezeiasca. Daca ai sa privesti in jur, la semenii tai, greu te vei impartasi de la ei dintr-o asemenea iubire. De aceea a trimis Tatal pe Fiul Sau. In chip de rob; cel mai de jos. Si in chipul jertfei, al jertfei pentru pacatosi. Cum spune dumnezeiescul Pavel: “Caci Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi cand noi eram pacatosi”. Si a fi pacatos inseamna a fi vrajmas lui Dumnezeu; a fi vrajmas tie insuti. De aceea spune Dumnezeu prin Proorocul: “Nu pe Mine M-ati parasit (in pacatele voastre), ci pe voi insiva”. Cand parasesti lumina si iubirea divina, cand Il parasesti deci pe Dumnezeu, te parasesti pe tine, iti parasesti chipul luminos, iti parasesti menirea, salvarea ta. Si tu atunci esti vrajmas lui Dumnezeu si vrajmas tie insuti. Cand gandesti la cuvantul lui Iisus: “Iubiti pe vrajmasii vostri”, gandeste-te la iubirea ta; ca tu insuti esti un vrajmas. Tu, in caderea ta, esti vrajmasul tau, esti vrajmasul semenilor tai, esti, in ultima instanta, vrajmasul lui Dumnezeu. Si atunci, o Doamne, cat de adanc se reveleaza aceasta taina a iubirii vrajmasilor! Numai aceasta e salvarea lumii.
Intre cele doua razboaie mondiale s-au petrecut atatea revolutii, precum stiti: incepand din Rusia, apoi in Italia, in Portugalia, in Germania, in Spania, si la noi, si in Turcia… Dar dintre cei care au condus revolutiile, unul singur L-a descoperit pe Mantuitorul; si nu era din Europa crestina, ci din Asia – Gandhi. El singur, cand a citit aceste cuvinte ale Mantuitorului: “Iubiti pe vrajmasii vostri!”, s-a simtit iluminat. Iluminat! El, care era sufletul luminat al poporului indian (pe atunci colonie, sub stapanire straina). Si, cand l-a intrebat cineva cum, cu ce argumente a condus el eliberarea poporului sau, revolutia, cu vreo invatatura calauzitoare din cartile lor vedice? Nu, a raspuns el. “Cand am citit cuvintele lui Iisus: «Iubiti pe vrajmasii vostri!», deodata mi-am spus: Asta imi trebuie. Trebuie sa dovedesc vrajmasilor mei, si tuturor, ca-i iubim”. Si toata revolutia lui a dus-o cu Noul Testament in san, si cand ajungea in mijlocul celor care-l ascultau, din tren cobora putin pe scara vagonului, multimile ii sorbeau vorbele de pe buze, si el scotea Noul Testament si le citea Predica de pe Munte a Mantuitorului, apasand mai ales asupra acestor cuvinte: “Iubiti pe vrajmasii vostri!”.

Atunci mi-am zis: Doamne, acesti conducatori de revolutii din Europa, acesti dictatori erau botezati, erau crestini; si au facut sa curga atata sange, au ucis atatia semeni ai lor! Iar indianul Gandhi, cand a intalnit cuvantul Tau, cu ce flacara a luminii Tale si a iubirii lui a trait! El insusi, in final, asa s-a si savarsit din viata – martir. Caci a fost martirizat (noi, cei batrani, stim), in 1948.

Fratilor, iubirea aceasta – ea e salvatoarea lumii! Dar te intrebi cum o poti dobandi; si cum o poti trai. Tu vrei s-o traiesti pentru salvarea semenilor tai, a poporului, in numele lui Iisus. Trebuie sa te transfigurezi in aceasta iubire divina dupa chipul Mantuitorului, al Fiului lui Dumnezeu. Dar cum?

In timp ce la strana sau in cor se canta: “Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina Tatalui si Fiului si Sfantului Duh”, preotul se roaga in altar: “Cu vrednicie, Doamne, Te marturisim pe Tine, Unule, Vesnicule Dumnezeu, Tu pururea fiind (auziti cuvant atat de frumos!) si acelasi fiind”. Sa retinem cuvintele: “pururea fiind (existand) si acelasi fiind”. Atat de mult ne-au patruns aceste cuvinte! Noi suntem ziditi dupa chipul lui Dumnezeu-Tatal prin Fiul in Duhul Sfant; dupa chipul Fiului, Care, pururea fiind iubire si lumina, acelasi este. Si fiecare din noi tinde sa fie acelasi, in aceeasi lumina si aceeasi iubire, neincetat, oricand si oriunde; acelasi fiind, neschimbat. Vedeti, demonul (pacatul) l-a sfasiat pe om, cand i s-a adresat: “Oare a zis Dumnezeu ca de veti gusta din Pomul cunostintei Binelui si Raului veti muri? Nu veti muri. Veti fi ca niste dumnezei”. – Cu alte cuvinte, daca veti gusta nu numai din Pomul binelui, ci si al raului. Dar gustand si din bine si din rau mai ai unitatea, mai esti acelasi? Nu aici s-a produs sfasierea? Nu aici s-a produs duplicitatea? Caci aceasta a fost caderea, Doamne! In afara de ingerii cazuti numai omul e duplicitar, e ambiguu, e impartit. Nu mai e acelasi in orice clipa.

Ma rog de multe ori lui Dumnezeu, si ne rugam toti: Doamne, ajuta-ne sa fim in aceasta unitate de credinta, redobandind unitatea pe care demonul a sfasiat-o. Si sa fim aceiasi, in lumina si iubire divina; acelasi sa fii la altar, acelasi in biserica, acelasi in afara ei, la locul tau de munca, in casa ta, pe strada, in piata, oriunde. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea puterea, de aici inainte macar, sa fim asa cum zicem despre Dumnezeu: pururea fiind si acelasi fiind – pururea fiind iubirea si lumina divina in mine si acelasi fiind – in lumina si iubire: ziua si noaptea, in calatorie sau stand locului, la lucru sau gandind, scriind sau ostenind. In orice stare a mea, acelasi sa fiu.

Zice Sfantul Vasile cel Mare: “Duhul (lui Dumnezeu) este cu adevarat locul sfintilor. Iar sfantul este pentru Duhul Sfant un loc al Sau intrucat se ofera sa locuiasca cu Dumnezeu, si se numeste templul Sau”. Duhul Sfant zideste un loc in lume – e cu adevarat locul sfintilor. Ganditi-va: la Cincizecime, cand a pogorat Duhul Sfant, erau toti apostolii la un loc; si acel loc a devenit un loc al Duhului Sfant. In Evanghelia dupa Ioan citim: “Pe Dumnezeu nu L-a vazut nimeni niciodata. Fiul Sau unic, Care este in Sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut”; deci Fiul din Sanul Tatalui. Cine este Sanul Tatalui? E Duhul Sfant. Cine s-a facut san al Fiului lui Dumnezeu? Maica Domnului. Ca din ea S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu si ea a devenit templu al Duhului Sfant. Dar, prin botez, crestinul nascandu-se din apa si din Duh, din cristelnita care e san al Maicii Domnului, si el devine un loc al Duhului Sfant, cum zice Sfantul Vasile cel Mare. Inima ta sa devina un loc al Duhului Sfant, un templu al Duhului Sfant. Cand te rogi: “Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le plinesti, Vistierul bunatatilor (al tuturor bunatatilor dumnezeiesti) si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, curateste-ne de toata spurcaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre”. Duhule Sfinte, vino si te salasluieste intru noi! – in mine, in tine, in fiecare, ca inima mea sa devina loc al Duhului Sfant. Si daca eu devin loc al Duhului Sfant, atunci lumina Duhului Sfant straluceste pe fata lui Hristos, dupa al Carui chip am fost zidit si voia Tatalui se implineste in mine. Daca eu cuget si ma rog asa, aducandu-mi aminte mereu de cuvantul lui Dumnezeu – “Vino si Te salasluieste intru mine, Duhule Sfinte!” – atunci eu raman acelasi, un loc al Duhului Sfant, o marturie a Lui. Asa au fost sfintii toti, chiar negraind uneori…

Va spuneam ca la Sfantul Antonie venea un ucenic o data pe an… Multi altii il intrebau: “Parinte, raspunde-mi la intrebarea cutare sau cutare! Acest ucenic nu-l intreba nimic. Sta langa el.

– Omule, tu nu ma intrebi, nu-mi spui nimic?
– Parinte, mi-e de ajuns sa stau langa tine…” Simtea prezenta harului, a luminii, a pacii divine langa el. Asa au fost sfintii. Unul se ruga lui Dumnezeu: “Doamne, da-mi acea putere ca eu sa iau boala acestui bubos, acestui lepros, iar el sa ia sanatatea mea”. Ce stare de har!… Cum ar fi cineva, bunaoara un bolnav de SIDA in ziua de astazi si ar fi primit cu acea stare de har de un doctor. Cu alte cuvinte sa se impartaseasca cineva din pacea lui Dumnezeu care e in tine, caci aceasta vrea Mantuitorul.

De aceea, incheie Mantuitorul acest cuvant atat de dumnezeiesc: “Deci fiti milostivi, precum si Tatal vostru este milostiv!”. – Impartasiti-va din mila, din iubirea dumnezeieasca; dar pururea aceeasi, neschimbata. Mereu cercetandu-ma: sa ma schimb eu dupa lume?! Doamne pazeste! Sa fiu eu robul ticalosiei cuiva?! Cand vrajmasului meu ii raspund cu vrajmasie, eu am devenit robul lui. In loc sa fiu robul lui Dumnezeu, eu sunt robul lui. Asta nu inseamna ca, vazandu-l pe vrajmas voind raul semenilor mei sau tarii mele, eu sa lucrez cu relele lui. Mantuitorul S-a rugat pe Cruce: “Parinte, iarta-i ca nu stiu ce fac!” – deci: “Vindeca-i, Doamne!”; caci iertare inseamna vindecare . Asta nu inseamna ca eu am sa ma fac partas relelor cuiva, sa lucrez relele lui. Parintii au spus: “Iubeste pe pacatos; uraste pacatele lui!”. Raul, pe el trebuie sa-l urasc. Dar eu urasc raul din el, iubindu-l, plangand pentru el, rugandu-ma pentru salvarea lui, sa nu mai faca rele. Pentru ca relele lui pot contamina pe altii.

Eu, insa, din aceasta lumina si iubire divina impartasindu-ma, sa raman acelasi. Ajuta-ne Doamne, asa sa ramanem, cu constiinta ca in aceasta stare, cum zic Sfintii Parinti, e o arvuna a invierii. Cand am dobandit starea aceasta, in noi a inceput invierea. Zice atat de frumos Sfantul Isaac Sirul: “Cel ce a aflat dragostea mananca pe Hristos (se hraneste cu Hristos) in fiecare zi si ceas. Si se face prin aceasta nemuritor. Ca «cel ce manaca din painea pe care i-o voi da Eu lui nu va vedea moartea in veac»”. Deci cine mananca din Cuvantul lui Dumnezeu, din lumina si iubirea Lui, din dumnezeiasca Impartasanie, nu va vedea moartea in veac. Fericit este cel ce mananca din Painea dragostei, care este Iisus. Caci cel ce se hraneste din dragoste se hraneste din Hristos, Dumnezeul Cel peste toate; El o marturiseste si Ioan intareste: “Dumnezeu este Iubire”. Prin urmare cel ce vietuieste in dragoste rodeste viata din Dumnezeu si gusta invierea inca din viata de aici.

O, Doamne, fa-ne partasi sa gustam din taina invierii de aici; adica din taina iubirii. Tu, pururea fiind si acelasi fiind, fa-ne si pe noi sa fim aceiasi; fiecare suflet sa ramana acelasi in iubire, in ofranda sfanta…

Asa cum marturisea Sfantul pomenit de noi astazi, Dionisie Areopagitul, in ceasul martirizarii lui: “Cu toate ca am imbatranit (era ca la nouazeci de ani), precum ma vedeti, credinta mea marturiseste. Ca tineretile ce sunt vii imi este credinta batranetilor mele. Si simt ca aceasta credinta si marturie a iubirii Lui va naste neincetat (o spunea aceasta la Paris, unde a mucenicit) fii ai luminii si ai iubirii vesnice, marturie a invierii”, ajuta-ne, Doamne, asa sa marturisim si noi, cei de aici! Fii ai luminii si ai iubirii, fii ai invierii sa fim! Amin.

Parintele Constantin Galeriu