Viata Sfintei Mari Mucenite Eufimia

Pe vremea imparatiei paganului Diocletian (284-305), stapanea in Calcedon Prisc antipatul, cel intarit de dansul. Acesta, vrand sa faca praznic zeului ce se numea Aris, a carui capiste si chiar idol erau in Calcedon, a trimis invitatiile sale prin cetati si prin satele cele dimprejur, iscalite cu numele imparatesc, poruncind tuturor sa se adune in Calcedon la praznic si sa aduca fiecare, dupa puterea sa, jertfa lui Marte. Si ingrozea, in scrisorile sale, cu mari prigoniri pe cei care n-ar asculta porunca si nu s-ar afla la acel praznic a carui data o hotarase, dupa opt zile. Iar cand a sosit ziua cea aratata a praznicului celui paganesc, s-a adunat multime multa de popor, cu dobitoacele ce le adusesera ca jertfa si se facea praznicul cu dantuire, junghiind oi si boi si inchinandu-se idolului neinsufletit, dar mai ales diavolului celui ce locuia intr-insul.

Atunci crestinii care locuiau acolo, scarbindu-se de acea praznuire urata de Dumnezeu si temandu-se de groaznica infricosare a antipatului, se ascunsera pe unde puteau si, adunandu-se in locuri tainuite, faceau slujbele adevaratului Dumnezeu, Domnului nostru Iisus Hristos. Deci a fost cercetare cu porunca data de prigonitor, sa se dovedeasca daca se mai afla cineva potrivnic poruncii lui, daca mai este cineva care sa nu se inchine zeului Marte. Si s-au gasit crestini potrivnici dorintei prigonitorului, care, neascultand porunca lui, nu dadura diavolului cinstea aceea care se cuvine Unuia adevaratului Dumnezeu.

Deci, maniindu-se prigonitorul ca nu-l asculta crestinii, a poruncit sa-i caute si sa-i aduca la chinuri. Atunci patruzeci si noua dintre crestini s-au ascuns la un loc tainuit, unde faceau rugaciuni, intre dansii era o fecioara foarte frumoasa, anume Eufimia, de neam bun, fiica binecredinciosilor parinti Filotron Sincliticul si Teodorosia. Iar prigonitorul a fost instiintat despre crestinii cei ascunsi, pe care a poruncit sa-i prinda pe toti si sa-i aduca inaintea judecatii sale. Deci, indata, dupa porunca prigonitorului, slujitorii cei salbatici, intocmai ca fiarele gata a vana prada, pornindu-se spre turma cea cuvantatoare adunata pentru Hristos, inconjurara cu arme casa aceea in care credinciosii slujeau lui Dumnezeu in ascuns. Si spargand usile, cu nemilostivire pe fiecare, cate unul, il trageau afara ca nici unul dintr-insii sa nu scape. Si prinzandu-i pe toti, ii dusera la antipatul cu necinste si cu batjocura.

Deci, fiind dusi ca oile la junghiere, au stat inaintea mandrului prigonitor smeritii robi ai lui Hristos, gata fiind sa indure pana la sange pentru slava Domnului lor. Vazandu-i, mandrul stapanitor le-a zis: „Oare voi sunteti potrivnici poruncii imparatesti si poruncii noastre, cei ce defaimati jertfa marelui zeu Marte?” Iar ei au zis: „Poruncii imparatului si poruncii tale, antipate, se cade a ne supune, de nu va fi potrivnica Dumnezeului ceresc, iar de este potrivnica lui Dumnezeu se cade nu numai a nu ne supune acestei porunci, dar a ne si impotrivi. De ne-ati fi poruncit noua acele lucruri la care suntem datori a ne supune stapanirilor, apoi am fi dat cele ce sunt ale cezarului, cezarului. insa de vreme ce porunca ta este potrivnica si urata lui Dumnezeu, pentru ca ne porunciti sa cinstim pe faptura mai mult ca pe Facatorul, sa ne inchinam si sa ne jertfim diavolului, iar nu lui Dumnezeu Celui de sus, aceasta porunca a voastra niciodata nu o vom asculta, pentru ca suntem inchinatori adevarati ai adevaratului Dumnezeu, Celui ce la ceruri petrece”.

Atunci prigonitorul, deschizandu-si gura sa mincinoasa si ascutindu-si ca briciul limba sa inselatoare, a intins vorba sa cea impletita cu mestesug prin imbunari si prin fagaduinte de daruri si de cinste, tragandu-i pe acestia de la calea cea dreapta, pe care Hristos i-a castigat cu cinstitul si scumpul Sau sange la inchinarea sa pierzatoare de idoli. Apoi ii ingrozea pe dansii cu chinuri amare, de n-ar vrea sa faca aceasta la care ii sfatuia si le poruncea antipatul.

Iar sfintii au raspuns: „Darurile si cinstirile tale, antipate, pe care ni le fagaduiesti noua, de mult le-am lepadat de la noi, le-am urat si le-am socotit ca pe niste gunoaie pentru Hristos, ca avem bunatatile cele ceresti mai mari si mai bune decat toate bunatatile cele pamantesti. Bunatatile pamantesti sunt vremelnice si ne­statornice, iar cele ceresti, vesnice si neschimbate; iar de muncile tale cele amare cu care ne ingrozesti pe noi, nu numai nu ne temem, ci si dorim prea mult sa le-suferim, ca sa se arate in noi puterea si taria Dumnezeului nostru, de care ati putea sa va mirati si sa va rusinati, cunoscand neputinta zeilor vostri celor de Dumnezeu urati. insa ce nevoie iti este tie sa-ti lungesti vorba si sa-ti latesti cuvantul! incepe lucrul tau pe care il gandesti si vei vedea ca mai mare va fi in noi osardia spre rabdare, decat in tine spre chinuire”.

Atunci prigonitorul a inceput a-i schingiui pe dansii cu legaturi si cu batai. Si ii chinuira pe sfinti nouasprezece zile in multe feluri, in toate zilele batai peste batai luand, foamea si setea rabdand. Si avand cu dansii pe Sfanta Eufimia, fecioara tanara si frumoasa, graiau catre dansa, incurajand-o: „Nevoieste-te, fecioara, pentru Mirele Ceresc; nevoieste-te, ca sa-L intampini cu fecioarele cele intelepte, ca sa te iubeasca si pe tine ca pe o mireasa a Sa si in camara Sa sa te duca pe tine”.

Dupa aceasta, trecand douazeci de zile, i-au dus la judecata si antipatul i-a intrebat: „Poate ca dupa ce ati fost pedepsiti si chinuiti cu atatea necazuri, veti vrea sa fiti ascultatori poruncii noastre?” Atunci sfintii mucenici impreuna cu Sfanta Eufimia, raspunzand, au zis: „Sa nu te nadajduiesti, antipate, ca ne vei abate pe noi din calea cea dreapta; ca mai degraba vei rasturna muntii la pamant si vei misca stelele de pe cer, decat vei putea sa abati inimile noastre de la adevaratul Dumnezeu!”

Dupa aceste cuvinte, inraindu-se prigonitorul, a poruncit ca sa-i bata cat se poate de mult peste fetele lor. Apoi, vazand ca nimic nu poate sa izbandeasca, s-a sfatuit sa-i trimita pe dansii la imparatul; si, mai inainte de a-i trimite, a poruncit sa-i inchida in temnita. Ducandu-se ei spre temnita, a vazut antipatul pe Sfanta Eufimia, fecioara tanara si frumoasa, care, in mijlocul cetei aceleia a sfintilor mucenici, stralucea ca luna intre stele. Pe aceasta, ca lupul pe oaie din turma lui Hristos a rapit-o.

Iar ea, ridicandu-si ochii si mainile spre cer, a strigat: „Nu ma lasa pe mine, preaiubitul meu Mire, Iisuse Hristoase, ca spre Tine mi-am pus nadejdea! Sa nu dai fiarelor sufletul ce Te iubeste pe Tine si marturiseste numele Tau cel sfant! Sa nu ma lasi in mainile vrajmasilor mei, ca sa nu se bucure de mine. intareste-ma pe mine, neputincioasa roaba Ta, ca sa nu ma biruiasca pe mine faradelegea”.

Prigonitorul, vrand s-o momeasca pe sfanta fecioara spre a sa nedumnezeire, toate chipurile de inselaciune le scornea: cu cuvinte bune, cu daruri multe si cu felurite fagaduinte vana inima ei cea fecioreasca. Cu toate acestea ea graia barbateste: „Sa nu gandesti, o, chinuitorule, ca slabiciunea mea cu inlesnire vei putea sa o pleci la a ta faradelege si necuratie cu amagirile tale mestesugite! Ca, desi sunt cu firea de parte femeiasca, neputincioasa cu trupul si tanara de ani, totusi sa stii ca inima mea este mai barbatoasa decat a ta! Mai tare este puterea mea in sfanta credinta, decat vitejiile voastre, si mai mare intelegere am cu darul Hristosului meu, decat toti ritorii vostri pagani, cu care vi se pare ca sunteti intelepti! Iar voi, mai fara de minte sunteti decat toti, nevrand sa cunoasteti pe Dumnezeul Cel adevarat, ca pe diavolul in loc de Dumnezeu il aveti. Deci nu ma vei amagi pe mine prin cuvintele tale cele cu mestesug, precum oarecand sarpele pe stramoasa noastra Eva; nu-mi vei indulci mie lumea aceasta amara cu desfatarile ei, pe care pe toate le socotesc ca pe niste pelin, pentru preadulcele meu Mire Iisus Hristos. Si nu vei birui puterea care intru neputinta se desavarseste cu toate razboaiele tale, ca nadajduiesc spre Mantui­torul meu, ca nu ma va lasa pe mine, nici nu va lua de la mine mana cea tare a ajutorului Sau pana ce capul sarpelui cel inaltat se va calca de picioare femeiesti”.

Atunci prigonitorul, vazandu-se infruntat, s-a maniat foarte tare si pe cea vicleana dragoste a sa care o arata catre dansa, schimband-o in manie, a poruncit sa gateasca roata pentru muncire, care avea intr-insa multime de cutite ascutite, pregatite spre acel lucru, ca toata carnea ei de pe oase sa o taie si sa o zdrobeasca. La acea roata legand-o pe Sfanta fecioara Eufimia, ceea ce cu semnul Sfintei Cruci s-a ingradit, cand incepura slujitorii a intoarce roata, trupul ei se zdrobea si incheieturile ei se desfaceau. Dar ea facea rugaciune cu tarie catre Dumnezeu, zicand: „Doamne, Iisuse Hristoase, luminarea sufletului meu, Izvorule al vietii mele, Cel ce dai mantuire celor ce nadajduiesc spre Tine, vino acum spre ajutorul meu, ca sa se stie de toti ca Tu esti insuti Dumnezeu si adevarata nadejde a celor ce Te asteapta pe Tine si ca nu vor veni rele, nici se va apropia bataie de trupurile celor ce si-au pus scaparea lor spre Tine, Cel Preainalt”.

Asa rugandu-se ea, indata a stat roata si slujitorii, ostenind, au cazut, pentru ca ingerul lui Dumnezeu, venind, i-a oprit invartirea si pe sfanta fecioara, de pe roata pogorand-o, a tamaduit-o de rani si cu totul sanatoasa a facut-o. Iar ea, intreaga pogorandu-se, cu bucurie canta multumind lui Dumnezeu si proslavind taria Lui cea atotputernica.

Aceasta vazand-o prigonitorul si toti cei ce erau acolo, au ramas in nepricepere si se mirau foarte mult de minune. insa unde rautatea a orbit ochii mintii, acolo nimic n-a folosit minunea cea atat de mare, pentru ca n-a putut sa cunoasca mana cea tare a adevaratului Dumnezeu. Vazand n-au vazut, si auzind n-au inteles, ca s-a impietrit inima lor si semnul cel de minune l-au socotit vrajitorie. Dupa aceasta a poruncit prigonitorul sa se arda cuptorul foarte tare, ca dupa aceea sa arunce pe sfanta in foc.

Deci, inrosit fiind cuptorul si arzand inca foc mare, sfanta mucenita s-a imbracat in zaua celor trei tineri, adica in rugaciune, si impotriva focului celui materialnic a aprins focul dragostei celei tari catre Dumnezeu, caci, ridicandu-si ochii catre cer, a zis: „Dumnezeule, Cela ce intru cei de sus petreci si spre cei smeriti privesti; Cela ce in Babilon pe cei trei tineri pe care pentru legea Ta i-au dat focului, i-ai pazit intregi si nevatamati de foc prin ingerul cel sfant, si roua de sus le-ai trimis lor, Tu sa-mi fii ajutor si mie, roabei Tale, care ma nevoiesc pentru slava Ta, Iisuse Hristoase al meu!” Asa a zis, si cu semnul crucii, ca si cu o alta arma inarmandu-se, statea gata sa intre in foc si astepta pana ce o vor arunca pe ea. Iar doi ostasi, Victor si Sostene, carora le era poruncit sa arunce pe mucenita in foc, vazura o vedenie minunata in foc lucrandu-se; vazura pe ingerii lui Dumnezeu risipind focul in cuptor si ingrozindu-i pe dansii, ca sa nu indrazneasca a se atinge de mireasa lui Hristos.

Aceasta minune vazand-o, zisera catre prigonitor: „Nu putem noi, antipate, sa ne atingem cu mainile noastre cele spurcate de aceasta cinstita fecioara si s-o aruncam pe ea in foc, macar ca ne vei taia si capetele noastre. Pentru ca vedem o minune prea de mirare, pe care ochii tai nu o vad. Si mai de folos ne este noua sa suferim mania ta, decat a fetelor celor purtatoare de lumina, care ne ingrozesc pe noi din vapaia focului”.

Acestea auzindu-le, prigonitorul s-a maniat asupra lor si, parandu-i-se ca sunt crestini si pentru aceea nu vor sa arunce in cuptor pe fecioara, i-a dat pe dansii la inchisoare. Apoi altora doi,

carora le era numele Cezar si Varie, le-a incredintat sa aduca la indeplinire acea porunca; si, luand pe fecioara, o aruncara in cuptor si indata focul cel mare din cuptor a izbucnit si in fata celor ce o aruncasera s-a repezit si in locul acela i-a prefacut pe ei in cenusa, iar pe ceilalti slujitori i-a alungat departe, iar sfanta, in mijlocul cuptorului, ca intr-o camara luminoasa stand si ca intr-o roua de racorire dantuind, canta cantarea tinerilor din Babilon: Binecuvantat esti, Doamne, Dumnezeul parintilor nostri si laudat si preaslavit este numele Tau in veci (Daniel 3, 26). Si a fost o minune preaslavita ca nu s-a atins de dansa focul, nici chiar de hainele ei, pentru ca insusi nestricaciosul Mirele ei, Hristos Domnul, in taina a venit in cuptor la sfanta Sa mireasa si cu cereasca racorire a rourat-o pe ea.

Stingandu-se cuptorul, a iesit sfanta intreaga si sanatoasa, toti minunandu-se de un lucru ca acela. Iar prigonitorul, nepricepandu-se ce sa faca, a aruncat-o in temnita, zicand: „In aceasta noapte voi chibzui ce sa fac vrajitoarei acesteia”. Apoi, pe Victor si pe Sostene aducandu-i inaintea sa, se inrautati asupra lor si le fagadui sa-i piarda pe ei de nu se vor inchina zeilor. Iar ei raspunsera: „Pana acum eram rataciti, nestiind adevarul, dar acum am cunoscut pe Unul Dumnezeu Cel ce a facut cerul si pamantul. In Acesta credem si ne inchinam, iar idolilor tai, carora si noi mai inainte ne inchinam, nestiind amagirile diavolesti, de acum nu ne vom mai inchina. Iar tu fa cu noi ceea ce voiesti, in mainile tale sunt trupurile noastre, iar sufletele noastre in sprijinul lui Dumnezeu”. Si i-a osandit pe dansii prigonitorul sa fie sfasiati de fiare.

Mergand sfintii la locul unde aveau sa fie mancati de fiarele salbatice, se rugau lui Dumnezeu cu tarie ca milostiv sa le fie lor si, iertandu-le pacatele ratacirii si ale credintei lor celei mai dinainte, sa randuiasca sufletele lor cu cei ce au crezut intr-insul. Si indata a venit din cer un glas dumnezeiesc, chemandu-i pe dansii la odihna, si, auzindu-1 cu bucurie, si-au dat sufletele lor in mainile lui Dumnezeu; iar de trupurile lor fiarele nu s-au atins, si s-au ingropat de cei credinciosi in taina.

Trecand noaptea si fiind a doua zi, a sezut prigonitorul la ju­decata si scoasera pe Sfanta Eufimia din temnita. Ea, mergand, canta cu veselie: „Tie voi canta, Doamne, cantare noua, pe Tine, Doamne, Te voi preaslavi, taria mea! Lauda-Te-voi intre popoare, Doamne, canta-voi Tie intre neamuri (Psalm 107, 3) si numele Tau voi preaslavi, ca Tu esti Unul adevaratul Dumnezeu si nu este altul afara de Tine”.

Asa cantand, a mers la judecata. Si fiind mult intrebata, cercetata si silita la jertfire, a vazut prigonitorul inima ei neinduplecata si a poruncit ca, spanzurand-o, sa-i strujeasca trupul cu fiare ascutite. Dar si dupa aceasta patimire s-a aflat intreaga cu puterea lui Dumnezeu. Apoi, sapand o groapa adanca si umpland-o cu apa, a adunat acolo multime, de balauri, vipere si jiganii otravitoare din mare si tot neamul de taratoare care se misca pe pamant si se afla in ape. Cu acelea umpland groapa, a poruncit sa arunce intr-insa pe Sfanta Eufimia. Iar ea, insemnandu-se pe sine cu semnul crucii, zicea: „Lumina mea, Iisuse Hristoase, Tu in pantecele fiarei celei din apa ai pazit nevatamat pe Iona, Tu pe Daniil din gurile leilor l-ai izbavit; Tu dar si pe mine ma pazeste cu mana Ta cea tare, ca sa se proslaveasca si in mine numele Tau cel sfant”. Si a sarit in groapa; iar balaurii si jivinele, plecandu-se la dansa, nu o vatamara, ci se vedea ca se ingrijesc de sanatatea ei, ca o purtau pe ea pe spatele lor, nelasand-o sa se afunde in adancul gropii celei pline de apa. Si a iesit sfanta din groapa aceea fara de nici o vatamare, cu darul lui Hristos. Si nu se pricepea prigonitorul ce sa-i mai faca.

Apoi, vrand ca desavarsit sa o piarda si gandind ca farmecele pe care el le socotea ale sfintei, numai chinurile cele aratate le biruiesc, iar nu si mestesugirile cele tainuite, a poruncit sa sape alta groapa tainuita si s-o umple cu suliti ascutite, sabii si cutite, infigand acele arme in fundul gropii cu ascutisul in sus, iar deasupra acoperindu-le putin cu paie si cu pamant, a poruncit sa mearga mucenita peste groapa cea acoperita ca, nestiind nimic, sa cada acolo peste armele cele ascutite si, ranindu-se, sa moara. Si a trecut sfanta pe deasupra gropii ca o pasare peste cursa zburand, iar alti pagani, nestiind groapa aceea, au cazut intr-insa si au pierit. Vazand prigonitorul acest lucru, s-a rusinat foarte mult si s-a implinit acolo scriptura aceea: Groapa a sapat si a adancit-o si va cadea in groapa pe care a facut-o (Psalm 7, 15).

Dar Sfanta Eufimia lauda pe Dumnezeu si canta: „Cine va grai puterile Domnului, auzite va face toate laudele Tale, Doamne. Ca pe cea ranita, roaba Ta, de rani nevatamata o ai pazit, din foc o ai mantuit, de fiare, de apa si de roata o ai aparat si din groapa o ai scos; iar acum, Doamne, izbaveste sufletul meu din mainile vraj­masului celui din inceput. Pacatele tineretilor mele si ale nestiintei mele nu le pomeni, ci cu picaturile sangelui Tau cel varsat pentru mine curateste spurcaciunea trupului si a sufletului meu. Ca Tu esti curatirea, sfintirea si luminarea robilor Tai”.

Antipatul a incercat cu cuvinte bune sa o amageasca pe ea: „Sa nu-ti necinstesti, zicea, neamul tau, sa nu-ti pierzi floarea tineretilor tale si sa nu te lipsesti de viata ta! intoarce-te spre cinstirea marelui zeu Marte si vei fi de noi toti cinstita si laudata si cu multa slava si bogatie indestulata”. Si alte multe cuvinte inse­latoare zicand sfintei, ea a ras de dansul si 1-a rusinat pe el ca pe un nebun.

Atunci iar a inceput a o munci pe ea si, batand-o mult cu toiege, a poruncit sa o ferastruiasca cu un ferastrau ascutit. Dar nu putea ferastraul sa-i vatame sfantul ei trup. Apoi, a poruncit ca pe o tigaie infocata sa o arda, dar si tigaia s-a racit, pentru ca ingerii erau cu mireasa lui Hristos, pazind-o pe ea de toate chinurile. La sfarsit a dat-o spre mancare fiarelor. Iar ducandu-se sfanta la priveliste, unde era sa fie mancata de fiare, se ruga lui Dumnezeu ca sa-i dea ei sfarsitul muceniciei, sa primeasca sufletul ei in mainile Sale, sa-i porunceasca ei ca din mult patimitorul trup sa treaca la marginea cea dorita si zicea: „Doamne al tuturor puterilor, Tu ai aratat intru mine puterea Ta cea nebiruita si cu dreapta cea nedovedita ai vadit draceasca slabiciune si nebunia prigonitorului, iar pe mine mai presus decat toate muncile m-ai pastrat. Drept aceea, acum, precum ai primit uciderea si varsarea sangelui mucenicilor celor ce au fost mai inainte, asa primeste si jertfa mea, ce cu suflet umilit si cu inima smerita se aduce tie si, in locasurile sfintilor, in ceata mucenicilor primind sufletul meu, odihneste-1, ca bine esti cuvantat in veci”.

Asa rugandu-se sfanta, au dat drumul fiarelor asupra ei, leii si ursii, care, apropiindu-se, ii lingeau picioarele. O ursoaica i-a facut ei in picior putina rana si a curs sange, dupa care a venit un glas din cer chemand-o pe ea la cele de sus si indata si-a dat duhul sau Domnului, pentru care a patimit cu osardie. Si s-a cutremurat pamantul si se clatina cetatea, se sfaramau zidurile, cadeau casele si s-a facut frica mare.

Fugind toti de la privelistea aceea de frica, a ramas sfantul ei trup zacand mort! Si in acea vreme, venind parintii ei, au luat pe fiica lor cea sfanta si au ingropat-o cu cinste, aproape de cetate, ca la o stadie departare, multumind lui Dumnezeu si veselindu-se ca s-au invrednicit a fi parintii unei asemenea fiice, care prin sangele sau s-a facut mireasa cerescului Mire Hristos si a imparatului a toate, Caruia, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, se cuvine cinste si slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Marea minune (11 iulie) de la moastele sfintei Eufimia prin care s-a intarit dreapta credinta la sinodul al 4-lea de la Calcedon, in anul 451

– Si alte minuni de la mormantul ei –

Aceasta minune a fost hotar al Sfintilor Parinti sa nu treaca la impartasirea credintei celor rau credin­ciosi – monofiziti.

Si s-a inceput aceasta lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei si Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe cand inca era viu dreptcredinciosul imparat Teodosie cel Tanar, au ridicat un nou eres de hula impotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecand cele doua firi ale Lui, pe cea dumnezeiasca si pe cea omeneasca, intr-una singura. Si pe multi din randuiala duhovniceasca si mireneasca i-au amagit cu aceasta rea credinta a lor; iar pe barbatii si boierii care erau in palatul imparatesc i-au vatamat cu acel eres si aveau mare ajutor de la ei. Iar cand s-a tinut in Efes sinodul cel de loc, iar mai degraba sa zicem adunarea cea talhareasca, la care preasfintitul Flavian, patriarhul Constantinopolului si marturisitorul ucis de cei de un gand cu Dioscor si cu Eutihie, atunci s-a intarit mai mult acel eres si era primit ca o credinta dreapta, iar credinta ortodoxa era lepadata ca o rea credinta oarecare. Deci era de trebuinta sa se adune al patrulea Sinod a toata lumea, al Sfintilor Parinti, pentru lepadarea acelui eres si spre intarirea dreptei credinte.

In vremea aceea, binecredinciosul imparat Teodosie a trecut din aceasta viata catre Domnul. Iar dupa el a luat imparatia imbunatatitul si placutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfanta Pulheria. Acesti ravnitori ai dreptei credinte, vazand Biserica tulburata de eresuri si feluritele certuri ce se faceau in ea, au poruncit sa se adune in cetatea Calcedonului sfintii parinti din toata lumea crestina, ca sa cerceteze si sa hotarasca toate cele pentru dreapta credinta. Deci s-au adunat Sfintii Parinti in numar de 630, cu preasfintitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului si cu preasfintitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimu­lui si cu trimisii preasfintitului Leon, Papa Romei. Si au fost de fata si rai credinciosii, intre care incepatori erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, randuit la patriarhie de Dioscor in locul lui Domnos, si ceilalti arhierei de un gand cu ei, si Eutihie cu cei de o socoteala ai sai, incat multimea ereticilor era fara de numar. Si toti impreuna cu Sfintii Parinti faceau Sinodul, adunandu-se in biserica Sfintei Mare Mucenite Eufimia, care este in cetatuia dinspre Bosfor; pentru ca acea biserica tinea de scaunul mitropoliei Calcedonului si era foarte mare, incat putea sa incapa in ea mult popor. in ea se odihneau si moastele acestei mari mucenite, de la care se faceau minunate si preaslavite minuni, care se cade macar in parte sa se pomeneasca.

In ziua sfintei ei pomeniri, in care a patimit pentru Hristos, in toti anii izvora sange din cinstitele ei moaste, ca si cum ar fi curs dintr-o

rana, si se lua de acolo astfel: Mormantul ei era de marmura si acoperit de o lespede tot de marmura, avand inauntru moastele sfintei, puse intr-un sicriu de lemn. in acel mormant de marmura, in partea stanga, era o ferestruie mica, cat incapea o mana omeneasca. Ferestruia era incuiata cu tarie si se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, dupa cantarea rugaciunilor de toata noaptea si inaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sange cu un burete legat de o varguta lunga de fier. Bagand acolo buretele uscat, il scotea plin de sange si il storcea intr-un vas cinstit, pregatit pentru aceasta. Iar poporul vazand sangele acela, inalta slava atat lui Dumnezeu, cat si Sfintei Mucenite Eufimia si se ungea cu el spre binecuvantare si tamaduirea neputintelor lor.

Acel sange era foarte bine mirositor, ca si cum era amestecat cu un mir de mult pret, insa nici un fel de mir din cele pamantesti nu putea sa fie asemanator cu acela. Pentru ca sangele acela covarsea cu neasemanare toate aromatele si tamaduia toate bolile. Iar sfanta mucenita izvora din cinstitele ei moaste un sange mirositor si tamaduitor ca acela, nu numai in vremea praznuirii sale de peste an, ci uneori si in alte vremi, si mai ales cand arhiereul acelei biserici era barbat placut lui Dumnezeu, cu viata imbunatatita. Se faceau inca si aratari multe, pentru ca sfanta se arata de multe ori celor ce se rugau ei cu credinta: uneori celor ce zaceau in boli, alteori celor ce alergau la biserica si la mormantul ei, iar alteori celor ce erau in felurite primej­dii si o chemau in ajutor. Si alergau spre inchinare cu credinta la dansa in Calcedon popoare din toate tarile si cetatile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunandu-se Sinodul Sfintilor Parinti celor din toata lumea, imparatii au poruncit ca acolo sa se savarseasca.

La acel sinod, facandu-se multa neintelegere si cearta a dreptcredinciosilor crestini cu ereticii, pentru ca rau credinciosii nu voiau nicidecum sa se supuna la dogmele cele drepte, atunci Preasfintitul Anatolie, sfatuindu-se cu ceilalti sfinti parinti, a zis catre eretici: „Sa scrieti voi intr-o carte marturisirea credintei voastre si vom scrie si noi marturisirea noastra si amandoua scrisorile, pecetluindu-le, sa le punem in mormant la preacinstitele moaste ale Sfintei Mare Mucenite Eufimia, apoi sa ne rugam soborniceste lui Dumnezeu cu post, ca, prin aceasta sfanta placuta a sa, sa ne descopere care este credinta cea dreapta”. Aceasta zicand Sfantul Anatolie, toti au laudat sfatul lui. Deci au scris doua carti: dreptcredinciosii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu pecetile lor si descoperind mormantul sfintei, au pus amandoua scrisorile pe pieptul ei. Si iarasi acoperind mormantul, l-au intarit cu pecete imparateasca si cu straja si s-au rugat trei zile cu postire.

Si sosind ziua a patra, imparatul impreuna cu tot sinodul s-au dus la cinstitul mormant al Sfintei Eufimia si, desfacand pecetea imparateasca, cand au deschis mormantul, au vazut scrisoarea celor dreptcredinciosi sezand in dreapta sfintei, iar scrisoarea celor raucredinciosi zacand la picioarele ei. Si de mirare era si aceasta, ca ea si-a intins mana sa spre imparat si spre patriarh ca o vie, dandu-le lor scrisoarea marturisirii celei drepte. Atunci toti s-au umplut de bucurie negraita si

au dat slava lui Dumnezeu, cantand cantari de lauda si de multumire sfintei mucenite si inchinandu-se cu fierbinte dragoste moastelor ei facatoare de minuni.

Si indata toti au propovaduit credinta cea dreptslavitoare, ca una ce era intarita de Dumnezeu si adeverita prin sfanta si marea mucenita, iar credinta ereticilor au dat-o anatemei. Si multi dintre eretici, vazand acea minune, au trecut la dreptcredinciosi, iar pe cei care se mai impotriveau, pe aceia i-au scos din dregatoriile lor si i-au trimis la inchisoare. Din acel timp, zugravii au inceput a inchipui in icoane pe Sfanta Mare Mucenita Eufimia cu scrisoarea in mana dreapta, spre aducere aminte de ac

ea preaslavita minune, care s-a facut in timpul sinodului. Si precum atunci, asa si dupa aceea, sfanta mucenita n-a incetat a face minuni si a izvori din cinstitele ei moaste sange mirositor ca mirul.

Iar dupa ce au trecut multi ani, imparatia a luat-o Mavrichie. Acest imparat, fiind binecredincios, mai tarziu a cam slabit in credinta, indoindu-se de minunile sfintei si de sangele care curgea din ranile ei, socotindu-1 ca este prefacut, iar nu adevarat. De aceea, vrand sa se incredinteze si sa afle adevarul, a facut astfel:

Mai inainte cu multa vreme de a se face pomenirea cea de peste an a sfintei si marii mucenite, a intarit atat mormantul, cat si fereastra mormantului cu pecetea sa imparateasca. Deci, sosind ziua praznicu­lui, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon si, desfacandu-si pecetea sa, a deschis ferestruia. Si indata a iesit miros foarte placut, incat a umplut biserica, iar sangele, mai bine-zis mirul cel asemenea cu sangele, a curs din cinstitele moaste ale sfintei, mai mult ca de obicei, pentru ca nici intr-un an n-a curs atat de mult sange ca in acela, spre infruntarea putinei credinte a imparatului si spre intarirea credintei fara indoire in puterea lui Dumnezeu, Care poate sa le faca pe toate mai presus de fire. Caci Domnul, Care a putut scoate lui Samson izvor de apa vie din osul cel uscat al falcii de magar, oare nu putea ca din moastele cele nestricacioase ale placutei Sale sa izvo­rasca sange si mir? Deci imparatul, cunoscand greseala sa, s-a cait si a castigat mare credinta si evlavie catre Sfanta Eufimia.

Dupa aceasta, in timpul imparatiei lui Eraclie, a fost, cu ingaduinta lui Dumnezeu, mare navalire a persilor asupra tarii Bitiniei si asupra hotarelor Calcedonului. Si cuprinzand ei toata cetatuia aceea, au pustiit-o, dupa obiceiul barbar. Apoi, intrand in biserica sfintei marii mucenite, au luat toate cele ce le-au gasit, dar voind sa deschida mormantul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru ca nu numai lespedea de marmura de deasupra era nemiscata, dar nici ferestruia nu se putea deschide. Atunci persii, adunand multime de lemne si de vreascuri, au impresurat mormantul si, facand pe dansul ca un st

og, au pus materii arzatoare si le-au dat foc, asteptand sa se risipeasca marmura din acea cumplita ardere.

Dar nici asa n-au sporit ceva, pentru ca arzand toata materia aceea, s-a prefacut in cenusa, dar mormantul sfintei a ramas nevata­mat, Dumnezeu facand pe placuta Sa minunata. Iar dupa plecarea persilor, imparatul cu patriarhul au. tinut sfat pentru moastele Sfintei si Marii Mucenite Eufimia si au socotit sa le mute din Calcedon la Constantinopol, temandu-se de navalirea din nou a barbarilor impo­triva Calcedonului.

Debi zidind in Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserica mare si frumoasa in numele sfmtei, dupa asemanarea celei de la Calcedon, au adus intr-insa cu cinste sfintele moaste, impreuna cu mormantul cel de piatra, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au randuit sa fie langa dansele, spre mai mare cinste a sfintelor moaste. Iar mormantul l-au pus in altar in locul dumnezeiestii mese, si pe el se savarsea jertfa cea fara de sange, inauntru fiind cinstitele moaste ale Sfintei Marii Mucenite Eufimia, de la care se savarseau minuni, precum in Calcedon, si sangele cel mirositor si datator de tamaduire ca mirul, izvora la timpul obisnuit.

Deci, trecand multi ani si schimbandu-se multi imparati, si Sinoadele Sfintilor Parinti a toata lumea, al cincilea si al saselea savarsindu-se, a venit ca imparat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume si obicei de fiara. Acela mai intai a inceput a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptarii de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar catre cei de un gand cu el zicea: „Iata, acestea sunt /de care zice proorocul: Ochi au si nu vad, urechi au si nu aud, gura f au si nu vorbesc…”. Si i se impotrivea lui Preasfintitul Patriarh Gherman, insa el 1-a izgonit cu necinste din scaun si in locul lui a randuit pe un eretic de un gand cu dansul. Asemenea i-a izgonit si pe ceilalti arhierei dreptcredinciosi, care nu se invoiau la ereticia lui, batjocorindu-i. Iar el hulea nu numai sfintele icoane, ci si impotriva moastelor sfintilor latra fara de rusine, ca un caine cu neinfranata limba, defaimandu-le cu totul.

Deci, vazand si auzind de minunile ce se faceau de sfintele moaste ale Sfintei si Marii Mucenite Eufimia, i se rupeau rarunchii de zavistie, dar nu indraznea sa faca la aratare ceva rau moastelor, temandu-se de ridicarea si de tulburarea poporului. Deci a aflat ticalosul un mestesug ca acesta: s-a dus noaptea in ascuns cu cei de un gand ai sai in biserica Sfintei Eufimia si a descoperit mormantul ei, pe care persii nu l-au putut descoperi, pentru ca Domnul Hristos a slobozit sa se atinga mainile celor raucredinciosi de cinstitele moaste ale miresei Sale, pe care le-a pazit neatinse de mainile necredin­ciosilor pagani. Caci persii greseau in nestiinta lor, iar crestinii cei raucredinciosi, stiind, indrazneau. De aceea le-a ingaduit lor, spre mai mare osanda, ca sa necinsteasca pe acea sfanta.

Deci imparatul Leon, descoperind mormantul, a scos de acolo racla cea de lemn in care erau moastele nestricate cele facatoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar in locul acelora a bagat in mormantul cel de piatra niste oase putrede si puturoase, pe care le pregatise inadins si, acoperindu-le iarasi cu lespedea, s-a dus, luand cu sine talhareste acele sfinte moaste, pe care le-a pus intr-o camera din palatul imparatesc. Iar surorile imparatului si cu fiicele sale, tainuindu-se de el, mergeau la sfintele moaste si le cadeau cu miruri si le aprindeau lumanari, cinstindu-le cu osardie si inchinandu-se lor cu dragoste. Dar raucredinciosul imparat, instiintandu-se degraba despre aceasta, indata a luat racla cu sfintele moaste si a aruncat-o noaptea in mare.

Iar a doua zi, strangand adunare din cei raucredinciosi, ocara la aratare pe poporul cel dreptcredincios, hulind si defaimand moastele sfintei marii mucenite, zicand: „O, oameni nebuni, mergeti si vedeti inselaciunea cu care va inselati, spunand ca sunt nestricacioase si facatoare de minuni moastele prealaudatei Eufimia; descoperiti mormantul si vedeti care este adevarul!” Deci indata a trimis pe oamenii sai ca sa descopere mormantul si tot poporul a vazut oasele cele putrede si puturoase. Drept aceea ereticii au inceput a rade si a batjocori pe cei dreptcredinciosi, numindu-i inchinatori de oase puturoase, iar dreptcredinciosii, minunandu-se de un lucru neasteptat ca acela, nu stiau ce se intamplase si s-au umplut de rusine si de jale.

Atunci multi au socotit ca toate minunile sfintei sunt inselaciuni, si scuipand oasele acelea puturoase, le-au aruncat afara. Asemenea si mormantul acela de marmura l-au scos afara si biserica lui Dumnezeu au prefacut-o intr-o uraciune a pustiirii, caci au necinstit-o foarte. Si era biserica aceea ca o pestera oarecare pustie sau ca un ocol de animale; inca si mai rea, pentru ca toate spurcaciunile si necuratiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii isi facusera inauntrul bisericii cuptoare de fierarie si lucrau intr-insa mestesugurile lor. Si, unde mai inainte se auzea glas de cantari dumnezeiesti, acum iesea de acolo sunetul ciocanelor care bateau fierul pe nicovala si se auzeau cantece necuviincioase, cuvinte spurcate si cearta intre oameni fara de randuiala.

Si petreceau acei mesteri in acea biserica pustiita, cu femeile si cu copiii lor. Iar in Sfantul Altar, ca intr-un loc ascuns, isi aveau locul unde isi faceau nevoile trupesti. Si a rabdat Dumnezeu indelung acele fapte rele omenesti, care spurcau pana intr-atat sfintenia Lui, pana ce pe cei rai i-a pierdut rau si iarasi a ridicat dreapta credinta, curatind si sfintind locul Sau, pe care 1-a facut iarasi salasluire a slavei Sale.

Iar cinstitele moaste ale intru tot laudatei mucenite, fiind aruncate in mare, atunci trecea pe acolo o corabie, dupa randuiala lui Dumnezeu, de la portul care se numea “al Sofiei”. Acea corabie avea stapani doi frati, Serghie si Sergon. Si vazand ei sicriul purtat de va­luri aproape de corabia lor, l-au luat in corabie, socotind ca intr-insul este vreo vistierie lumeasca. Deci, dand drumul la panze, au plecat. Si sosind la portul care se numeste “al lui Avid”, au deschis sicriul si vazand moastele nestricate si cu buna mirosire ale sfintei mucenite, s-au bucurat de acea comoara duhovniceasca, iar mai ales cand s-au adeverit in vedenie de sfintenia acelor moaste. Pentru ca in noaptea urmatoare au vazut in vis o slava mare deasupra moastelor si un sfesnic in care ardeau lumanari si niste barbati prea luminosi cantand si laudand pe Dumnezeu.

Dupa vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu sa le descopere ale carui sfant sunt acele moaste. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. in insula aceea se aflau moastele faca­toare de minuni si izvoratoare de mir ale Sfintei Mucenite Glicheria. Si ramanand ei langa insula aceea, au vazut in vedenie pe Sfanta Mucenita Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie iesind in intampinarea ei o fecioara foarte frumoasa, si amandoua s-au imbrati­sat cu dragoste. Iar fecioara care venise a zis catre cea care iesise din corabie: „Bucura-te, mucenita lui Hristos, fericita Eufimia!” Iar aceasta, de asemenea, i-a raspuns: „Bucura-te, mucenita a lui Hristos, fericita Glicheria!” Si sarutandu-se una cu alta, s-au despartit – Sfanta Glicheria s-a dus la locul sau, iar Sfanta Eufimia s-a intors in corabie.

Aceasta vedenie s-a facut la amandoi fratii si s-au bucurat foarte mult, fiindca s-au instiintat ale cui sunt moastele acelea. Deci, rugandu-se cu caldura catre Sfanta Mare Mucenita Eufimia, au cazut cu osardie la sfintele ei moaste si le sarutau, plangand de bucurie. Si voiau sa duca acea vistierie fara de pret in patria lor, dar Dumnezeu si sfanta cea placuta Lui n-au voit asa. Caci, dupa ce corabierii au ridicat panzele corabiei si au pornit spre tara lor, fiind acum departe de insula aceea, deodata s-a ridicat o furtuna si o invaluire mare, incat corabia, fiind purtata de valuri, iarasi a venit la aceeasi insula. Si linistindu-se marea, corabierii au pornit din nou in calatoria lor.

Dar iarasi, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicandu-se fara de veste, au adus corabia inapoi la insula. Si aceasta s-a intamplat nu de doua ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori, iar cei din corabie erau in mare nepricepere. Deci, in noaptea urmatoare, li s-a aratat mucenita lui Hristos, zicandu-le: „Pentru ce va siliti sa ma duceti pe mine incoace si incolo? Nu se poate ca eu sa ies de aici, nici nu voiesc sa ma duc acolo unde voiti sa ma duceti voi!” Apoi iarasi a zis: „Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon in Constantinopol si aducerea mea aici? Pentru ce mai voiti sa ma duceti in partile cele de jos? Aceasta nu va este cu putinta. Deci sa nu va mai osteniti cu aceasta, ci sa-mi faceti in insula aceasta o casa mica ca sa ma odihnesc intr-insa”.

Zicand acestea, sfanta s-a facut nevazuta, iar acei frati cinstiti, Serghie si Sergon, indata s-au supus cu osardie poruncii sfintei si, fiind in port, au iesit din corabie la uscat. Si ducandu-se ei, au spus episcopului insulei de moastele Sfintei Eufimia, de aratarea si de porunca ei. Iar episcopul s-a bucurat de aceasta si le-a poruncit sa pastreze in taina sfintele moaste, caci si in acea insula a ajuns porunca cea groaznica a imparatului cel raucredincios, ca sa se lepede si sa se dea focului sfintele icoane si cinstitele moaste ale sfintilor. Din pricina acestei porunci a raucredinciosului imparat, erau ascunse sub obroc si moastele Sfintei Mucenite Glicheria, care izvorau mir. Apoi, cautand un loc ales, episcopul a binecuvantat pe Serghie si pe Sergon sa zideasca o biserica mica pentru mucenita lui Hristos, nu departe de malul marii. Si savarsindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfintit biserica, iar cinstitele moaste le-a pus in altar, sub pamant, ca sa nu afle de ele luptatorii de icoane.

Apoi, savarsindu-se aceasta, acei doi frati s-au sfatuit si s-au fagaduit catre sfanta, zicand: „Sfanta mare si prealaudata Mucenita Eufimia, nu te vom lasa pe tine niciodata si nici nu ne vom departa de la sfintele tale moaste, ci aici iti vom sluji tie pana la sfarsitul vietii noastre!” Facand ei o fagaduinta ca aceasta, si-au vandut toate negutatoriile lor ce le aveau in corabie si, lepadandu-se de lume, vietuiau in postiri si rugaciuni langa acea biserica. Si nu dupa multa vreme, placand lui Dumnezeu, s-au mutat la viata cea fara de moarte prin mijlocirile Sfintei Mucenite Eufimia, careia i-au slujit cu osardie.

Iar mai inainte de sfarsitul lor, au pus pe mormantul sfintei mucenite o lespede de piatra, ca sa nu se uite locul acela, in care se pazea acea vistierie de mult pret, iar pe piatra au scris: „Noi, Serghie si Sergon, frati de un pantece, inotand cu corabia pe Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaste ale Sfintei si prealaudatei Mucenite Eufimia, care erau purtate de valuri, si le-am pus aici, dupa porunca ei”.

Dupa aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserica aleasa si voia sa mute intr-insa moastele Sfintei Eufimia. Si venind el in acea mica biserica zidita de acei doi frati, a savarsit rugaciunile de toata noaptea; apoi, dormitand, i s-a aratat sfanta, zicand: „Cuvioase parinte, sa nu incepi a face ceea ce gandesti, pentru ca nu te voi asculta intru aceasta; ci sa mergi la sora mea, la Sfanta Mucenita Glicheria, si s-o rogi pe ea, caci o voi ruga si eu, si ea va voi sa se mute in biserica ta. Iar pe mine sa ma lasi ca sa ma odihnesc in locul acesta, pana ce ma voi intoarce iarasi la locul meu”. Iar episcopul, desteptandu-se din somn, s-a inspaimantat si nu a mai indraznit sa se atinga de acel lucru la care se gandea. Deci, ducandu-se la Sfanta Mucenita Glicheria, care se pazea in alt loc, si facand rugaciuni catre ea, a mutat-o in biserica sa si a pus-o sub tarana. Pentru ca asa erau tainuite moastele sfintilor inaintea luptatorilor de icoane, care vrajmasuiau impotriva lor. Si desi erau sub tarana, insa cei dreptcredinciosi se adunau la ele si savarseau praznuirile lor cu cinste, caci de la acele placute ale lui Dumnezeu se dadeau tamaduiri de toate bolile si neputintele.

Iar intr-un an, in ziua pomenirii Sfintei Marii Mucenite Eufimia, savarsindu-se praznicul aceleia in biserica ei, s-a intamplat unui voievod oarecare, iubitor si ravnitor al eresului luptatorilor de icoane, ca mergea cu oastea in corabii pe langa insula aceea si, iesind la uscat, a vazut langa biserica ce era aproape de port o adunare mare de oameni. Si intreband el de pricina acelei praznuiri, i s-a spus ca poporul savarseste praznic pentru moastele Sfintei Mucenite Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci raucredinciosul acela s-a umplut de manie si pornind cu oaste spre biserica, a risipit poporul, strigand si zicand: „Oare asa va poruncesc voua imparatii, o, inchinatorilor de idoli si slujitorilor de oase moarte?” Astfel a batjocorit ticalosul pe crestinii cei dreptcredinciosi si a risipit acea biserica aproape pana la temelie. Iar moastele sfintei s-au pazit intregi sub tarana, dar s-a pustiit locul acela pentru o vreme.

Dupa moartea imparatului Leon Isaurul, a venit la imparatie fiul sau Constantin, care se numea Copronim, odrasla cea prea rea a radacinii celei rele. Acesta nu numai ca lepada cinstirea icoanelor, dar s-a lepadat in taina si de insusi Hristos Dumnezeu, iar pe Preacurata Fecioara Nascatoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limba si batjocorea pe sfintii placuti lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinerete la toata rautatea si la viata cea spurcata, caci a invatat vraji si farmece, si sangele omenesc il varsa fara crutare.

Constantin Copronim era mai cumplit decat tatal sau si a ucis multi barbati nevinovati si drepti, si a pierdut cu totul randuiala monahiceasca din Constantinopol. El a imparatit mult, prin ingadu­inta dumnezeiasca, pentru pacatele oamenilor, si facand rautati fara de numar, a murit cu amara moarte. Iar dupa el a luat imparatia fiul sau Leon, care era tot asemenea luptator de icoane, dar nu se arata atat de ravnitor ca tatal si bunicul lui. Apoi luandu-si Leon sfarsitul vietii, a imparatit dupa el Constantin, fiul sau, cu maica sa Irina, cea numita cu numele pacii, caci ea a adus cu adevarat pace Bisericii lui Hristos.

Fiul ei fiind inca mic, in anii copilariei, ea singura ocarmuia bine si cu placere dumnezeiasca imparatia greceasca, indreptand toate cele rasturnate si risipite de imparatii cei luptatori de icoane. Deoarece era binecredincioasa si iubitoare de Dumnezeu, ea a intors de la surghiun pe Sfintii Parinti care fusesera izgoniti pentru cinstea sfintelor icoane. Ea a adunat al saptelea Sinod a toata lumea, cu Preasfintitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a daruit sfintelor biserici impodobirea icoanelor, iar eresul cel luptator de icoane a fost dat blestemului de Sfintii Parinti.

Atunci si biserica aceea din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Marii Mucenite Eufimia, de care s-a vorbit mai sus ca a fost pustiita de Leon Isaurul, s-a reinnoit iarasi de binecredincioasa imparateasa Irina, pentru ca ea a poruncit s-o curete de spurcaciuni si sa-i innoiasca toata risipirea, infrumusetand-o cu toate podoabele, cu icoane bine incuviintate, cu vesminte sfintite si cu vase de mult pret. Deci dupa ce biserica a fost sfintita, iarasi se savarseau intr-insa ca mai inainte slujbele dumnezeiesti si mitropolitul Calcedonului petrecea langa ea.

Iar imparateasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multa sarguinta pentru cautarea moastelor prealaudatei Mucenite Eufimia, pentru ca din vremea aceea cand Leon Isaurul a luat talhareste moastele sfintei si le-a aruncat in mare, s-a raspandit vorba intre cei dreptcredinciosi de fapta cea rea si tainuita a imparatului. Deci se povestea ca cinstitele moaste s-au aflat intr-un loc si se pazesc de credinciosi si se ingrijea imparateasa sa afle unde sunt. Iar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de stire imparatesei, despre moastele sfintei mucenite cele dorite de dansa, in chipul acesta: in insula aceea care se numea Lemnos, unde se pazeau moastele sub tarana, precum s-a zis, era un barbat oarecare slavit, cu dregatoria comit si cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca mostenire acel loc, pe care cei doi frati pomeniti mai inainte, Serghie si Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Mucenite Eufimia, si in care au ascuns cinstitele ei moaste, punand deasupra mormantului o lespede de piatra scrisa.

Acel Anastasie comitul, vazand ca biserica prealaudatei muceni­te era risipita, a zidit una noua pe temelia celei dintai si a infrumu­setat-o cu cuviincioasa podoaba. Iar dupa o vreme oarecare i s-a intamplat de a cazut intr-o ispita, pentru niste clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori, si a fost lepadat din dregatoria sa fara nici o vina. Deci s-a dus la Constantinopol sa se apere de invinuirile cele nedrepte si sa-si castige iarasi dregatoria sa.

Si cautand el acolo un mijlocitor catre imparateasa, i s-a spus de unii ca mitropolitul Calcedonului este puternic sa-i mijloceasca, pentru ca are mai multa indrazneala decat altii, ca sa foloseasca celor ce au strambatate. Iar Anastasie, cautand pe mitropolit, 1-a gasit in palatele imparatesti si, cazand la dansul, i-a spus pricina venirii sale, rugandu-1 sa-i fie mijlocitor si ajutator. Dar mitropolitul se lepada, zicand: „Nu pot sa fac aceasta, pentru ca nu-mi sta in puterea mea”. Aceasta zicand-o mitropolitul, s-a dus din palatul imparatesc la casa sa, iar Anastasie, urmand dupa dansul pana la curtea arhiereasca, a vazut biserica deschisa si a intrat intr-insa sa se roage.

Si rugandu-se el din destul cu plecarea genunchilor, a sezut la un loc, pentru ca nu era cantare bisericeasca intr-acel ceas. Iar unul din clerici, fiind de rand in acea saptamana, a venit la dansul si 1-a intrebat cine si de unde este. Si i-a spus Anastasie acelui cleric toate cele despre sine si mahnirea sa. Dupa aceea, a intrebat pe cleric, zicand: „A carui sfant este biserica aceasta?” Clericul a raspuns: „Aceasta biserica este a Sfintei Marii Mucenite Eufimia, cea prealaudata”. Auzind Anastasie aceasta, indata si-a pus cu dragoste mana dreapta la piept si a zis: „O, Sfanta mea Eufimia!” Clericul a zis: „Pentru ce o numesti a ta?” Anastasie i-a raspuns: „Am pe mosia mea in biserica cinstitele ei moaste; deci pentru aceea o numesc «a mea» cu indrazneala”. Clericul a zis: „Cum se poate sa fie aceasta? Oare adevarat graiesti? Omule, pazeste-te sa nu fie mincinoase cuvintele tale, ca-ti vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindca imparateasa are mare grija de aceasta, cautand sa afle moastele Sfintei Eufimia, si a poruncit mitropolitului sa se roage lui Dumnezeu pentru aceasta, ca sa dea instiintare despre cinstitele moaste ale mucenitei Sale”. Anastasie a zis: „Sa ma crezi pe mine, cucernice parinte, ca la mine sunt moastele prealaudatei Eufimia, care au fost in Calcedon!”

Aceasta auzind-o clericul, 1-a rugat sa astepte putin la locul acela, iar el, alergand cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei. Auzind acestea mitropolitul, s-a umplut de bucurie si chemand pe Anastasie, 1-a intrebat de moastele sfintei. Iar el a spus toate cu de-amanuntul, cate le auzise de la cei ce traiau in insula aceea, despre cinstitele moaste ale Sfintei Eufimia. A spus, asijderea, si ceea ce este scris pe lespedea de piatra de catre cei doi frati, care au scos moastele sfintei din mare. Iar cuviosul mitropolit s-a dus indata la preasfintitul patriarh Tarasie si i-a spus acestea.

Atunci Preasfintitul Patriarh Tarasie a mers impreuna cu mitro­politul la imparat si la maica lui, ducand cu dansii si pe Anastasie. Iar acela a spus imparatului si maicii sale toate cele ce le stia despre cinstitele moaste ale mucenitei lui Hristos si toti s-au bucurat si au multumit lui Dumnezeu, iar lui Anastasie i-au daruit multe daruri si l-au randuit in cea dintai dregatorie.

Deci, gatind fara de zabava o corabie aleasa, au trimis la insula Lemnos barbati cinstiti din randuiala duhovniceasca si din palatele imparatesti, impreuna cu Anastasie comitul, ca sa aduca moastele sfintei de acolo la Constantinopol. Iar ei mergand cu bine, au ajuns la insula aceea. Insa locuitorii de acolo, afland ca dregatorii Constantinopolului au venit sa ia de la ei moastele Sfintei Mucenite Eufimia, s-au adunat cu manie, voind sa se impotriveasca trimisilor imparatesti si sa nu-i lase sa ia din insula lor acea vistierie duhovniceasca nepretuita. Si se maniau mai ales impotriva lui Anastasie comitul, numindu-1 vanzator, si se facea cearta in popor.

Si abia a potolit poporul episcopul acelei insule, zicand: „O oamenilor, nu va impotriviti la o vointa ca aceasta a lui Dumnezeu, nici sa porniti pe imparat spre manie, pentru ca mania imparatului este ca mania leului”. Si linistindu-se poporul, au descoperit mormantul sfintei si au scos dinauntrul pamantului cinstitele moaste ale miresei lui Hristos, ca pe o floare preafrumoasa, si s-a umplut vazduhul de mirosul lor de buna mireasma. Deci le-au dus pe ele in corabie cu cantari de psalmi, cu lumanari si cu tamaieri. Iar poporul le-a petrecut cu lacrimi, plangand ca se lipseste de o bogatie asa de scumpa ca aceea; si a stat pe malul marii, petrecandu-le cu ochii, pana ce corabia nu s-a mai vazut.

Si ajungand corabia in Constantinopol, toata cetatea impreuna cu imparatul si maica imparatului si cu preasfintitul patriarh au iesit intru intampinarea cinstitelor moaste ale mucenitei lui Hristos si le-au primit cu bucurie, veselindu-se si praznuind. Apoi le-au dus cu slava in biserica, de unde fusesera scoase in taina de eretici, si le-au pus in acelasi mormant de piatra, precum fusesera mai intai. Astfel Sfanta si Marea Mucenita Eufimia cea prealaudata si-a luat cinstitul sau loc de mai inainte in Constantinopol, iar Dumnezeu, cel proslavit intru sfintii Sai, Se slavea intru minunile ei. Caruia si de la noi sa-I fie cinste si slava, acum si de-a pururea si in vecii vecilor. Amin.