Multe amărăciuni va întâlni omul duhovnicesc pe calea sa!

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

IOV

Răbdarea este adăpostul în care îi este dat sufletului să viețuiască. În multe locuri din Sfânta Scriptură ni se arată că Dumnezeu vrea de la noi să fim răbdători, deoarece întru răbdare omul se călește pentru viața duhovnicească, și prin răbdare el izbutește să crească cu duhul în mijlocul celor mai neprielnice împrejurări ale acestei lumi, care „întru cel viclean zace.” (I In. 5:19)

„Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre!” (Lc. 21:19) – ne poruncește Mântuitorul, înfățișându-ne în răbdare calea către Dumnezeu. 

Iar Sfântul Apostol Pavel ne învață: „cu răbdare să alergăm la lupta carea este pusă înaintea noastră,” (Evr. 12:1) pe calea către veșnicie.

Adeseori se aude printre oameni o vorbă ca aceasta: „Și-a ieșit din răbdări.”

Ce înseamnă aceasta?

Înseamnă că omul, înfuriat sau supărat, a ieșit din binecuvântatul său adăpost duhovnicesc, în care Dumnezeu l-a rânduit să locuiască. O dată ce a ieșit din adăpostul sufletului său, adică din răbdări, acest om și-a pierdut pacea lăuntrică, dulcea sa liniște și așezarea sa tăcută cea plină de har. Dintr-o dată, s-a trezit în mijlocul vânturilor vijelioase ale ispitelor și s-a văzut înaintea prăpastiei, către care l-a purtat izbucnirea și nerăbdarea sa.

 
Ce se cade să facă acest om?

 
Trebuie să se întoarcă de îndată întru sine, să intre în locuința sa, pe care în chip nechibzuit a părăsit-o, și să redobândească pacea pierdută prin starea de pocăință cu rugăciune.

Dacă punem întrebarea: Când își iese, de obicei, omul din răbdări, adică când părăsește casa sufletului său?, vom răspunde:

Atunci când nu mai poate să stea înlăuntru. Fiecare locuință este plăcută atunci când este primenită, aerisită și când într-însa se găsește ceva cu care omul să se hrănească. Altminteri, dacă aceste condiții nu se împlinesc, locuința devine nesuferită, chiar urâcioasă, și omul caută să iasă afară.

            Astfel este și în viața duhovnicească. Omul trăiește în răbdare dacă îl pomenește neîncetat pe Dumnezeu, aerul cel mai curat pentru suflet, și dacă își hrănește inima cu harul faptelor bune și cu simțământul dulce al smereniei. Dar dacă nu-l pomenește pe Dumnezeu, dacă nu îngrijește flacăra rugăciunii înlăuntrul său și dacă slăbește duhovnicește din pricină că nu face nimic bun, ci săvârșește neîntrerupt fapte rele – un astfel de om, la orice prilej neplăcut și la orice ispită de dinafară își va ieși din răbdări, adică va izbucni, se va mânia, își va ieși din fire, părăsind răbdarea, această locuință a sufletului binecuvântată de Dumnezeu.

Luând aminte la toate acestea, minunatul stareț de la Optina, Ieroschimonahul Ambrosie spune: „Casa sufletului este răbdarea, iar hrana lui este smerenia. Dacă nu este hrană în casă, cel care viețuiește acolo iese afară – adică dacă omul nu are smerenie, el își iese din răbdări.”

Cât de ușor și limpede este deslușită, în aceste câteva cuvinte, taina păcatului! Multe amărăciuni va întâlni omul duhovnicesc pe calea sa!

Dacă nu are răbdare să aștepte sfârșitul oricărei încercări și oricărui necaz cu nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, niciodată nu va aștepta până la capăt roadele trudei sale duhovnicești.

         Răbdarea trebuie să se întindă peste tot ceea ce pronia lui Dumnezeu ne trimite în viața noastră duhovnicească. Prin răbdare, omul devine bun luptător și nevoitor, și dobândește adeseori mai multe izbânzi duhovnicești decât altul, prin nevoința sa de bunăvoie.

Iov a fost un nevoitor de bunăvoie atunci când trăia în cucernicie și se bucura de copiii săi; el nu uita să se roage lui Dumnezeu pentru ei în fiecare zi, pentru a abate judecata dreaptă a lui Dumnezeu de la greșelile lor fără de voie. El săvârșea fapte bune, era tată al tuturor orfanilor și ocrotitor al văduvelor. Îl cinstea pe Dumnezeu în zilele îmbelșugării sale și, prin aceasta, a bineplăcut foarte Ziditorului Său. Dar el a ajuns și nevoitor fără de voie, atunci când, sub loviturile încercărilor trimise asupră-i de Dumnezeu, a pierdut totul: țarini, averi, dobitoace, slugi, copii, chiar și sănătatea, și cu toate acestea nu a cârtit, ci a rostit neuitatele cuvinte: „Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi și întoarce acolo. Domnul au dat, Domnul au luat, cum au plăcut Domnului, așa s-au și făcut: fie numele Domnului binecuvântat.” (Iov 1:21)

            Nevoința de bunăvoie l-a arătat pe Iov a fi un bărbat mult-cucernic, dar nevoința fără de voie, stăruitoare, în îndurarea celor mai grele lovituri care se abăteau asupra lui, i-a înveșnicit numele și a proslăvit în lumea întreagă virtutea lui. Și astfel, dacă voim să ne ținem viața duhovnicească la înălțimea cuvenită pentru a ne mântui și noi, și semenii noștri, se cade, neîntârziat, să sporim în cea mai grabnică aducătoare de biruință virtute: răbdarea.

Extras din ”Viața duhovnicească a creștinului ortodox” – Arhim. Serafim Alexiev, Ed. Predania