Sfantul Ioan - martorul pruncilor ucişi

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Astăzi sărbătorim naşterea celui mai mare om născut din femeie. Ioan, „prietenul Mirelui”, pruncul cel răsărit din cuvânt ceresc, se naşte astăzi pe pământ.
Să spunem câteva cuvinte despre contextul teologic al naşterii lui. Ioan vine în lume dincolo de orice nădejde, dintr-un bătrân neputincios şi o femeie stearpă, dar se naşte din sfinţenie, căci tatăl lui era preotul Dumnezeului celui preaînalt şi părinţii lui erau drepţi şi sfinţi în faţa lui Dumnezeu. Sfinţenia înmiresmată a veacurilor, ochiul cel văzător de cele cereşti, se naşte din sfinţenie preoţească, din stirpe slujitoare de Dumnezeu. Proorocul veacurilor, cununa proorocilor, nu poate răsări decât din preoţie văzătoare de Dumnezeu. Făclia lui Dumnezeu nu putea să se aprindă decât în umbra Templului, Gura cea plină de vestirea Evangheliei nu se putea naşte decât din ecoul ceresc al cântărilor către Dumnezeul Savaoth. Mireasma cea lină a raiului nu se putea odihni pe pământ decât în fumul tămâierilor ce se înalţă către cer în Casa Părintelui sfânt. Sfinţenia se naşte din sfinţenie şi covârşeşte prin har firescul omenesc făcându-l fiinţă cerească.
Apoi despre vedenia preotului Zaharia în Templu. Un om bătrân, gârbov, tămâind alene altarul ierusalimitean se întâlneşte cu marele Arhanghel al cerurilor. Un beteag aplecat spre pământ priveşte în ochi Zarea cea arzătoare a Focului celui dumnezeiesc. Ceva mai presus de ceruri se sfărâmă în inima moşului sfânt. A slujit o viaţă la altar, iar acum altarul ia chip de om şi vorbeşte cu el. A sperat o viaţă să aibă prunci din femeia lui stearpă, iar acum la asfinţitul vieţii, îngerul cerului vine şi-i spune că va avea un fiu. A plâns o viaţă în umbra Chivotului Legii vechi acoperit de heruvimi de aur, iar acum arhanghelul îi vesteşte venirea în lume a Chivotului celui ceresc al Legii celei noi. Mai mult decât atât, infinit mai mult. Arhanghelul care va străjui Chivotul cel nefăcut de mână se va naşte chiar din el, din firea lui.
Şi apoi vorba care taie graiul tuturor necredincioşilor. Dacă în această lume, chiar preotul care ar trebui să creadă vedeniilor lui Dumnezeu şi să vestească slava Lui, NU crede, atunci gura preotului se ferecă de o mână îngerească, pentru a străjui făgăduinţa cea adevărată. Preotul este gura lui Dumnezeu, iar dacă această gură nu grăieşte către muţii acestei lumi, atunci ea e ferecată de mâna lui Dumnezeu. Aşa se întîmplă şi în veacul acesta. Preoţii sunt chemaţi să vestească, să strige minunile Domnului în toată vremea, în pofida oricărei împotriviri, cu pedeapsa în cazul nelucrării sau lenevirii.
Şi acum o idee care mi-a răsărit în minte în timpul citirii Evangheliei. Arhanghelul spune că proorocul celui preaînalt, Ioan cel cu nume bun, „va întoarce inimile părinţilor spre copii”. Aici vedem taina vieţii Sfântului Ioan. El este cel care va sălta în pântecele mamei sale, înainte de naştere, la întâlnirea cu Maica Domnului, însărcinată cu Dumnezeu. Cu ce ochi a privit bebeluşul cel mic din pântece, de a văzut, el, văzătorul veacurilor, strălucirea slavei lui Dumnezeu? Cu adevărat el este martorul cel credincios peste lume că pruncii nenăscuţi au suflet şi trup, au vedere duhovnicească, au simţire, au chipul lui Dumnezeu, au viaţă veşnică. Când îl omori pe pruncul nenăscut, îl ucizi feroce pe Hristos cel din inima Lui, ucizi toată viaţa lui cea plină de nevinovăţie dumnezeiască, ucizi o veşnicie de zâmbete şi o infinitate de îmbrăţişări. Îl ucizi pe Dumnezeu din inima şi din viaţa ta, pentru totdeauna. Din fericire, Dumnezeu face ceea ce ştie El mai bine de o veşnicie. Înviază mereu, din iubire răstignită pentru noi, cei ce L-am omorât.
Proorocul care va fi tăiat de viclenia femeii izvorâtoare de moarte este martorul arzător în faţa Domnului pentru toţi pruncii tăiaţi de mamele lor, scuze, de măcelăriile vii care-şi spun mame. Bebeluşul ceresc care a săltat de bucurie în pântecele Elisabetei aduce mărturie cu cutremur în cer şi pe pământ de săltarea pruncilor omorâţi, care cer cu lacrimi să fie lăsaţi să trăiască. El este procurorul ceresc care arată cu mâna cu care a atins Capul lui Dumnezeu, către toţi ucigaşii de prunci, copii care sunt prooroci văzători de Dumnezeu prin nevinovăţia lor: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.
Îmi amintesc când stăteam luni de zile la Spitalul de Pediatrie din Târgu Neamţ, când eram mic şi bolnăvicios. La ora zece, înainte de culcare, veneau asistentele să facă Penicilină şi Oxacilină la toţi copiii. Şi dintr-o dată, ca o undă de şoc a durerii, sute de copii, de la bebeluşi de o zi până la copilandri de 17 ani plângeau de suferinţă. Se zguduia toată clădirea de urletele disperate ale celor mici. Un ocean de vaiete se înălţa către cer. Înmulţiţi această imagine cu un milion de ori şi veţi auzi pentru o clipă vaietele infinite ale milioanelor de prunci care plâng la Dumnezeu pentru că au fost tăiaţi în bucăţi.
La Judecată, în dreapta Tronului lui Dumnezeu cel pironit pentru păcatele noastre, va sta în genunchi Maica Domnului, Maica vieţii, Mama Bisericii, Lumina cea lină a sfintei Slave, Chivotul cel ceresc în care s-a născut Împăratul iubirii veşnice. Ea va plânge şi va cere milostivire pentru toţi cei ce au avut inimă de mamă în această viaţă. Toţi cei ce au lăcrimat în ascuns pentru durerea altora sunt prietenii de taină ai Maicii Domnului. Iar în stânga, într-un Deisis veşnic, stă Ioan, Proorocul morţii pentru Dumnezeu, Mucenicul cel sfânt, bebeluşul dumnezeiesc care a vieţuit ca un înger pe pământ până a fost omorât pentru Dumnezeu. A fost atât de curat, încât L-a văzut şi L-a vestit de Dumnezeu în pântecele mamei lui, pe pământ, în viaţă şi în moarte, în iad, şi în Împărăţia lui Dumnezeu. El este cel ce sfărâmă toate iluziile noastre de vrednicie. El este oglinda curăţiei şi neprihănirii la care poate ajunge un om.
Astăzi după Liturghie, s-a apropiat tremurând de mine o băbuţă de o frumuseţe de negrăit. E o credincioasă nelipsită de la Biserică, care face 7 acatiste pe zi şi plânge mereu la slujbă. Mi-a sărutat mâna, şi mi-a şoptit: „Nouă Dumnezeu ne-a dat un înger, nu un preot”. În clipa aceea, lacrimile au ţâşnit involuntar din ochii mei. Am văzut pentru o clipă prăpastia infinită între ceea ce suntem şi ceea ce ar trebui să fim. Mi-am dat seama cât sunt de nevrednic de slujirea Tainelor lui Dumnezeu. Şi am şoptit în taină: „Doamne, dă-mi lacrimi să-mi plâng păcatele până la sfârşitul lumii”.

sursa

Ioan Istrati