"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....
Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...
PĂRINTELE PROCLU NICĂU
NE
ÎNVAŢĂ MILA ŞI
SMERENIA
Mi-a scris cineva
într-o scrisoare că mai buni creştini sunt catolicii,
ortodocşii-s mai iuţi, mai nătângi. Şi i-am scris aşa: Toate sectele care
sunt pe faţa pământului nu sunt luptaţi aşa de duhuri ca creştinii.
Creştinii au o credinţă sănătoasă, dar unii poartă nume
de creştin, da’
viaţa-i de păgân. Şi de asta-s ei prea buni, unii catolici, nu toţi, că nu
sunt aşa de luptaţi. Pentru că diavolul este invidios că el a
căzut ca
fulgerul şi unde vede câţiva
creştini caută să-i tulbure, să se
duşmănească să ajungă toţi în patima lui. Adevărul este numai în Sfânta
Biserică Ortodoxă, şi mulţi chiar din sectanţi care s-o rugat cu multă
smerenie, Duhul Sfânt
aşa le-a descoperit: toate tainele lui Dumnezeu
sunt în Biserica
Ortodoxă. Şi chiar de nu e în lucrare
viaţa
duhovnicească, da’ adevărul rămâne în Biserica noastră,
Ortodoxă. Iar
creştinii care caută a căpăta aceste două virtuţi: smerenia şi dragostea,
cine capătă aceste două virtuţi Duhul Sfânt îi învaţă mila, pentru că din
dragoste izvorăşte mila şi dacă are milă de toţi, adică de aproapele, nu
poate greşi, iar dacă a căpătat smerenia nu mai judecă pe altul, nu mai
cântăreşte pe altul, el se vede pe
el mic şi păcătos.
Pentru că, uite cum îi: bunul Dumnezeu aşa
rânduieşte, (astfel încât
omul)
care a ajuns şi
cunoaşte adevărul, ca să poată câştiga mântuire, ca
să poată câştiga aceste două virtuţi, Duhul Sfânt nu-i ajută în
unele
timpuri, ca să nu-i înşele diavolul. Când ajunge călugărul, ori creştinul,
că se uită în jos la celălalt (adică cu trufie),
Duhul Sfânt se retrage până
ce se încurcă în unele ispite şi pe
urmă începe a se trezi şi se
păzeşte ca
de foc să nu se uite în jos la celălalt.
Şi, dacă caută să-l cântărească pe
cel de jos, cu
timpul, dacă stă prea mult cu capul în jos îl doare capul,
trebuie compresă cu apă rece ca să treacă. Şi spune un Sfânt Părinte
că e
mai bun un păcătos smerit decât un drept
mândru. Iaca aşa-i treaba.
Şi
vrea bunul Dumnezeu să ridice sufletele cu
aceste două virtuţi -
smerenia şi dragostea. Ele nu se pot despărţi, dacă am smerenie am şi
dragoste, dacă n-am dragoste, n-am nici smerenie. E o virtute întreagă,
dar, ca să se poată înţelege, îs două virtuţi. Când se duce cineva în
mânăstire, vrea să se
pocăiască, să se liniştească, să se roage. Dar, când
ajunge de dă cu ochii de duşmanul
lui, n-are ochi să-l vadă - atunci cade
din lucrarea lui.
Gata! Şi de asta Sfinţii Părinţi îi îndeamnă pe toţi care
doresc pocăinţa şi doresc să sporească, întâi aceste două virtuţi să le
câştige. Şi-am văzut în mânăstiri pe vremea mea când
venea un frate
sau o soră, căutau părinţii să îi ajute cum să poată căpăta aceste două
virtuţi - smerenia şi
dragostea. Mi-aduc aminte, când eram frate în
mânăstire, eu eram mic şi
mi-au crescut nişte mustăţi de parcă eram, aşa
mi s-a părut mie, ca un pitic. Şi
fraţii, când gătau treaba la vite acolo,
mă trăgeau unul de opinci, altul
de mustăţi şi mă tot necăjeau şi râdeau
de mine. M-am dus la
părintele şi m-am plâns lui.
- Părintelui Cleopa?
-Nu.
Părintelui Macarie, un pustic care a stat şi cu părintele Cleopa
la pustie. Da’ înainte
de a veni comuniştii. Era foarte sporit! M-a
învăţat
aşa: Dacă fraţii râd de tine, râzi şi tu
cu ei tot de tine, da’ nu cumva
să râzi de ei că pierzi.
Şi am făcut aşa cum m-a învăţat,
iar acei fraţi,
când au văzut aşa , s-au întristat şi nu mi-au mai zis nici „du-te-ncolo“,
adică şi-o căutat fiecare de nevoinţa lui. Şi am bănuit că eu mă tulburam
şi ei
mai tare se agitau ca să vadă cam ce pot, se jucau. Că în
mânăstire
veneau mulţi şi rămâneau puţini. Care erau hotărâţi pentru pocăinţă,
aceia se puteau
deosebi de ceilalţi. Aceştia ajungeau oameni de mare
valoare. Şi atunci am văzut
cu adevărat că mulţi sunt chemaţi, dar puţini
aleşi. Dar pe vremea aceea îi ajutau să capete
aceste două virtuţi şi care
ascultau, aceia
ajungeau de mare valoare Bisericii. Căci părintele
Cleopa
aşa ne-a zis o dată: „Părinţilor, aici în mânăstire
au stat
mulţi părinţi, dar au rămas
numai cei bolnavi şi care au dus viaţă de
pocăinţă, restul au plecat.
-Părinte, cum să deosebim
dragostea şi mila
duhovnicească de cele din lume?
- Mila şi dragostea sunt de mai multe feluri. Prima este mila
duhovnicească şi dragostea duhovnicească. Nu
vezi că şi păgânii se
iubesc? Dar nu-i adevărata credinţă. Dar, ca să spun aşa , când Duhul
Sfânt se va atinge de
inima cuiva, atunci simte dragostea şi
smerenia
duhovnicească. Şi aceste lucruri numai dacă le-a simţit cineva te
înţelege. Că ele n-au culoare ori
chip. Şi cine le pătimeşte le poate
înţelege. Dar dragostea duhovnicească şi
mila care izvorăşte din ea şi
smerenia, acestea
sunt daruri de la bunul Dumnezeu. Şi aşa le simte
cineva: dacă duce viaţă ca să se poată păzi, pe cât se poate, şi de
cele
mici; şi care nu se poate păzi şi de cele mici, nu poate spori nici la cele
mari.
Şi am
văzut că mulţi caută pe Dumnezeu prin
altul, printr-un părinte
sau prin altcineva,
care duce o viaţă cât se poate după Dumnezeu. Şi el
sporeşte într-o măsură. Şi cu timpul începe a se
sminti, că-i şi acela tot
om şi încet începi să te
rogi direct la bunul Dumnezeu, dar nici de el [de
părintele respectiv] n-ai voie să te
sminteşti. Şi atunci să te gândeşti cum
te-o miluit Dumnezeu
cândva într-un necaz mare. Şi,
gândindu-te la
aceste bucurii, cum
te-a ajutat bunul Dumnezeu, şi te
rogi cu toată inima,
atunci simţi direct de la Duhul Sfânt. Cât timp cauţi numai prin el, atâta
sporeşti, ce poţi căpăta de la el. Şi, ca să nu pierzi, trebuie a
te bucura şi
a-i mulţumi că te-o dus o bucată de drum şi ţi-o arătat calea.
- Dar un om nu
poate să te ducă deplin…
- Se poate să te ducă şi deplin, se poate să te ducă până la un capăt.
„Mergi pe cărarea asta“. Şi-ţi mai dă un curaj ca nu cumva
să te uiţi
înapoi, că, dacă te-ai uitat înapoi,
te doare capul, ameţeşti.
Smerenia noi o căutăm aşa : de câte ori mă laudă cineva, a nu primi
acele laude. Şi, dacă un caz că vine timpul şi te-o lăudat cineva, n-ai voie
să-l ocărăşti, că, dacă-l ocărăşti, dai în altă groapă şi mai rău. Şi ştii ce?
Trebuie să spui aşa : această persoană mă laudă, dar el nu ştie de lupta
mea. Şi până la urmă poţi să faci cum a zis părintele
Cleopa: dacă vezi
că te laudă, spui în gând: apoi cum ştie să mă laude, tot aşa ştie să mă şi
ocărască. Iar dacă el mă laudă şi conştiinţa mă mustră, nu mai am nevoie
de lauda lui. El mă vede ca un ou ros şi când
îl spargi pe oul ros vezi căi
plin de gunoi şi-l zvârli cu tot cu coajă.
Nu-ţi mai trebuie; aista sunt eu.
Şi ca
să capăt mila lui Dumnezeu, trebuie
să caut ca nu cumva să fi
venit cineva la mine şi eu să-l fi mâhnit, că dacă el pleacă tot cum o
venit, am pierdut, ci
trebuie să-i spun, chiar şi puţin, un adevăr. Trebuie
păstrat cuvântul acesta, adică faptul
că omul mă laudă, dar conştiinţa mă
mustră şi aşa nu mai ai nevoie de lauda
lui, că conştiinţa ştie toate
ascunzişurile mele. Dar eu trebuie să-i
arăt adevărul, că este Dumnezeu
şi
Dumnezeu este Dumnezeul creştinilor.
Şi când te duci într-o biserică,
să-i vezi pe toţi
mai buni şi pe mine mai păcătos şi nevrednic. Smerenia
are multe trepte şi la treapta cea mai presus, sufletul ajunge când nu mai
crede acelor gânduri
care-i spun că el e mai bun ca
altul. Dispar. Atunci
Duhul Sfânt îţi va lumina mintea şi îţi va desăvârşi smerenia; şi, când îţi
va desăvârşi smerenia, sunt aceste
semne: când te va lăuda toată lumea,
tu nu mai ai nevoie
de lauda lor. Iar al doilea semn acesta este: nu mai
trece prin faţa minţii că eu îs mai bun ca altul.
De aceea creştinii care au smerenie şi
dragoste, Duhul Sfânt îi ajută
să poată scăpa de aceste ispite de care sunt înconjuraţi. Pentru că aşa
spune, că celor smeriţi cu inima Duhul Sfânt le
descoperă tainele. Dar,
ca să spun aşa , e foarte greu a căpăta aceste două virtuţi. Nu le poate
căpăta cineva rapid (peste
noapte). Şi am socotit eu că cel mai mult pot
căpăta aceste două virtuţi cei care sunt în vieţile de obşte şi au duhovnici
buni care doresc
mântuirea fraţilor. Şi dacă le capătă, se poate folosi
Biserica întreagă. Iar care spun că-s
nevoitori şi n-au ochi să-i
vadă pe
ceilalţi, aceia sunt, săracii,
de plâns, pentru că - aşa zice un Sfânt
Părinte - trebuie a urî boala, dar nu pe bolnav.
Şi
atunci bunul Dumnezeu va rândui ca să putem
birui acele duhuri;
dacă eu duc viaţă de pocăinţă, Duhul Sfânt ne dă putere prin semnul
Sfintei Cruci. Prima
dată, când începe lupta duhovnicească,
Duhul Sfânt
îi dă putere să-i scoată din inimă şi, cu timpul, dacă nu dă înapoi, poate
şi
din trupul lui să depărteze acele duhuri. Dar, de multe ori, se poate ca
Duhul Sfânt să ne lase descoperiţi
când vin acele duhuri asupra noastră
şi,
pe măsură ce face semnul
sfintei cruci, pe acea măsură ne ajută şi-i
biciuieşte pe duhuri. Dar cât timp eu visez ca să ajung ceva mare, sunt
înşelat de diavol. Căci,
dacă din ascultarea unor părinţi o să ajungi ori
Prea Sfinţit, ori duhovnic, ori econom, atunci trebuie a dubla smerenia şi
pui aşa în minte: „Doamne, întăreşte-mă să pot face această ascultare“.
Iar dacă simţi că nu poţi duce, dublezi smerenia şi aştepţi până ce bunul
Dumnezeu te va întări ca să poţi duce. Dar am observat: era un părinte
foarte nevoitor şi cam bolnav şi părintele Cleopa a vrut să-l
facă preot,
chiar şi duhovnic şi n-o vrut şi o spus că „eu peste un an de
zile trebuie
să plec“. Şi o rămas tot călugăr. El aşa m-a învăţat să fiu ca să pot scăpa
de multe curse ale vrăjmaşului, să trăiesc nebăgat în seamă şi de cei mari
şi de
cei mici, dar să nu-i urăsc pe cei care mă ponegresc.
Şi vei scăpa de
multe curse. Iar după felul cum am înţeles,
această lucrare corespunde
numai dacă duc o viaţă de pocăinţă. Dar e foarte greu să trăieşti nebăgat
în seamă, însă Duhul Sfânt va
aprinde inima de dorul lui Dumnezeu şi
va dispărea răutatea din suflet şi nu mai vrei altceva decât să fii
numai şi
numai cu Dumnezeu. Şi atunci diavolii care-l ispitesc pe om vor căuta să
dea lupta prin patimi
trupeşti. Şi când ar să vadă că prin patimi trupeşti
nu-l mai poate dărâma, atuncea schimbă.
Dar cât timp eşti biruit de
patimi trupeşti, el îi mulţumit,
nu mai luptă ca la început, te are
în mână.
Omul care-i luptat de
patimi trupeşti se aseamănă cu copiii care prind
păsări şi le leagă de un picior, cu
sfoară mai lungă sau mai scurtă şi-i dă
drumul să zboare. Dar el o trage când vrea înapoi la el.
- La ce vă referiţi când spuneţi patimi trupeşti?
- Patimi trupeşti sunt tot ce cuprinde trupescul, mânia, răzbunarea,
mâncarea peste măsură sunt tot trupeşti şi toate mărunţişurile. Iar când
nu-l mai poate birui
prin patimi trupeşti şi-l vede diavolul că se
smereşte
şi nu
mai judecă pe nimeni, se vede mai mic şi
are cugetarea la moarte şi
caută cât poate ca ce nu-i place altuia nu-i face şi celelalte, atunci e
nevoit să vină chiar el, pierzându-şi răbdarea. Vine prin vedenii,
chiar ia
trup de om şi se bagă şi în unele persoane şi vorbeşte diavolul direct cu
omul prin unele
persoane. Şi dacă zice Doamne Iisuse,
simte că diavolul
vorbeşte prin acea persoană.
Adică se bagă în om, chiar dacă are nume
duhovnicesc şi te luptă prin om. Şi dacă nu se poate nici aşa , se poate să
apară chiar el în persoană,
dar nu ca diavol. Că dacă ar apărea că diavol
dintr-o dată, îţi iese sufletul. Aşa , cât ai scăpăra din două chibrituri, îl
vezi ca şi prin vis şi atunci faci o gură aproape de urechi. Strigi într-una:
Maica Domnului, nu mă lăsa!
Dar dacă eu mă duc cu mintea când la
deal, când la vale, atunci numi
are grija vrăjmaşul. Dar, când văd că dă năvală printr-o ispită,
chiar
părintele Cleopa a spus cuvântul acesta: sunt vedenii diavoleşti cu
chipuri bune şi atunci dacă eu caut să nu cuget ce mi-au spus acele
persoane, atunci
trebuie spus cât mai des rugăciunea
lui Iisus şi cât de
scurtă şi cu multă smerenie. Atunci
Duhul Sfânt îţi vine în ajutor, iar
dacă eu caut prin rugăciuni
lungi, mă încurcă, mai ales din lipsă de
smerenie. Diavolul dă năvală prin multe feluri, la unii vine asupra lor o
groază de frică, de cutremur şi el simte o părticică din iad. Atunci el
trebuie să zică aşa : Doamne Iisuse cu multă smerenie
şi cu mintea cât se
poate adunată şi a cere mila lui Dumnezeu prin această rugăciune. Dacă
faci aşa - în jur de 10-15 minute - simţi
ajutorul. Sau se poate şi altfel. Ia
călugărul bătaie mai rea ca cu ciomagul. Şi
trebuie a nu cugeta acele
chipuri. Iar după ce Duhul Sfânt a izgonit acele duhuri, pe urmă le pot
cugeta. Dar acestea
dau năvală mai mult asupra celor
ce caută să zică
Doamne Iisuse. Că au venit la mine nişte
maici pe care duhovnicul le-a
învăţat să zică rugăciunea. Şi unele s-au smintit că s-au
îndrăcit. Dar ele
n-au înţeles lucrarea asta. La început este aşa : cum e o fântâniţă ori
o
baltă de apă şi acolo sunt şerpi şi broaşte şi vietăţi urâcioase. Şi
atunci
dacă dai cu o vargă,
s-o enervat, sar să te înţepe, să te muşte, să te sperie.
Dar nu! Trebuie aşa : a nu te lăsa
de nevoinţă până ce ies din apa aceea
toate fiarele acelea.
Dar dacă te temi, atunci se îndelungă ispitele.
Duhul Sfânt atâta ne
ajută, dacă ne smerim şi cât putem a nu da
vina pe altul. Şi dacă se întâmplă să-mi dea cineva o “cafea”,
adică
ocară, trebuie să mă lupt aşa cu mine şi să-i spui la gând: “uite,
această
persoană mi-a dat ‘cafeaua’ asta, dar felul cum se află e aşa : că această
persoană mi-a dat ‘cafeaua’, dar mi-a dat puţin,
pentru păcatele mele
trebuia mai mult“.
Adică spunea cineva aşa : „Bate
şaua şi-l va durea pe
cal“, adică pe diavol îl doare, când îi spui aşa .
Când te pui la rugăciune, să n-ai nimic asupra
cuiva. Dacă are altul
asupra mea, treaba
lui, nu-i treaba mea. Şi eu am datoria să mă rog şi
pentru el şi să-i doresc binele. Sunt multe
încercări pentru smerenie, de
aceea e foarte greu să o dobândeşti. Ştie diavolul că dacă o căpătat
aceste două virtuţi - smerenia şi dragostea - Duhul Sfânt nu-i lasă în
părăsire.
- Părinte, dar cum să facem,
că sunt unii care nu mai
luptă văzând atâtea greutăţi?
- N-ai voie să dai înapoi. Să meargă înainte, chiar de s-ar îndrăci, şi
Dumnezeu îi va veni
în ajutor, dar în cinstea smereniei, dacă dă vina
numai pe el. Şi mai este ceva. Părintele
Cleopa sfătuia şi el aşa : când
văd că sunt încolţit de atâtea gânduri şi
patimi trupeşti, orice, atunci
trebuie să caut să adorm din Doamne
Iisuse. Pe măsură ce zic Doamne
Iisuse în timpul
zilei, pe acea măsură mă ajută Duhul Sfânt în timpul
nopţii. Şi dacă eu caut să adun mintea mereu în
această rugăciune şi să
mă păzesc de pomenirea de rău, pentru că din pomenirea de rău Duhul
Sfânt se retrage şi nu mă mai ajută.
Era un părinte, când eram eu frate, şi-mi
zice să mă duc şi să aduc o
găleată de apă. Şi am venit degrabă. Şi m-a întrebat aşa : „Când te-ai
dus la apă, câte rugăciuni ai zis?” Dar eu ca să vin repede cu apa, n-am
zis nimic. Să mai întrebăm conştiinţa: Conştiinţă, spune drept, dacă mor
acum, mă mântuiesc? Îi place lui Dumnezeu cum trăiesc? Şi de atunci
mă silesc cât pot să-mi
adun mintea ca să adorm din Doamne
Iisuse. Dar
nu dintr-o dată, ci pe parcurs. Şi
mi-a zis părintele acela: „Ştiu
de ce nu
adormi din Doamne
Iisuse, pentru că mintea, când eşti la ascultare, se
duce la deal, la vale“.
Şi când mă sileam să adorm din Doamne Iisuse,
repede mă lua somnul şi atunci repede făceam metanii. Şi
apoi citeam la
psaltire. Şi-ntr-o noapte mi s-a întâmplat, pe când ziceam Doamne
Iisuse am adormit,
dar cu mintea trează. Că aşa face Duhul Sfânt când
te ajută la rugăciunea asta, mintea e trează. Şi, când mă bucuram că am
adormit, dar mintea
îmi era trează, dintr-o dată un diavol mi-a arătat
nişte jucării de-ale lui ca să mă duc cu mintea la ele.
Dar eu m-am ţinut
tare. Atunci diavolul
imediat s-a făcut mai urât decât era şi s-a repezit
asupra mea. Şi atunci m-am trezit şi
rapid mi-o adus somn greu. Şi
i-am
spus părintelui Cleopa, care m-a sfătuit
aşa : „Are mare însemnătate
dacă mintea adoarme din Doamne Iisuse. Eşti
ca un cioban care bagă
oile în staul, dar nu
închide uşa şi dacă nu închide uşa, lupul le sfâşie.”
Acestea sunt trepte.
Dar pentru a ajunge la treapta asta sunt mai întâi
altele. Dacă treci de una, ajungi la alta… Prima este rugăciunea gurii, pe
urmă a minţii şi pe urmă a inimii. În unele dăţi te ajuta Duhul Sfânt să o
simţi direct a inimii şi nu
ia mult timp; altă dat zic numai cu gura
şi
mintea nu-i acasă. Dar când Duhul Sfânt vrea să te
umbrească, atunci te
ajută să o poţi căpăta chiar în inimă.
Cineva mi-a zis aşa : cum stătea şi a
adormit cu Doamne
Iisuse, a simţit cum i-o dus mintea în
inimă cu tot cu
rugăciune, fără prea multă luptă. Era ajutat de o putere sfântă.
Iar dacă
această putere sfântă te ajută în continuare, poţi
ajunge şi la răpirea
minţii, când nu mai simţi
trupul. Apoi iar vii în trup şi
Duhul Sfânt îţi
dă înapoi rugăciunea. Sunt răpiri în timpul somnului şi
când eşti treaz.
Adică se întâmplă în timpul somnului,
zicând Doamne Iisuse... După
multe ispite de la
diavoli, îl întăreşte Duhul Sfânt că uşor le poate birui
ca să poată scăpa. Cu adunarea minţii şi cu pocăinţă… Duhul Sfânt îi
aprinde inima de
dorul lui Dumnezeu şi începe a spune rugăciunea cât
de scurt, cât de des şi cu multă smerenie. Oboseşte mintea şi atunci poate
ajunge şi la răpire. Şi iar îl aduce înapoi. Dar nu le poate spune cuiva. Se
simte ca în faţa lui Dumnezeu şi în
timpul acela, numai se bucură.
Dar
după aceea îl dă înapoi din rugăciunea din care a fost luat. Aiestea sunt
un fel de bucurii
duhovniceşti, dar trebuie să fii
cu frică. Pentru că
diavolul nu se teme
de început, ci de sfârşit. Acestea sunt pentru
întărirea credinţei, dar nu sunt ele baza.
Acestea sunt bucuriile nevoinţei.
Totul e cum te prinde
moartea.
A venit cineva la
mine să-mi scrie viaţa.
Doamne fereşte! Cine v-a
trimis? Viaţa mea-i de la început şi
până la sfârşit rea. Ce să spun,
minciuni? Dar i-am
spus aşa : viaţa mea este aşa : un dâmb şi o vale.
Dacă mă prinde moartea pe
vale, mă ia diavolul la el şi
atunci am
pierdut. Şi dacă bunul Dumnezeu mă judecă după fapte bune sau rele,
iadul tot e al meu,
ceilalţi poate să steie pe iarbă verde, nu mai las pe
niciunul. Dar dacă bunul Dumnezeu mă va
judeca cu milă, nu după
faptele mele, atunci
nădăjduiesc că voi căpăta mântuire, dar nu din
faptele mele.
Şi,
ca să pot căpăta mila lui Dumnezeu am datoria, câte zile oi mai
avea, să caut a nu jigni. Şi,
chiar dacă se jigneşte, să am în minte ca toţi
să se bucure de slava lui Dumnezeu. Unora le mai spun şi glume: toţi
care au ajuns în rai
au scăpat de norme, dar dacă sunt
în afară, eu nu ştiu
ce să le spun. Ori de câte ori am încercat să mă ascund - asta este
ispita
mea - tot de mine am
dat, şi nu ştiu unde să mai fug.
- Există o stare în care să simţi o libertate a sufletului
eliberat
de patimi, în care să nu mai simţi povara, să nu
te
mai
încurce în timpul zilei…?
- Am observat, are
mare importanţă dacă mă pot păzi şi de judecată,
de a osândi pe alţii. Mi s-a întâmplat o dată ca
nişte părinţi să mă
indemne ca să ocărăsc pe nişte fraţi care i s-o părut
că nu pot păşi cum
trebuie. Şi am zis: ‘Da’ de ce nu-i ocărăşti Sfinţia Ta, că eu am venit aici
pentru asta… Eu am
venit să-mi plâng păcatele mele’. Şi, fără să vreau,
[altădată] cred că o intrat diavolul în mine, am zis o vorbă, cea mai mare
prostie, vai, Doamne
fereşte! Am zis vorba asta: „Da’ eu cum pot şi
dumneata nu poţi?” M-am dus la chilie şi am
zis: „Doamne, dă să fie
vis!” Că numai prin vis păţeam
ispite din astea. Şi mi-am zis aşa : pot săi
vad pe toţi ducându-se de-a dura, eu trebuie să-mi
vad de mortul meu.
Dacă o venit cineva la mine să-i
dau un sfat, eu de la mine n-am ce zice;
eu am scos din
traista altora şi am dat la alţii, nu-i de la mine. Au fost
părinţi sporiţi datorită părintelui Cleopa, care a fost un părinte
special.
Oameni sfinţi, cum a fost şi părintele Paisie, pentru că Duhul
Sfânt i-a
pus la multe încercări. Şi ei au înţeles foarte bine smerenia.
- Poţi învăţa smerenia fără căderi şi încercări?
- Fără încercări, fără ispite, n-o capeţi. Şi smerenia nu o capeţi
din
fapte bune. Pe măsură ce omul e lovit şi de diavol şi de oameni şi din
toate părţile, atunci el cade într-o
deznădejde, că nu mai are încredere
în
el, nici în oameni şi are încredere numai în Dumnezeu. Atuncea vede că
adevărul e numai la Dumnezeu. Dar întâi nu mai are încredere în el şi
vede atunci că şi oamenii sunt ca şi
el. Trebuie să am milă pentru
oameni, dar să nu am încredere că m-ar
putea ajuta. Dar eu trebuie să
plâng mortul meu“.
Trage
tare diavolul de noi când ne aşezăm la rugăciune,
nu-i
aşa , Părinte?
-Trage, trage...Să ştii tu, frate, diavolul este cel mai tulburat atunci
când vede că-ţi păzeşti mintea. Cum vede diavolul
că încerci să-ţi aduni
mintea în rugăciune, cum se tulbură,
cum îl arde.
Deci, nu fac nimic
dacă eu fac rugăciune şi mintea mi se duce ba la
deal, ba la vale...
Dar e greu, Părinte, să-ţi rămână mintea la rugăciune,
că-ţi vin în
minte problemele ce
le ai, tot felul de gânduri, ispitele...
- E greu, ştiu că e greu. Cu cât
încerci să faci rugăciuni mai multe,
cu cât apar mai mulţi diavoli...
- Şi sunt mulţi, Părinte...Mulţi. Nu-i de ajuns că-i plin iadul de ei, îi
mai aducem şi aici la noi, pe pământ.
Nu vezi şi frăţia ta că diavolii sunt
acum aici, că i-am adus vecini, pe pământ?
Bunul Dumnezeu, de-ar
vedea cum creşte pe pământ dragostea,
pacea şi liniştea, ar pregăti aici pe pământ Raiul. Dar uite, cum
dragostea
şi
buna înţelegere se sting aici încet-încet pe pământ, Dumnezeu ne lasă
să facem aici al doilea iad.
Te uiţi în jur şi găseşti doar avorturi, crime,
mascări, fel de fel de
blestemăţii. S-a umplut văzduhul
de răutăţi, de invidie şi mânie.
Nu vedeţi ce vremuri trăim,
câtă duşmănie este? Numai răutate,
nu
mai suportăm să ne vedem om cu om.
Dacă suntem vii, nu ne putem
suporta, dacă suntem morţi - nici atât; dacă ai, eşti invidiat că de ce ai,
dacă nu ai, eşti judecat că eşti leneş...
- Şi atunci cum să scăpăm de gândurile ce ne
vin în
timpul
rugăciunii?
- Păi e simplu...Le trimiţi în
exil, la plimbare. Adică, nu le bagi în
seamă, le dai cât mai departe de tine. Astea sunt încercări de la
vrăjmaşul. Dar, dacă ţin gândurile la distanţă,
dacă le trimit la plimbare,
am mai puţine răni.
Cu gândurile astea de
la rugăciune uite cum e... Sunt mulţi
care vin
la mine şi-mi spun că îi necăjesc duhurile. Şi mă întreabă ce să facă. Eu,
moşneag fără carte, le spun doar aşa :
să se mărturisească, să facă
Sfântul Maslu şi, mai ales, să nu năpăstuiască pe nimeni.
Mai vin câte unii la
mine şi-mi spun: "Părinte,
cutare m-a vrăjit. Ştiu
eu asta. A intrat
diavolul în mine şi mă chinuieşte. Ce să fac? Am fost la
Sfântul Maslu, am
fost la biserică, dar n-am rezolvat
nimic".
Le spun atunci:
"Uite ce e... Toate rugăciunile
astea pe care le-aţi
pomenit vă ajută foarte mult. Însă mai trebuie ceva pe lângă ele,
un
supliment. Uite cum să faci: când vine timpul să te
culci, să nu adormi
din împrăştiere, cu gândurile aiurea. Să adormi
din rugăciune. Doar
atunci rugăciunile Bisericii şi
Sfântul Maslu vor avea efect. Deci să nu
adormiţi decât din rugăciune
şi să nu ai pomenire de rău faţă de nimeni".
Căci dacă nu voi avea timp să vad că cine ştie cine m-a vrăjit
,
rugăciunea o să aibă valoare. Duhul Sfânt ne va ajuta atât timp cât noi
nu vom avea răutate pe nimeni.
Iată că, prima dată, gândurile vin din împrăştierea
minţii la rugăciune.
Şi
apar aşa, mici-mici, ca nişte
firimituri, ca nişte furnicuţe... Noi,
când vedem fărâmele astea de gânduri, furnicuţle
astea ce umblă prin
noi, nu trebuie sub
nicio formă să vorbim cu ele. Dacă, Doamne
fereşte, le băgăm în seamă şi vorbim cu ele, iată că auzim cum bate
cineva la uşă. Şi, când te uiţi în jur, furnicile astea nu mai sunt
furnici, au crescut,
iar la uşă bate vrăjmaşul în persoana.Aşa că
rugăciune ne trebuie." (Interviu
acordat revistei "Glasul monahilor" nr. 9
din 2005).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
AVEM SFINTI
Sunt mii de sfinţi
Ce-au îndurat martiriu,
Chinuri cumplite ei au suferit,
Dar câţi din oameni
Ştiu de-a lor durere,
Câţi despre ei au auzit?
Avem mulţi sfinţi
Ce mijlocesc la Domnul
Pentru a noastră mântuire,
Să le aducem şi noi astăzi
Prinos de mulţumire.
Să le urmăm credinţa neclinită
Şi dragostea de Dumnezeu,
Să îi rugăm să ne ajute,
Căci drumul vieţii este
Din zi în zi mai greu.