CELE 3 MARI MINUNI DIN SFÂNTA BISERICĂ ORTODOXĂ

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

            CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                          DESPRE

                           C E L E 3 M A R I M I N U N I

          D I N S F Â N T A B I S E R I C Ă O R T O D O X Ă

                       MOTTO: <<Venirea în fiecare an, de peste

                       2000 de ani, în Sâmbăta Mare, a Sfintei

                       Lumini în mod suprafiresc la mormântul

                       Domnului din Ierusalim este cea mai mare

                       minune a zilelor noastre. Este minunea care

                       dovedeşte până la sfârşitul veacurilor

                      Învierea lui Hristos, „Lumina lumii“ şi că

                      ORTODOXIA ESTE CREDINŢA CEA

                         ADEVĂRATĂ>> » » »

                          (Arhimandrit Ioanichie Bălan).

                                                                                         Preot Ioan

                                   Iubiţi credincioşi,

             Este normal ca după aproape 50 de ani de comunism ateist, în

avalanşa cultelor religioase, unii oameni să se întrebe: „Care credinţă

este adevărată?“ sau „Oare s-a împărţit Hristos?“ (1Corinteni 1:13).

Oare nu s-a rugat Hristos în Grădina Ghetsimani ca toţi să fie una?

(Ioan 17: 21). Astăzi sunt aproape trei mii de secte. Or fi oare trei mii

de dumnezei? Răspunsul ni-l dă Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4:5):

UN DOMN (IISUS HRISTOS), O CREDINTA (CREŞTINORTODOXĂ)

UN BOTEZU(CEL PRIMIT LA 40 DE ZILE DE LA

NAŞTERE).

Am înţeles că ortodoxia este credinţa cea strămoşească, sfântă,

dreaptă şi mântuitoare. Avem noi dovezi pentru cele spuse? Avem

foarte multe, dar să ne oprim doar asupra a trei dintre ele:

1. Lumina Sfântă de la Ierusalim;

2. Sfintele Moaşte;

3. Aghiasma Mare (apa sfinţită).

Noi, creştinii ortodocşii, avem un mare păcat: acela că nu

suntem conştienţi de adevărata valoare a credinţei ortodoxe în

care ne aflăm. Pentru confirmare iată o întâmplare adevărată:

O domnişoară (Cristina P.) a plecat în vizită la sora ei, care

se căsătorise în Norvegia. Ajungând acolo, a cunoscut un

norvegian (profesor de istorie şi de limba norvegiană) de care şia

legat inima şi cu care ulterior s-a căsătorit. Este interesant că

soţul dumneaei a fost născut şi crescut în credinţa protestantă.

Fără să fie îndemnat de nimeni, s-a declarat nemulţumit de

această credinţă şi, de bună voie, s-a botezat catolic. Într-o zi am

fost vizitat de tânăra familie Cristina şi Knut Ove şi m-am

gândit să-i invit să vizităm câteva mănăstiri: Horezu, Polovragi

şi Bistriţa. Trebuie să specific un lucru: acest norvegian Ove nu

ştia nimic despre ortodoxie, auzise doar că există o credinţă

ortodoxă. Am ajuns, cu ajutorul lui Dumnezeu, la Sfânta

Mănăstire Horezu. Acolo ne-au primit maicile şi ne-au arătat

Sfânta Biserică, pictura, mormântul domnitorului Constantin

Brâncoveanu, muzeul cu obiecte bisericeşti şi Sfintele Moaşte.

Apoi ne-au invitat pe o terasă, unde ne-au servit cu o dulceaţă

de fragi şi un pahar cu lapte cald. Norvegianul a fost atât de

impresionat de tot ce văzuse încât i-a spus soţiei sale: „Te rog să

mă strângi tu de mână să cred că tot ceea ce văd este real şi nu

un vis!!!“ Ajunşi apoi la Sfânta Mănăstire Bistriţa a fost atât de

impresionat când a văzut şi a mirosit Moaştele Sfântului

Grigorie Decapolitul, încât a promis că va învăţa limba română

din dorinţa de a cunoaşte cât mai multe despre credinţa noastră

creştin ortodoxă.

Iată iubiţi credincioşi, că ne aflăm în credinţa cea

adevărată. Să luăm aminte ce binecuvântări ale lui Dumnezeu

sunt aceste Sfinte Mănăstiri pentru ţara noastră.

               1. LUMINA SFÂNTĂ DE LA IERUSALIM

           LOCUL. Mai întâi se cuvine să precizăm că locul unde se

petrece minunea este Mormântul Domnului, care se află în rotonda

mare din partea de vest a Bisericii Sfântului Mormânt. În jurul

Mormântului Domnului se află 4 altare creştine, aşezate după ordinea

lor istorică şi orientate spre cele patru puncte cardinale:

1. La răsărit se află Biserica mare a Învierii, aparţinând

ortodocşilor;

2. La sud se află altarul armenilor;

3. La vest se află altarul copţilor;

4. La nord se află altarul catolicilor.

Dovadă incontestabilă a dreptei credinţe Ortodoxe, Sfânta

Lumină se aprinde în fiecare Sâmbătă Mare, între orele 12,30 -

13,30, numai la altarul ce aparţine ortodocşilor, fapt care, chiar

dacă a fost contestat în trecut, astăzi se pare că este recunoscut de

toată lumea.

           DESFĂŞURAREA. Încă din noaptea Vinerii

Mari, după prohod, câţiva poliţişti necreştini (un turc,

un arab, un reprezentant al statului Israel) verifică

toate obiectele din interiorul Sfântului Mormânt,

inclusiv lespedea, să nu aibă vreo sursă de foc. De

asemenea, arhiereul grec care presară vată pe

Mormântul Domnului este controlat corporal. Se sting

toate luminile, se încuie şi se sigilează uşa Sfântului

Mormânt, care rămâne în paza gardienilor. A doua zi, credincioşii se

adună în Biserica Învierii, având în mâini

mănunchiuri de câte 33 de lumânări, după

numărul anilor pe care i-a trăit pe pământ Iisus

Hristos. De la Bethleem vin câteva sute de arabi

ortodocşi, care înconjoară Sfântul Mormânt şi se

roagă cu voce tare. Cântă cu toată puterea,

acompaniaţi de tobe. Toboşarii stau urcaţi pe umerii celorlalţi, care

dansează în jurul Sfântului Mormânt. De la sediul Patriarhiei

Ortodoxe a Ierusalimului începe o procesiune impresionantă, care îl

are în frunte pe patriarhul însuşi. Se opresc în faţa Sfântului Mormânt

pecetluit, îl înconjoară de trei ori, după care patriarhul împreună cu cei

care slujesc se retrag în altarul Bisericii Ortodoxe. În jurul orelor 12,

Patriarhul îşi scoate veşmintele cu care slujeşte, rămânând doar într-un

veşmânt alb (stihar), cu mânecuţe, brâu şi patrafir (epitrahil). Este

controlat în faţa Sfântului Mormânt de către poliţiştii necreştini, în

prezenţa reprezentanţilor oficiali ai armenilor, ca nu cumva să aibă

vreo sursă de foc. Apoi Patriarhul rupe peceţile şi intră în prima

încăpere - Capela Îngerului - însoţit de un arab musulman. În vreme ce

musulmanul rămâne în această încăpere, Patriarhul intră singur în cea

de-a doua încăpere, îngenunchează în faţa lespedei Sfântului Mormânt

şi începe să se roage. În timpul acestei rugăciuni, vatra şi lespedea par

să fie cuprinse de sclipiri ca de rouă. La un moment dat, după câteva

minute, se poate observa o scânteie luminoasă ca de fulger

rostogolindu-se în zig-zag prin cupola mare a Bisericii. Coboară apoi

ca un glob de lumină ce se sfarmă în mii de bucăţi, apoi intră

înlăuntrul Mormântului ca o rază subţire, se coboară asupra lespedei şi

aprinde vata presărată deasupra. Patriarhul adună cu mâinile goale

vata aprinsă de acea flacără albăstruie, o pune în două cupe de aur şi

revine în Capela Îngerului. În prezenţa musulmanului, aprinde două

buchete mari de treizeci şi trei de lumânări şi iese cu ele în faţa

Sfântului Mormânt. Candelele de deasupra şi o parte din lumânări şi

sfeşnice, se aprind singure. Câţiva diaconi iau pe Patriarh şi-l conduc

către altar prin îmbulzeala dezlănţuită a mulţimii. În câteva clipe

lumânările tuturor sunt aprinse. Biserica e asemenea unei flăcări vii.

                         CELE MAI VECHI MĂRTURII

            Eusebiu de Cezareea relatează în Istoria bisericească, despre

un anume Narcis, episcop al Ierusalimului din secolul al II-lea, care,

neavâând ulei în candele, a turnat apă, apoi s-a rugat, iar candelele

s-au aprins de la Sfânta Lumină, arzând pe toată perioada Paştilor.

          Egeria, o călugăriţă spaniolă, a fost martoră şi a relatat în

documente evenimentele Săptămânii Mari şi ale Luminii Sfinte din

Ierusalimul anului 384.

          Sfântul Ioan Damaschin (675-749), în opera sa, face referire

clară la Sfânta Lumină.

          Bernard, un călugăr occidental, scrie în lucrarea sa „Itinerar“

că a fost martor al Luminii Sfinte în anul 870.

Ahmed ibn al-Kassa, un jurist arab (mort în anul 936), face

una din primele referiri la proprietăţile miraculoase ale Sfintei Lumini:

„Deşi e aprinsă, lumânarea nu te arde“.

                Papa Urban al II-lea, în anul 1095, cu un an înaintea celei

dintâi mari cruciade pentru eliberarea Locurilor Sfinte, pomeneşte

într-un discurs scris că, la Ierusalim, în Sâmbăta Mare, „toate

luminile din Sfântul Mormânt şi dimprejur, care au fost stinse, se

reaprind din poruncă divină“. În anul 1580, în timpul Patriarhului

Sofronie al Ierusalimului, s-a întâmplat următoarea minune:

                          Lumina Sfântă a ieşit printr-un stâlp de piatră,

despicându-l. Aceasta s-a întâmplat deoarece armenii erau în acel

timp rău intenţionaţi faţă de Ortodocşi. Ei au promis să dea

guvernatorului Ierusalimului o sumă foarte mare de bani ca el să

intervină şi să împiedice pe Patriarhul Ortodox să intre în

Biserica Învierii în Sfânta şi Marea Sâmbătă. Din cauza lăcomiei,

guvernatorul a ascultat şi a poruncit să se facă aşa. Astfel numai

armenii, cu mare veselie, au intrat în Biserică, nădăjduind să

primească Lumina Sfântă. În acest timp ortodocşii stăteau cu

Patriarhul afară (în curte) şi, plini de mâhnire, rugau pe

Dumnezeu cu inimile pline de căinţă să-şi arate mila îndurării

Sale. În timpul rugăciunii lor, sus

pomenita coloană s-a despicat şi Lumina

Sfântă a ieşit prin ea (PRIVIŢI IMAGINEA

DIN DREAPTA). Văzând aceasta,

Patriarhul s-a ridicat repede şi

închinându-se cu evlavie, a aprins

lumânările pe care le avea în mâna sa,

împărţind lumina ortodocşilor spre

sfinţirea lor. Când au văzut minunea, portarii mahomedani au

deschis de îndată porţile Bisericii. Patriarhul şi marea mulţime au

intrat în Biserică cântând: „Cine este Dumnezeu mare ca

Dumnezeul nostru, Tu eşti Dumnezeu care faci minuni...“ şi apoi a

fost celebrată Sfânta Liturghie.

Ca urmare a acestei minuni, unul dintre acei portari

mahomedani ai Bisericii a mărturisit pe Hristos ca Fiu al lui

Dumnezeu şi a crezut în El. Însă când au auzit aceasta, foştii săi

coreligionari (mahomedanii) s-au umplut de mânie şi l-au ars în

curtea sfântă, primind astfel o moarte de martir.

                                     CELE MAI NOI MĂRTURII

DIODORUS, Patriarh ortodox al Ierusalimului între anii 1981-

2000, mărturisea chiar înaintea Sfintelor Paşti din 1998:

„Îmi găsesc cu greu drumul prin întuneric spre camera

interioară, unde îngenunchez. Mă rog. Câteodată aştept câteva

minute, dar de obicei minunea se întâmplă

imediat după ce am terminat de spus

rugăciunile. Din mijlocul pietrei pe care a fost

culcat Iisus Hristos se revarsă o Lumină

nedefinită, de obicei de culoare albăstruie, dar

culoarea se poate schimba în multe nuanţe.

Oricât aş încerca, ea nu poate fi descrisă în

cuvinte omeneşti. Lumina răsare din piatră ca

şi ceaţa care se ridică deasupra unui lac. Pare

a fi acoperită de un nor, dar de fapt este

Lumina. Se comportă diferit în fiecare an.

Uneori acoperă piatra, alteori luminează tot

Mormântul, astfel încât oamenii de afară văd tot Mormântul plin

de Lumină. Lumina nu arde! Niciodată nu mi-am ars barba în toţi

cei 16 ani de când sunt Patriarh al Ierusalimului şi am primit

Lumina Sfântă! Are o altă consistenţă, diferită de flacăra

lumânării. Minunea mă copleşeşte în fiecare an. Adeseori sunt

icoane care plâng atunci când Cerul vrea să arate că ne este

aproape. Avem atâţia sfinţi pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu

multe daruri duhovniceşti. Dar nici una dintre minunile acestea

nu este atât de pătrunzătoare ca Sfânta Lumină. E ca o Taină.

Face Învierea lui Hristos atât de prezentă, atât de aproape de

noi“.

              VADJIH NUSEIBE musulman, paznicul Bisericii Sfântului

Mormânt în anul 2001: „Da, sunt

musulman. Rădăcinile mele sunt în

Medina, ne-am stabilit în Ierusalim

prin sec. al VII-lea, venind din Arabia.

Atunci când musulmanii au intrat în

Ierusalim, califul Omar a primit,

odată cu cheile oraşului, şi cheia

Bisericii Sfântului Mormânt. Califul a dat-o strămoşilor familiei

mele. De atunci, la Biserica Sfântului Mormânt stau de pază

numai cei din neamul nostru, de 1363 de ani! Zilnic deschid

Biserica la ora 4. Cheia asta datează din anul 1524. Cântăreşte o

jumătate de kilogram şi are 50 de cm

lungime. Închid de fiecare dată Biserica la

ora 19 fix. Asta e treaba mea. Curăţ

încuietorile de trei ori pe săptămână. E

uşor. Sunt de meserie inginer în mecanisme

electronice. Am lucrat în domeniul acesta

15 ani. Am multe griji când se apropie

Paştile. Controlez totul. Eu însumi încui uşa

Mormântului cu mâinile mele!“ Înţelegeţi?

Se întâmplă ca musulmanul Vadjih Nuseibe să

fie martor adevărat al Miracolului Creştin al

pogorârii Sfintei Lumini! „Aşadar, voiam să

spun că lucrul cel mai important al muncii mele este să nu permit

nimănui să intre în Biserică sau să rămână după ora 19. Uneori

cer pentru asta ajutorul poliţiei“.

                               2. SFINTELE MOAŞTE

                   Poartă numele de Sfinte Moaşte trupurile nepieritoare ale

Sfinţilor prin care Dumnezeu a arătat şi arată Atotputernicia Sa. Omul

este făcut pentru nemurire fiindcă a fost creat altfel decât celelalte

fiinţe. Pe celelalte fiinţe Dumnezeu le-a făcut din pământ şi apă: „A

zis Dumnezeu să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor... şi a fost

aşa“ (Facerea 1:24), dar trupul omului l-a creat din pămâânt, dar El

Însuşi i-a insuflat viaţă: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână

din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a

făcut omul fiinţă vie“ (Facerea 2:7).

Odată cu venirea lui Iisus Hristos, harul lui Dumnezeu, ce se dă

în Sfintele Taine, sfinţeşte trupurile oamenilor făcându-le mădulările

lui Hristos, templul Duhului Sfânt: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este

templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care-L aveţi de la

Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?“ (1 Corinteni 6:19).

     TRUPURILE SFINŢILOR SE PĂSTREAZĂ NESTRICATE

          Domnul nostruIisus Hristos a fost în afară de orice păcat: „Căci

întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii“

(Coloseni 2:9). Şi oamenii tot aşa: cu cât au o viaţă mai sfântă, cu atât

sunt mai aproape de Dumnezeu. Atunci şi trupurile lor se păstrează

nestricăcioase în pământ: „Dumnezeu păzeşte toate oasele lor, nici

unul dintre ele nu se va zdrobi“ (Psalm 33:19). În timpul morţii lui

Iisus: „Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor

adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după Învierea Lui, au

intrat în Cetatea Sfântă şi s-au arătat multora“ (Matei 27:52-53).

    SFINTELE MOAŞTE NU SUNT TRUPURI CONSERVATE

    să facem o distincţie clară între Sfintele Moaşte, adică

trupurile neputrezite ale unor Sfinţi şi conservarea sau mumificarea

unor trupuri. Şi unele şi altele nu sunt putrezite. Se ştie că în cazul

Sfintelor Moaşte nu contribuie nici un om la această stare, lucru

dovedit şi de faptul că ele mai au unele calităţi pe care cele mumificate

nu le au - un miros deosebit, o mireasmă divină şi sunt făcătoare de

minuni. În timp ce mumificarea unor trupuri omeneşti este explicabilă

fiindcă este făcută de oameni, Sfintele Moaşte depăşesc legile firii - nu

omul contribuie la nestricăciunea lor, ci Dumnezeu. În creştinism

Sfintele Moaşte au existat încă de la început. O dovadă este faptul că

trupul primului martir al lui Hristos, Sfântul Ştefan, nu a putrezit. Pe

mormântul lui a fost ridicată o Biserică. Se păstrează    __0!_!_până astăzi

Moaştele unor Sfinţi din sec. I, ca de pildă cele ale Sfântului Policarp

şi cele ale Sfântului Ignatie Teoforul. În secolele al II-lea şi al III-lea

odată ce numărul martirilor creşte, creşte şi numărul Sfintelor Moaşte.

Chiar pe teritoriul ţării noastre s-au descoperit la Niculiţel, în

Dobrogea, Sfintele Moaşte ale mucenicilor Zoticos, Atalos, Filipos şi

Kamasis. Astăzi ele se află în Mănăstirea Cocoş din Judeţul Tulcea.

              SFINTELE MOAŞTE SE CINSTEAU ÎNCĂ DIN

                                 VECHIUL TESTAMENT

                 Evreii au scos din Egipt trupul Patriarhului Iacov şi l-au

înmormântat cu mare cinstire în pământul Canaan (Facerea 50:1-13).

Moise a luat cu sine, la ieşirea din Egipt oasele Patriarhului Iosif

(Ieşirea 13:19). Regele Iosia, curăţind templul Domnului şi regatul de

idoli, a poruncit să se păstreze mormântul: „Lăsaţi-l în pace; nimeni

să nu se atingă de oasele lui. Şi au păstrat oasele lui şi oasele

proorocului care venise din Samaria“ (4 Regi 23:18). Evreii

împodobeau mormintele proorocilor şi oamenilor drepţi (Matei

23:29). Prin Moaştele şi obiectele sfinţilor Dumnezeu săvârşea diferite

minuni: „Când Ilie a fost răpit la cer, în vijelie, Elisei s-a umplut de

duhul lui. Tot cuvântul n-a fost ascuns înaintea Lui şi ÎNTRU

ADORMIRE A PROOROCIT TRUPUL LUI. Şi în viaţa sa a făcut

semne şi la moarte minunate au fost lucrurile lui“ (Înţelepciunea lui

Sirah 48:12-15). „Apoi a murit Elisei şi l-au îngropat, iar în anul

următor au intrat în ţară cete de moabiţi. Dar iată, odată, când

îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una

din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui

Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a

sculat pe picioarele sale“ (4 Regi 13:20-21).

            Asemenea se făceau minuni prin veşmintele Sfinţilor. Chiar şi

umbra Apostolului Petru vindeca pe bolnavii pe lângă care el trecea:

„Şi-l rugau ca numai să se atingă de poala hainelor lui; şi când se

atingeau se vindecau“ (Matei 14:36). Aşa s-a întâmplat cu femeia

care suferea de doisprezece ani de curgerea sângelui: „Apropiindu-se

pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui (Iisus Hristos) şi îndată s-a

oprit curgerea sâângelui ei“ (Matei 8:44). „Atunci, luând Ilie

cojocul său şi strângându-l vălătuc, a lovit cu el apa şi aceasta s-a

strâns la dreapta şi la stânga şi au trecut (Ilie şi Elisei) pe uscat“

(4 Regi 2:8). După cum vedem Sfintele Moaşte se cinsteau şi prin ele

se săvârşeau minuni. Dacă mulţi oameni nu primesc în zilele noastre

vindecare şi ajutor, aceasta se datorează necredinţei sau slabei credinţe

a lor, căci a zis Hristos: „După credinţa voastră, fie vouă!“ (Matei

9:29). În Sfintele Moaşte se vede prezenţa vie a lui Dumnezeu şi

lucrarea Sfântului Duh, iar: „Cine se îndoieşte este asemenea valului

mării, mişcat de vânt şi aruncat încolo şi încoace. Să nu se

gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu“ (Iacov 1:6-

7). Se cunosc câteva exemple biblice de oameni care au făcut excepţie

şi de la moarte: „Prin credinţă, Enoh, a fost luat de pe pământ ca

să nu vadă moartea“; „Şi pe când mergeau ei aşa pe drum şi

grăiau, deodată s-a ivit un car cu cai de foc şi, despărţindu-i unul de

altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer“ (4 Regi 2:11).

     TOŢI SFINŢII PĂRINŢI NE ÎNDEAMNĂ CĂTRE CINSTIREA

                                     SFINTELOR MOAŞTE

Iată câteva exemple:

Sfântul Efrem Sirul spune: „Moaştele Sfinţilor Mucenici şi

după moarte lucrează, căci prin ele se vindecă bolnavi şi se

izbăvesc de draci, cu puterea lui Dumnezeu, pentru că Sfintele

Moaşte totdeauna au harul Sfântului Duh“.

Fericitul Ieronim, răsturnând rătăcirea ereticului Vigilenţiu,

care tăgăduia cinstirea Sfintelor Moaşte, scrie lui Reparic: „Noi nu

cinstim făptura mai mult ca pe Ziditorul, însă noi cinstim

rămăşiţele mucenicilor, ca prin acestea să cinstim pe Acela, ai

Căruia mucenici sunt. Oare în adevăr sunt necurate rămăşiţele

Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel ? Oare şi trupul Domnului pus în

Mormânt a fost necurat? Dacă oasele morţilor spurcă pe cei care

se ating de ele, apoi cum a înviat mortul Elisei pe un alt mort şi

trupul dispreţuit de Vigilenţiu ca fiind necurat a dat viaţă???“

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Spuneţi-mi unde este

mormântul lui Alexandru Macedon? În ce zi a murit ?

Mormintele robilor lui Hristos însă sunt slăvite şi sunt în oraşul

împărătesc. Mormântul lui Hristos e ştiut şi de barbari“.

Mormintele robilor lui Hristos sunt mai strălucitoare chiar decât

palatele împărăteşti, nu numai în ceea ce priveşte mărimea şi

frumuseţea construcţiei, dar şi faţă de zelul celor ce vin să se închine

lor. Chiar şi cel ce poartă purpură vine să se închine la aceste

morminte şi stând în genunchi, se roagă Sfinţilor ca ei să mijlocească

la Dumnezeu pentru el - „NU TE UITA CĂ ZACE ÎNAINTEA

TA TRUPUL GOL ŞI FĂRĂ SUFLARE AL SFÂNTULUI,

CI TE UITĂ ŞI ŢINE SEAMA DE FAPTUL CĂ ÎN EL

ESTE O ALTĂ PUTERE MAI ÎNALTĂ CHIAR DECÂT

SUFLETUL - HARUL SFÂNTULUI DUH - CARE PRIN

FACEREA DE MINUNI ÎNCREDINŢEAZĂ PE TOŢI

DESPRE ADEVĂRUL ÎNVIERII“.

Sfântul Ambrozie mărturiseşte: „Vom veni totdeauna la

Sfintele Moaşte, ne vom atinge de ele şi, cu credinţă, vom

îmbrăţişa rămăşiţele lor ca să primim binecuvântări şi să credem

că noi totdeauna aici vom primi o alinare şi o mângâiere în toate

necazurile ce ne împresoară“.

Sinodul al şaptelea ecumenic a hotărât că se cuvine a fi cinstite

Sfintele Moaşte la fel ca şi Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi

Sfintele Icoane.

         Părintele Stăniloae spunea: „Cine se roagă lângă Moaştele

Sfinţilor nu se roagă propriu-zis lor, ci persoanei lor. Cinstirea

trece la persoană ca şi în cazul cinstirii icoanelor“. Pentru o mai

fermă convingere despre sfinţenia Ortodoxiei, iată în continuare

câteva minuni şi imagini ale Sfintelor Moaşte:

La Damasc, în Siria, există un impunător altar mănăstiresc

de închinăciune al Sfântului Ioan Botezătorul, zidire care

aparţine împăratului Iustinian. De când arabii au pus stăpânire

pe provincie (sec. al VIII-lea după Hristos), a fost transformat în

moschee musulmană. Însă într-un colţ al colosalului aşezământ

există un minunat mausoleu, lucrat artistic şi destul de mare.

Este vorba despre mormântul preacinstitului cap al

Botezătorului. Vrând-nevrând, arabii au fost nevoiţi să-l

păstreze şi să-l acopere cu un baldachin foarte scump şi să-l

împodobească cu aur. Când musulmanii au prefăcut Biserica în

geamie, s-au atins şi de mormânt. Dar s-au îngrozit, deoarece la

prima lovitură de lopată a început să iasă de acolo sânge cald,

care a continuat să curgă timp de mai multe zile şi nopţi. Nu se

mai oprea. Plini de panică, arabii au cerut să se facă rugăciuni

de către Patriarhul creştin. Acesta, cu tot soborul bisericesc al

Damascului, a făcut timp de trei zile procesiune în jurul

mormântului, până când într-a treia zi, s-a oprit sângele. O

inscripţie specială cu litere arabe de aur, pusă deasupra acestui

loc sfânt, relatează întâmplarea cutremurătoare. Până astăzi,

lumea musulmană preacinsteşte mormântul Sfântului Ioan

Botezătorul şi, în acelaşi timp, se teme, neîndrăznind să se

apropie de el.

Mi-a povestit un călugăr de la Sfânta Mănăstire Lavra, ce

mireasmă uimitoare în intensitate se revarsă la fiecare 1

ianuarie la procesiunea cu capul Sfântului Vasile cel Mare,

care se păstrează în Mănăstirea Marea Lavră de la Sfântul

Munte Athos. Îţi vine să crezi că s-au spart mai multe sticle cu

parfum.

Mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul s-a aflat timp

de 900 de ani în Antiohia Siriei. Pe la jumătatea secolului al

X-lea a fost adusă la Constantinopol. Poporul din Antiohia

s-a bucurat de multe minuni săvârşite de mâna Sfântului Ioan.

Să amintim numai una dintre acestea: la 14 septembrie, odată

cu crucea, era înălţată şi această mână sfântă, ca să fie văzută

de miile de ochi care aşteptau să vadă semnul extraordinar.

Dacă-şi deschidea degetele, prevestea numai binecuvântări

pentru popor. Dacă le strângea, era semn rău. „Uneori , citim în

Sinaxar (7 ianuarie), îşi răsfira degetele, alteori le strângea şi

prin întinderea sau strângerea lor lăsa să se vadă fericirea sau

nefericirea viitoare“. O mână lipsită de viaţă să mişte degetele şi

în acelaşi timp să prevestească viitorul!. „MARE ESTE

DUMNEZEU ŞI MARE ESTE PUTEREA LUI!“

            Sfântul Sava a murit în urmă cu o mie cinci sute de ani

(533). Şi Moaştele sale neatinse de degradare au o anume

întâmplare. În secolul al XIII-lea ele au fost aduse de cruciaţi la

Veneţia. Dar în octombrie 1965 au fost date în seama

Patriarhiei de la Ierusalim. Moaştele au fost preluate de clericii

ortodocşi, dar, când avionul a făcut escală la Atena, s-au gândit

să-l îmbrace cu veşminte preoţeşti ortodoxe, însă au ezitat,

pentru că-şi închipuiau trupul Sfântului înţepenit şi rigid. Dar,

îndată ce Mitropolitul primat a încercat să o facă, a simţit un

fior. Mâinile, picioarele, gâtul, capul, mijlocul, toate erau

mlădioase. Ca şi cum ar fi fost vorba de un om viu. Astfel l-au

îmbrăcat cu uşurinţă în straiele preoţeşti cele noi. Deci, în afară

de nedegradarea trupului, prima minune, s-a constatat şi

flexibilitatea membrelor, cea de-a doua minune. Trebuie să nu

uităm de răspândirea miresmei extraordinare, a treia minune,

şi săvârşirea vindecării unor bolnavi şi a altor semne, care

constituie ce-a de-a patra minune. Este bine ştiut că trupurile

care se păstrează cu ajutorul medicamentelor, cele îmbălsămate,

sunt rigide, seamănă cu nişte scânduri. Nu pot să fie mişcate

din loc nici un milimetru

Între Sfintele Moaşte tradiţionale dintre cele mai vechi, care se

cinstesc în chip deosebit în ţara noastră, sunt următoarele:

          ► Moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, aduse de

voievodul Alexandru cel Bun, de la Cetatea Albă la Suceava, în

vara anului 1402.

         ► Moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi, aduse în

capitala Moldovei de Vasile Lupu, în vara

anului 1639.

        ► Moaştele Sfântului Dimitrie

Basarabov, aflate în Catedrala Patriarhală din

Bucureşti, dăruite Ţării Româneşti în timpul

războiului ruso-turc din anii 1769-1774.

       ► Moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia,

aduse în ţara Românească de voievodul Radu

Negru în secolul al XVI-lea şi aşezate în

Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş.

       ► Moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul de la

Mănăstirea Bistriţa Olteană, aduse în anul 1496 de ctitorul ei,

Barbu Craiovescu.

      ► Moaştele Sfântului Calinic de la Cernica, fost episcop la

Rââmnicu Vâlcea, canonizat în anul 1955.

      ► Moaştele Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolit

al Banatului.

             A doua categorie de Sfinte Moaşte sunt cele istorice, din

primele secole creştine (III-IV), aflate în spaţiul dobrogean (Sciţia

Mică).

            A treia categorie de Sfinţi cu Moaşte în România este formată

din cuvioşi şi mucenici fie canonizaţi, fie încă necanonizaţi.

            A patra categorie cuprinde sfinţi cu Moaşte sau fără Moaşte

(Sfântul Daniil Sihastru, Sfinţii martiri Brâncoveni, Cuvioasa Teodora

de la Sihla, Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ etc.)

           A cincea categorie de Sfinte Moaşte cuprinde numai părţi din

Moaştele unor Sfinţi, care se păstrează în catedrale, biserici şi

mănăstiri cum ar fi: capul Sfântului Grigorie Teologul, în mănăstirea

Slatina; capul Sfintei Tatiana, capetele Sfinţilor Serghie şi Vah, capul

şi mâna stângă a Sfântului Ierarh Nifon, în Catedrala Mitropolitană

din Craiova, mâna Sfintei Muceniţe Chiriachi, în Catedrala Episcopală

din Huşi etc.

           A şasea categorie de Sfinte Moaşte şi oseminte o formează

numărul mare al sutelor şi miilor de preoţi şi credincioşi care au

pătimit pentru Hristos în închisorile din ţară între 1948-1964.

Iată cât de bogată este ţara noastră în Sfinte Moaşte ale unor martiri şi

cuvioşi, care se roagă neîncetat pentru noi toţi!

                                              3. AGHIASMA

              Numele de aghiasmă vine din limba greacă: to aghiasma =

sfinţire şi este ierurgia (slujba) cea mai des întâlnită în activitatea

liturgică a preotului. Aghiasma este de două feluri: Aghiasmă Mare şi

Aghiasmă Mică. Sfinţirea apei înseamnă, de fapt, aducerea ei la starea

iniţială, aşa cum o crease Dumnezeu la început. Apa era sfântă,

nealterabilă, era apă vie; numai după căderea lui Adam şi a Evei

începe alterarea ei şi îşi pierde calitatea de apă vie.

Temeiul biblic al sfinţirii apei în creştinism se află în pericopa

evanghelică care se citeşte la această ierurgie: „Iar în Ierusalim, lângă

Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda,

având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi,

şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se

cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după

tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era ţinut“ (Ioan 5:2-4).

Scăldătoarea Vitezda reprezintă apa. Tulburarea apei o dată pe an, era

o preînchipuire a sfinţirii Aghiasmei Mari, ce se săvârşeşte în Sfânta

Biserică Ortodoxă şi care are putere mare de vindecare. Dar, după cum

citim în pericopa evanghelică, nu toţi se făceau sănătoşi, deci nu toţi

puteau să se împărtăşească de această sfinţenie, ci numai cel ce intra

primul. Aşa este şi astăzi în Sfânta Biserică Ortodoxă, la sfinţirea

Aghiasmei Mari, nu toţi capătă vindecări, ci numai aceia care o

primesc cu credinţă.

           AGHIASMA, care se săvârşeşte o dată pe an, la Bobotează (6

ianuarie), se numeşte MARE pentru că aminteşte de ziua când

Mântuitorul a primit Botezul în apa Iordanului, de la Sfântul Ioan

Botezătorul. Părintele profesor Corniţescu Emilian, ne explica pe când

eram studenţi la Teologie ce înseamnă Bobotează. În limba ebraică: bo

= vino, bo = vino; din limba greacă: tea vine de la teo = Dumnezeu şi

ză vine de la aghios = sfânt. Deci Bo-bo-tea-ză înseamnă vino, vino

Doamne Sfânt (şi sfinţeşte apele acestea). În textul rugăciunii de

sfinţire se arată efectul AGHIASMEI MARI:

„Izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate,

vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare a puterilor celor

potrivnice, plină de putere îngerească... toţi cei ce se vor stropi şi vor

gusta dintr-însa, să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor,

spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de

trebuinţă...“

           Aghiasma Mare este folosită de arhiereu la sfinţirea Bisericii,

antimiselor, a Sfântului şi Marelui Mir ş.a. Ea se păstrează nestricată,

în Biserică, într-un vas special, numit AGHIASMATAR, şi este

folosită de preot la numeroase slujbe (ierurgii): la Sfinţirea Crucii şi a

Troiţelor, a clopotului, a vaselor, a veşmintelor, la sfinţirea steagurilor,

la sfinţirea prin stropire a caselor, lucrurilor şi persoanelor, la „mersul

cu Botezul“, când preoţii vizitează parohia.

           Aghiasma mică se săvârşeşte şi în Biserică dar şi în alte locuri:

în casele credincioşilor, la fântâni, la râuri şi izvoare, în grădini, pe

ogor, la cererea credincioşilor şi după trebuinţele lor. Slujba

Aghiasmei Mici este mai restrânsă decât a Aghiasmei Mari, iar prin

stropirea cu ea duhurile cele rele din tot locul se alungă, mintea se

curăţă de cele spurcate, se îndreaptă spre rugăciune ... goneşte bolile

şi dă sănătate sufletească şi trupească... Toţi cei ce o primesc cu

credinţă iau sfinţenie şi binecuvântare...". În casele credincioşilor,

Aghiasma se păstrează la loc de cinste, în sticle curate, în care se

pune, de obicei, un fir de busuioc. Dacă se întâmplă ceva cu ea nu

trebuie aruncată, ci se toarnă la rădăcina florilor sau a copacilor.

         Aghiasma mică se consumă în fiecare dimineaţă pe nemâncate,

când suntem curaţi trupeşte şi sufleteşte. Dimineaţa, după ce ne

sculăm şi ne spălăm, aprindem candela de masă ori de perete şi apoi,

în faţa icoanei, rostim rugăciunile dimineţii. Apoi luăm o bucată de

Anaforă, înghiţim de trei ori Aghiasmă Mică şi ne ungem pe frunte, în

semnul sfintei cruci, cu untdelemn de la Sfântul Maslu. După aceea

mâncăm şi plecăm la servici sau la şcoală. Făcând aşa ne vom

împărtăşi de energiile necreate ale Duhului Sfânt ce există în aceste

elemente sfinţite. Numai aşa putem avea o zi binecuvântată de

Dumnezeu.

                         A treia minune, vizibilă şi incontestabilă este, deci,

          AGHIASMA (apa sfinţită) care nu se strică niciodată, ci rămâne

proaspătă. Cei care mai au ceva îndoieli pot lua două sticle: într-una să

pună Aghiasma Mare, iar în cealaltă apă obişnuită. Să le lase două -

trei luni de zile şi după aceea când vor gusta din ele vor observa cu

surprindere că numai apa simplă s-a stricat. Şi astăzi putem întâlni

oameni care, sub influenţa părerilor greşite sectante, dau felurite

interpretări faptului că Aghiasma nu se strică. O parte din ei zic că apa

se conservă datorită faptului că preotul foloseşte o cruce de argint,

lucru neadevărat fiindcă acele cruci sunt doar nichelate (eventual din

lemn), iar cele de aur şi argint sunt rare. Alţii spun că preotul foloseşte

busuiocul şi acesta are anumite proprietăţi de a conserva apa. Acestora

să le răspundem că nu se foloseşte neapărat busuiocul, ci chiar crucea

simplă. Le propunem să mai facă încă o experienţă: să pună busuioc

într-o sticlă cu apă curată şi vor constata că după un timp, nu prea

îndelungat, apa s-a alterat.

         Deci, acestea sunt obiecţii şi justificări ale oamenilor ce nu vor

să creadă minunile, aflându-se sub influenţa unor sectanţi (lupi

îmbrăcaţi în piele de oaie). Chiar ştiinţa şi-a spus cuvântul în ceea ce

priveşte această minune. S-a constatat în laborator că într-o particulă

de apă sfinţită moleculele sunt ordonate, alineate ca soldaţii într-un

pluton. În apa nesfinţită moleculele se mişcau dezordonat, haotic

(mişcarea browniană).

             În Biserica Ortodoxă sfinţirea apei se săvâârşeşte de către

preoţi, care sunt iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu: „Aşa să ne

socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi

ai Tainelor lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 4:1). Aşadar preoţii sunt

purtători ai harului divin primit prin Hirotonie, care în Biserica

Ortodoxă are succesiune apostolică: „Din această pricină, îţi

amintesc să aprinzi şi mai mult, din nou, harul lui Dumnezeu, care

este în tine, prin punerea mâinilor mele“ (2 Timotei 1:6).

              Toate cultele religioase (adventişti, baptişti, evanghelişti,

penticostali, martorii lui Iehova...) nu au succesiune apostolică, nu

au preoţie harică şi deci nu au harul divin, iar neavându-l nu pot

să săvârşească sfinţirea apei.

                    De ce se foloseşte crucea la sfinţirea apei?

               Crucea se foloseşte la săvârşirea tuturor Sfintelor Taine în

Biserica Ortodoxă; nu se face nici o slujbă fără cruce. Crucea a zdrobit

puterea diavolului şi a împăcat pe om cu Dumnezeu, fiindcă ea a fost

„Jertfelnicul Jertfei celei Înfricoşătoare“. Aşa cum poliţistul se

cunoaşte după uniformă, doctorul după halat, tot aşa creştinul se

cunoaşte după cruce.

    Câte feluri de sfinţire a apei există în Biserica Ortodoxă?

În Biserica Ortodoxă există patru feluri de sfinţire a apei:

          1. Prima sfinţire a apei este la naşterea unui copil. Fiecare

copil se naşte cu păcatul strămoşesc al protopărinţilor Adam şi Eva.

De aceea, conform rânduielilor Sfintei Biserici Ortodoxe, moaşa

trebuie să vină cu o sticlă plină cu apă pe care o va sfinţi preotul. Cu

această apă se spală pruncul în albie, se stropeşte, iar la Botez se va

împărtăşi deplin cu Iisus Hristos.

         2. Cea de-a doua sfinţire a apei este cea de la Botez. Când se

botează un copil, se sfinţeşte mai întâi apa din cristelniţă şi apoi se

botează în această apă sfinţită.

        3. Cea de-a treia sfinţire a apei este Aghiasma Mică. Ea se

poate face ori de câte ori este nevoie. (De obicei în fiecare lună). Ea

trebuie păstrată într-un vas curat şi se ia în fiecare dimineaţă pe

nemâncate.

        4. Cea de-a patra sfinţire a apei se numeşte Aghisma Mare.

Ea se sfinţeşte o singură dată pe an, la Bobotează (Botezul Domnului).

Creştinii o pot consuma o săptămână după sfinţire, dimineaţa pe

nemâncate. Este foarte folositoare pentru oamenii bântuiţi de farmece,

pentru cei bolnavi şi pentru sfinţirea diferitelor obiecte. Deci,

Aghiasma Mică se face ori de câte ori este nevoie, iar Aghiasma Mare

o singură dată pe an.

                                  Cum se sfinţeşte apa?

          Primele două feluri de sfinţire a apei se fac de către preot prin

binecuvântare cu mâna, de trei ori, în semnul Sfintei Cruci, fără să o

atingă. Cea de-a treia sfinţire, Aghiasma Mică, se face prin atingerea

directă a preotului, introducând mâna în apă, binecuvântând-o de trei

ori în semnul Sfintei Cruci, după care introduce crucea materială în

apă, tot în numele Sfintei Treimi şi, de asemenea, făcând semnul

Sfintei Cruci. Cea de-a patra sfinţire a apei, Aghiasma Mare, este mai

deosebită. De aceea şi puterea sfinţitoare este mai mare decât la

celelalte. Este mai mare puterea ei pentru că se face numai la

Bobotează, în ajunul Bobotezei, când ar trebui ţinut post negru şi

pentru că preotul binecuvintează cu mâna de şase ori, deci dublu ca la

Aghiasma Mică.

           Iată ce zice preotul la Aghiasma Mare când introduce mâna

pentru sfinţire (la primele trei binecuvântări): „Trimiţând din Cer

Duhul Tău cel Sfânt, ai sfinţit apele Iordanului, şi capetele

balaurului care se încuibase acolo le-ai zdrobit. Tu Însuţi, dar,

Iubitorule de oameni Împărate, vino şi acum, prin pogorârea

Sfântului Tău Duh, care sfinţeşte toate şi sfinţeşte apa aceasta...“

După aceea, la următoarele trei binecuvântări, zice această rugăciune:

„Însuţi şi acum, Stăpâne, sfinţeşte apa aceasta, cu Duhul Tău cel

Sfânt“ şi continuă cu „Dă Doamne tuturor celor ce se vor atinge de

dânsa şi se vor stropi şi o vor gusta: sfinţire, sănătate, curăţire şi

binecuvântare...“ (Rânduiala slujbei de sfinţire a Aghiasmei Mari).

         După ce Mihai Vodă Viteazul a intrat triumfător în cetatea

Alba-Iulia, unind cele trei Principate româneşti, a dorit să

cinstească acest mare eveniment şi să aducă slavă lui Dumnezeu

pentru această biruinţă, prin construirea unei Biserici-catedrală

în cetatea Alba-Iulia, (precum făcea şi binecredinciosul Voievod

Ştefan cel Mare şi Sfânt şi alţi domnitori români în urma marilor

victorii asupra armatelor duşmane). Dar cum în Alba -Iulia, pe

lângă ortodoc şi erau şi catolici, s-a făcut mare neînţelegere şi

sfadă pentru pretenţia pe care o avea fiecare din cele două tabere

de a le aparţine Biserica cea nouă, pentru cultul lor. Atunci,

inspirat de Dumnezeu, „Mihai Vodă - creştinul“, pentru a face

pace între ortodocşi şi catolici, le-a propus aşa: „Să ieşim cu toţii

în poiana cetăţii, ortodocşii cu preoţii şi credincioşii lor, iar

catolicii cu preoţii şi credincioşii lor. Separat , fiecare ceată, prin

preoţii ei, să săvârşească slujba sfinţirii apei (Aghiasma) şi la care

Aghiasma va rămâne nestricată, a lor să fie Biserica pe care o vom

construi“. Propunerea a fost primită şi executată întocmai. După

slujbă, în faţa voievodului s-a pus Aghiasma în două vase

separate, care s-au sigilat şi pecetluit cu pecetea domnească şi s-au

pus în custodie câteva săptămâni, după care făcându-se

cercetarea, au găsit Aghiasma creştinilor ortodocşi nestricată,

cristalină şi proaspătă ca şi când ar fi fost luată atunci de la izvor,

iar cea a creştinilor catolici alterată. Ce a urmat este uşor de

înţeles. Biserica a fost construită pentru ortodocşi şi străjuieşte

triumfal cetatea Alba-Iulia până astăzi, sub numele de „Catedrala

Reîntregirii“ cu hramul Prea Sfintei Treimi. Acest evenimentminune

se află scris în analele de istorie ale vremii, care se

păstrează la Biblioteca Academiei Române, unde se pot cerceta

spre convingerea îndoielnicilor.

                 AGHIASMA ŞI EXPERIENŢA ŞTIINŢIFICĂ

              Într-o casă de intelectuali, femeia a rugat pe soţul ei,

doctor de profesie, să-i dea voie să aducă preotul să sfinţească

cu aghiasmă casa, după tradiţie. Soţul, însă, s-a opus multă

vreme. Dar, fiindcă soţia a stăruit pe lângă el, a convenit,

hotărându-se în sinea lui să fie şi el prezent la această slujbă.

Avea de gând să dea pentru totdeauna o „lovitură“ credinţei

ortodoxe. A hotărât să aducă el însuşi apa. Şi să-i facă după

aceea, în laborator, „proba că este într-adevăr sfinţită“. Aşa

se face că a adus un vas cu apă curată, din care jumătate a

pus-o în vasul de pe masă, ca să fie sfinţită, iar cealaltă

jumătate a pus-o tainic într-o sticlă curată. După ce a asistat

la slujbă, a luat apa sfinţită şi pe cea nesfinţită şi a mers în

laborator împreună cu asistentul lui, pe care l-a prevenit că va

da publicităţii „minciuna cu apa sfinţită“. Au depus amândoi

o grijă deosebită la analiza ambelor ape. Mai întâi au

analizat-o pe cea din sticlă, apa curată de la cişmea, în care au

găsit un mare număr de microbi, consemnând ca atare tot ce

au aflat, apoi au făcut analiza apei sfinţite de preot. Aici nu a

găsit deloc microbi. Uimit de acest neaşteptat rezultat, a zis

către asistentul său: „Noi trebuie să fim cinstiţi. Aşa se cade!“

Şi au făcut un proces-verbal de constatare, pe care l-au

semnat amândoi, datându-l şi afişându-l în sediul acelei

instituţii în care lucrau . Aici l-a citit şi părintele care ne-a

transmis informaţia.

                            PRIN URMARE, ÎN APA SFINŢITĂ

                                 MICROBII NU TRĂIESC !

                O experienţă de felul acesta a fost făcută şi de către

doctorul Pavel Chirilă, de la Spitalul „Cristiana“, din Bucureşti,

folosind pentru analiză apa de la Bobotează, pe care a comparat-o

cu apa simplă de robinet. Adevărul a ieşit la iveală ca

untdelemnul deasupra apei.

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti,1994; Credinţa ilustrată, nr. 2, aprilie

2003; Arhimandrit Daniil Gouvalis, Minunea credinţei ; Episcopul Auxentios al Foticeei,

Lumina Sfântă de Paşti de la Ierusalim, Editura Deisis, Sibiu, 2003; Protosinghel Ioachim

Pâârvulescu, Stareţul Mănăstirii Lainici, Editura Amacona, 1997; Cele trei mari mistere

vizibile şi incontestabile din Biserica Ortodoxă; Preot Dumitru Stăniloae,Teologia

dogmatică ortodoxă, vol. III, E.I.B.M., Bucureşti, 2003; Revista Lumea Credinţei, Editura

Oferta SRL, ianuarie 2005; Molitfelnic, Editura E.I.B.M., Bucureşti,1937, pagina,170; Preot

Teodor Cios, Viaţa-in spaţiu şi dincolo de el, Predici şi iertăciuni la înmormântări, Sibiu

2008.

          Completare la cateheza „Cele trei mari minuni“

       „Dacă cineva contraface măcar o mică parte a chipului regelui

pe monedă regală, în felul acesta o falsifică; la fel şi în credinţa cea

adevărată, acel care va schimba cat de puţin în ea, o vatămă pe

toată. Căci dacă, dogma este răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu-l

credeţi. La nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu este

sănătoasă“ .

         Credinţa trebuie păzită, nu schimbată. Pentru că ea, credinţa, nu

evoluează, nu se schimbă ca o haină, nu se interpretează ci se trăieşte,

nu vede lumea în bucăţi, ci în totalitatea ei şi în comuniune cu

Dumnezeu. Tentaţiile sunt multe, misionarii aşa zişi creştini sunt mai

mulţi astăzi ca oricând şi mulţi cad în mrejele lor. Un tălmăcitor al

Sfintei Scripturi a Vechiului Testament ne dă un exemplu: unui

credincios i se propune să păreasească credinţa sa strămoşească în

schimbul unei sume de bani şi a multor favoruri materiale. Aceasta

răspunde: nu pot pentru că mă ţine lanţul. Care lanţ? Mă ţine lanţul

înaintaşilor credinţei strămoşilor mei. Lanţul care mă leagă de mama,

de tata, de buncii, străbunicii mei, de Sfântul Nicolae, de Sfântul

Gheorhe, de Sfinţii mucenici şi martiri, de Sfântul Andrei care ne-a

adus această credinţă ce o avem .