"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....
“Când sufletul ţi-e tulburat, aleargă la căinţă;
de n-ai căinţă, căieşte-te de necăinţa ta!”
· Nu-i om care să se simtă în largul său pe acest pământ. Asta ne e crucea.
· Nu crede că eşti rob pe viaţă păcatului. Nădăjduieşte cu tărie în mila lui
Dumnezeu. Că la El e multă milă şi iertare. De-I cerem, pe dată ne iartă şi ne
izbăveşte.
· Să nu deznădăjduieşti nicicând pentru greşelile din zilele trecute. Ia-ţi viaţa în orice
zi de la început. Şi socoteşte ziua de azi ca pe cea din urmă. Altminteri, după cuvântul
părintesc, e timp pierdut.
***
· Mai de folos îi este omului să aibă voinţa slabă, decât una tare. Ca să-şi vadă
neputinţa şi slăbănogeala. Altminteri, se trufeşte cu puterea sa şi, plin de sine, se
leapădă de Dumnezeu.
· Marea iscusinţă a vieţii duhovniceşti e să lucreze omul cu puterea lui Dumnezeu,
nu cu puterile sale. Marea înţelepciune este să-L ai pe Domnul sălăşluit în tine.
· De vrei să faci un lucru cât de mic, cheamă-L pe Dumnezeu în ajutor. Fă-le pe toate
ca în faţa Lui, şi fără El nimica să nu faci. Că spune Domnul: „Cel care nu adună
cu Mine risipeşte” (Lc 11, 23).
· Puterea împotrivirii la păcat e de la Dumnezeu, şi se câştigă cu rugăciunea.
· Teme-te de mândrie. E cel dintâi şi mare vrăjmaş. Pe îngeri i-a făcut să cadă.
· De ai vreun mic câştig duhovnicesc, nu te împăuna cu părerea de sine. Nu aduna
comoară pentru tine, ci îmbogăţeşte-te în Dumnezeu.
· Smerenia s-o cauţi mai întâi de toate. Că fără ea nimic nu poţi să faci. Smerenia e
mântuire iute.
· Cată smerenia, nu sfinţenia. Că fără smerenie, sfinţenia-i curată amăgire. Că
pentru lipsa smereniei au ajuns draci căzuţi duhurile îngereşti şi sfinte.
· Trăieşte aşa ca să-L mulţumeşti pe Dumnezeu, nu pe tine. Mulţumirea de sine e
primejdioasă.
· La baza bolilor mintale nu stă sexualitatea, cum zice Freud, ci mândria.
· Centrarea pe sine este începutul bolii mintale. Boala mintală se întemeiază pe
socotirea propriei persoane drept centru al lumii.
***
· Nu-i om pe lume cu psihic sănătos. Tot omul are în el toate bolile. Cel care pare
sănătos şi normal, este cel care ajunge să-şi stăpânească boala şi s-o ţină în frâu.
Bolnavul mintal însă nu-şi mai poate controla boala, şi ea iese la iveală.
· Duhovnicul e şi psihiatru. Până la urmă, rădăcina bolii mintale e o nepuţinţă a
sufletului. Totul are sens duhovnicesc, duhovnicescul le cuprinde pe toate. Şi
tratamentul duhovnicesc poate tămădui, adesea, boala mintală.
· Un psihiatru care nu-i şi om duhovnicesc poate să aline boala, îl poate aduce din nou
în lume pe bolnav, îl poate face să trăiască alături de ceilalţi oameni. Dar n-are ce-i
da sufletului său, nu-i poate arăta sensul existenţei sale. Asta numai duhovnicul
poate s-o facă.
***
· Pururea să avem căinţa tâlharului pe cruce. Că nu ştim lungimea vieţii.
· Dacă eşti tulburat în vremea rugăciunii, alungă tulburarea şi te căieşte de tulburarea ta.
De nu-ţi e inima zdrobită, iarăşi să te căieşti. De nu te poţi căi, căieşte-te de
neputinţa ta. Şi aşa, pururea stăruie în căinţă.
· Sileşte-te spre căinţă. De n-ai râvnă spre căinţă, roagă-L pe Dumnezeu să-ţi ierte
lipsa de râvnă.
· Când sufletul ţi-e tulburat, aleargă la căinţă; de n-ai căinţă, căieşte-te de necăinţa
ta. Ca pururea să biruie căinţa.
· Pocăinţa nu-i doar plângere de o clipă a păcatului, ci e necontenită mustrare a
inimii.
· De eşti creştin, fă din căinţă firea sufletului tău. Căinţa nu doar cere iertarea de
păcate, îşi cunoaşte încă neputinţa şi nimicnicia în faţa lui Dumnezeu. E însoţită
de smerenie, de frica de Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte. Petrece pururea în
ea. Ca s-o afli, cere-o de la Dumnezeu, şi ca pururea s-o ai, pururea cere-o.
· Începe orice lucru cu căinţa. Şi rugăciunea tot aşa s-o începi. Împacă-te întâi cu
Dumnezeu, ca să nu te rogi cu păcat. Că rău rugându-se oarecând un hoţ de cai la
Sfântul Nicolae, a fost mustrat de sfânt şi aruncat într-o groapă cu hoituri, ca să-şi
cunoască din acea duhoare urâciunea rugăciunii sale.
· La rugăciune, uneşte-ţi mintea cu inima. Şi vezi de-i bine răsădită acolo. Iar calea
unirii e căinţa. Şi prin căinţă intrând în ascunzişul inimii, aflăm acolo ferire de
primejdii şi adăpost.
· De moleşeală şi puţinătate de suflet să te căieşti ca de păcat, silindu-te să-ţi vii în
fire.
· Pentru răceala sufletului să te căieşti, că e păcat.
· Căieşte-te că nu-i iubeşti de ajuns pe oameni, că nu te dor necazurile lor.
· Căieşte-te că nu eşti sfânt, căieşte-te de starea ta jalnică.
· „Greşiţi ai noştri”, pe care îi iertăm, ca să primim iertare, sunt şi cei pe care nu-i
placem pentru că sunt altfel decât noi.
***
· Mulţi talanţi are omul, dar puţin câştig, că-i iroseşte în vremea vieţii sale.
· Adevărata ta viaţă, omule, e în ceruri. Începe s-o trăieşti de aici, de pe pământ.
· Pururea să fim ca cel ce-aşteaptă să-i vină trenul dintr-o clipă în alta şi-i gata să se
urce în el.
· Cele duhovniceşti sunt cu adevărat, şi-s mai adevărate decât cele pământeşti şi
văzute. Însă pe ele numai ochiul inimii le vede.
· Despre teama de Judecata ce va să fie: Cată la Împărăţie ca un călător, fără grijă de
ziua de mâine, pururea gata de drum. Şi neştiind ceasul plecării, fii pururi treaz, cu
candela nestinsă.
· De trândăvie şi deznădejde scăpăm de cugetăm la moarte şi, după cuvântul părintesc,
de socotim fiecare zi ca pe cea din urmă. Că numai aşa vezi că n-ai vreme de
pierdut, şi nu amâni rugăciunea. Că în orice clipă poţi muri, în noaptea asta chiar,
si-n cele ce vei fi aflat, în acelea vei fi judecat, după cum spune Domnul. Să ne
îngrijim, dar, întotdeauna să fim împăcaţi cu Dumnezeu şi cu oamenii.
· Trăieşte ziua de azi şi lasă grija zilei de mâine, că îngrijorarea n-o schimbă cu
nimic. Să nu-ţi pierzi timpul, irosindu-ţi clipa. De clipa de acum să te îngrijeşti,
veghind să ai mereu ulei în lampă ca fecioarele înţelepte, şi-n toată clipa gata să-L
primeşti pe Mire. Asta să ne fie grija, cum suntem aici şi acum. Că aşa cum vom fi
aflaţi, aşa vom fi judecaţi de Hristos.
***
· Tainele cele dumnezeieşti nu se iscodesc cu mintea, ci se primesc cu inimă
credincioasă, şi atunci ni se arată desluşit.
· Duhovnicia e a vieţii, nu a minţii.
· Temeiul poruncilor dumnezeieşti e viaţa, nu ştiinţa. Nu cerceta, dar, cu mintea la
ce-s bune. Dacă scrie pe ceva „otravă”, te fereşti, nu guşti să vezi de e aşa sau nu.
***
· Fugi de îndoială ca de dracul. Nu citi Scripturile cu duh îndoit, că vine dracul în
chip de teolog şi ţi le tâlcuieşte el cu viclenie. Cu credinţa, taie pe dată şirul
vorbelor lui.
· Nu sta de vorbă cu dracii, nu le fă pe voie. Nu lua aminte în nici un chip la şoptirile
lor.
· De te cuprind ispitele, zbate-te să scapi, ca omul prins de vâltoare. Ţine la viaţa
sufletului cum ţii la viaţa trupului.
· De se aprinde în tine flacăra ispitei, stinge-o iute cu apa rugăciunii, până nu se
înteţeşte pârjolul. Nu sta nepăsător, revino-ţi iute şi respinge-o iute. Zbate-te şi
strigă, ca un om luat de şuvoi. Moliciunea în vreme de ispită e moarte curată.
· Ispita e şarpele muşcător. Cum l-ai simţit că muşcă, loveşte-l şi taie-i capul.
· Zicea unul dintre Părinţi: „De pofteşti trup, mergând la morminte vezi ce rămâne din
frumuseţea lui”.
· Cugetele de hulă arată fără puţinţă de tăgadă că Necuratul există. Că sunt
cumplit de înfricoşătoare, cum omul nu poate gândi. E bine că-şi dă arama pe faţă,
că îndeobşte lucrează pe furiş, şi nu cunoaştem tăria vrăjmăşiei sale şi nu ştim cu ce
duşman hain avem de luptat. Numai aşa putem să-l vedem. Împotriveşte-te, leapădăte,
nu le lăsa să-ţi intre în suflet, nu sta de vorbă cu ele nicidecum. Nu te înfricoşa.
După cum spun Părinţii, e o ispită bine ştiută a vieţii duhovniceşti. În Scara aflăm
multe învăţături în această privinţă. Când, la rugăciune, dracul ne aduce astfel de
gânduri, încă mai mult să ne ţinem de ea, punând împotriva lucrării lui lucrarea
noastră, prin chemarea lui Iisus.
***
· Cunoaşte omul când harul s-a sălăşluit în el? Uneori ştie. Alteori însă Domnul ne
lasă în neştiinţă, ca să nu ne mândrim. Cum ştii că harul sălăşluieşte în tine? Pur şi
simplu simţi. Sfântul Serafim de Sarov spune însă că astăzi omul a pierdut simţirea
prezenţei lui Dumnezeu.
· De te înfruntă cineva în duh de ceartă, din pricina credinţei, cere în inima ta
luminare şi înţelepciune de la Duhul Sfânt, ca să ştii ce să-i spui şi cum.
· Cel nărăvit în păcat nu poate osebi cugetele şi nu-şi vede păcatele, socotindu-le
slăbiciuni omeneşti, cu neputinţă de îndreptat.
· Nu pune pe seama vremurilor şi a lumii slăbiciunea sufletului tău.
· Nu-i rău că truda nu-ţi aduce nici o bucurie. Că n-am venit pe lume ca să ne
desfătăm. Ci suferinţa-i zestrea noastră pământească. Ba, rău este să-ţi placă
munca ta, să-ţi faci din ea un idol, să-i dai tot sufletul tău, lăsând de o parte ce e cu
adevărat de preţ. Veselie să-ţi aducă lucrarea celor duhovniceşti. Iar munca să-ţi fie
nevoinţă, spre încercare, cum este pentru călugăr ascultarea care-l rupe de la
rugăciune şi slujbe. Socoteşte-o uneltitoarea răbdării, că multă răbdare cere munca. Şi
sila de muncă n-o socoti păcat de nu-ţi vatămă sufletul. Îndur-o cu gândul la
Dumnezeu şi rugăciune. Şi fă-o bine, aşa cum se cuvine, ca să nu sufere alţii din
pricina ta. Şi cu iubire, luare-aminte şi bunăvoinţă să te porţi cu cei cu care împarţi
povara muncii. Să-ţi fie încă munca spre smerire, cugetând că pentru nevrednicia
noastră ni s-a dat treaba asta de rând pe care-o facem, şi nu alta mai de soi.
· Înstrăinarea nu-i nici silă de viaţă şi de lume, nici nepăsare. Sfântul Ioan Scărarul
istoriseşte că, minunându-se de smerenia unui monah, care primea cu linişte
batjocurile, l-a întrebat cum a ajuns la o asemenea nepătimire. Iar acela i-a răspuns:
„Pentru ce aş lua aminte la nişte oameni de nimic?”. Şi sfântul încheie, suspinând:
„Am văzut atuncea în ce adânc de răutate căzuse“.
(din: Jean-Claude Larchet, Tine candela inimii aprinsa. Învăţătura parintelui Serghie,
Editura Sophia, Bucuresti, 2007)
de n-ai căinţă, căieşte-te de necăinţa ta!”
· Nu-i om care să se simtă în largul său pe acest pământ. Asta ne e crucea.
· Nu crede că eşti rob pe viaţă păcatului. Nădăjduieşte cu tărie în mila lui
Dumnezeu. Că la El e multă milă şi iertare. De-I cerem, pe dată ne iartă şi ne
izbăveşte.
· Să nu deznădăjduieşti nicicând pentru greşelile din zilele trecute. Ia-ţi viaţa în orice
zi de la început. Şi socoteşte ziua de azi ca pe cea din urmă. Altminteri, după cuvântul
părintesc, e timp pierdut.
***
· Mai de folos îi este omului să aibă voinţa slabă, decât una tare. Ca să-şi vadă
neputinţa şi slăbănogeala. Altminteri, se trufeşte cu puterea sa şi, plin de sine, se
leapădă de Dumnezeu.
· Marea iscusinţă a vieţii duhovniceşti e să lucreze omul cu puterea lui Dumnezeu,
nu cu puterile sale. Marea înţelepciune este să-L ai pe Domnul sălăşluit în tine.
· De vrei să faci un lucru cât de mic, cheamă-L pe Dumnezeu în ajutor. Fă-le pe toate
ca în faţa Lui, şi fără El nimica să nu faci. Că spune Domnul: „Cel care nu adună
cu Mine risipeşte” (Lc 11, 23).
· Puterea împotrivirii la păcat e de la Dumnezeu, şi se câştigă cu rugăciunea.
· Teme-te de mândrie. E cel dintâi şi mare vrăjmaş. Pe îngeri i-a făcut să cadă.
· De ai vreun mic câştig duhovnicesc, nu te împăuna cu părerea de sine. Nu aduna
comoară pentru tine, ci îmbogăţeşte-te în Dumnezeu.
· Smerenia s-o cauţi mai întâi de toate. Că fără ea nimic nu poţi să faci. Smerenia e
mântuire iute.
· Cată smerenia, nu sfinţenia. Că fără smerenie, sfinţenia-i curată amăgire. Că
pentru lipsa smereniei au ajuns draci căzuţi duhurile îngereşti şi sfinte.
· Trăieşte aşa ca să-L mulţumeşti pe Dumnezeu, nu pe tine. Mulţumirea de sine e
primejdioasă.
· La baza bolilor mintale nu stă sexualitatea, cum zice Freud, ci mândria.
· Centrarea pe sine este începutul bolii mintale. Boala mintală se întemeiază pe
socotirea propriei persoane drept centru al lumii.
***
· Nu-i om pe lume cu psihic sănătos. Tot omul are în el toate bolile. Cel care pare
sănătos şi normal, este cel care ajunge să-şi stăpânească boala şi s-o ţină în frâu.
Bolnavul mintal însă nu-şi mai poate controla boala, şi ea iese la iveală.
· Duhovnicul e şi psihiatru. Până la urmă, rădăcina bolii mintale e o nepuţinţă a
sufletului. Totul are sens duhovnicesc, duhovnicescul le cuprinde pe toate. Şi
tratamentul duhovnicesc poate tămădui, adesea, boala mintală.
· Un psihiatru care nu-i şi om duhovnicesc poate să aline boala, îl poate aduce din nou
în lume pe bolnav, îl poate face să trăiască alături de ceilalţi oameni. Dar n-are ce-i
da sufletului său, nu-i poate arăta sensul existenţei sale. Asta numai duhovnicul
poate s-o facă.
***
· Pururea să avem căinţa tâlharului pe cruce. Că nu ştim lungimea vieţii.
· Dacă eşti tulburat în vremea rugăciunii, alungă tulburarea şi te căieşte de tulburarea ta.
De nu-ţi e inima zdrobită, iarăşi să te căieşti. De nu te poţi căi, căieşte-te de
neputinţa ta. Şi aşa, pururea stăruie în căinţă.
· Sileşte-te spre căinţă. De n-ai râvnă spre căinţă, roagă-L pe Dumnezeu să-ţi ierte
lipsa de râvnă.
· Când sufletul ţi-e tulburat, aleargă la căinţă; de n-ai căinţă, căieşte-te de necăinţa
ta. Ca pururea să biruie căinţa.
· Pocăinţa nu-i doar plângere de o clipă a păcatului, ci e necontenită mustrare a
inimii.
· De eşti creştin, fă din căinţă firea sufletului tău. Căinţa nu doar cere iertarea de
păcate, îşi cunoaşte încă neputinţa şi nimicnicia în faţa lui Dumnezeu. E însoţită
de smerenie, de frica de Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte. Petrece pururea în
ea. Ca s-o afli, cere-o de la Dumnezeu, şi ca pururea s-o ai, pururea cere-o.
· Începe orice lucru cu căinţa. Şi rugăciunea tot aşa s-o începi. Împacă-te întâi cu
Dumnezeu, ca să nu te rogi cu păcat. Că rău rugându-se oarecând un hoţ de cai la
Sfântul Nicolae, a fost mustrat de sfânt şi aruncat într-o groapă cu hoituri, ca să-şi
cunoască din acea duhoare urâciunea rugăciunii sale.
· La rugăciune, uneşte-ţi mintea cu inima. Şi vezi de-i bine răsădită acolo. Iar calea
unirii e căinţa. Şi prin căinţă intrând în ascunzişul inimii, aflăm acolo ferire de
primejdii şi adăpost.
· De moleşeală şi puţinătate de suflet să te căieşti ca de păcat, silindu-te să-ţi vii în
fire.
· Pentru răceala sufletului să te căieşti, că e păcat.
· Căieşte-te că nu-i iubeşti de ajuns pe oameni, că nu te dor necazurile lor.
· Căieşte-te că nu eşti sfânt, căieşte-te de starea ta jalnică.
· „Greşiţi ai noştri”, pe care îi iertăm, ca să primim iertare, sunt şi cei pe care nu-i
placem pentru că sunt altfel decât noi.
***
· Mulţi talanţi are omul, dar puţin câştig, că-i iroseşte în vremea vieţii sale.
· Adevărata ta viaţă, omule, e în ceruri. Începe s-o trăieşti de aici, de pe pământ.
· Pururea să fim ca cel ce-aşteaptă să-i vină trenul dintr-o clipă în alta şi-i gata să se
urce în el.
· Cele duhovniceşti sunt cu adevărat, şi-s mai adevărate decât cele pământeşti şi
văzute. Însă pe ele numai ochiul inimii le vede.
· Despre teama de Judecata ce va să fie: Cată la Împărăţie ca un călător, fără grijă de
ziua de mâine, pururea gata de drum. Şi neştiind ceasul plecării, fii pururi treaz, cu
candela nestinsă.
· De trândăvie şi deznădejde scăpăm de cugetăm la moarte şi, după cuvântul părintesc,
de socotim fiecare zi ca pe cea din urmă. Că numai aşa vezi că n-ai vreme de
pierdut, şi nu amâni rugăciunea. Că în orice clipă poţi muri, în noaptea asta chiar,
si-n cele ce vei fi aflat, în acelea vei fi judecat, după cum spune Domnul. Să ne
îngrijim, dar, întotdeauna să fim împăcaţi cu Dumnezeu şi cu oamenii.
· Trăieşte ziua de azi şi lasă grija zilei de mâine, că îngrijorarea n-o schimbă cu
nimic. Să nu-ţi pierzi timpul, irosindu-ţi clipa. De clipa de acum să te îngrijeşti,
veghind să ai mereu ulei în lampă ca fecioarele înţelepte, şi-n toată clipa gata să-L
primeşti pe Mire. Asta să ne fie grija, cum suntem aici şi acum. Că aşa cum vom fi
aflaţi, aşa vom fi judecaţi de Hristos.
***
· Tainele cele dumnezeieşti nu se iscodesc cu mintea, ci se primesc cu inimă
credincioasă, şi atunci ni se arată desluşit.
· Duhovnicia e a vieţii, nu a minţii.
· Temeiul poruncilor dumnezeieşti e viaţa, nu ştiinţa. Nu cerceta, dar, cu mintea la
ce-s bune. Dacă scrie pe ceva „otravă”, te fereşti, nu guşti să vezi de e aşa sau nu.
***
· Fugi de îndoială ca de dracul. Nu citi Scripturile cu duh îndoit, că vine dracul în
chip de teolog şi ţi le tâlcuieşte el cu viclenie. Cu credinţa, taie pe dată şirul
vorbelor lui.
· Nu sta de vorbă cu dracii, nu le fă pe voie. Nu lua aminte în nici un chip la şoptirile
lor.
· De te cuprind ispitele, zbate-te să scapi, ca omul prins de vâltoare. Ţine la viaţa
sufletului cum ţii la viaţa trupului.
· De se aprinde în tine flacăra ispitei, stinge-o iute cu apa rugăciunii, până nu se
înteţeşte pârjolul. Nu sta nepăsător, revino-ţi iute şi respinge-o iute. Zbate-te şi
strigă, ca un om luat de şuvoi. Moliciunea în vreme de ispită e moarte curată.
· Ispita e şarpele muşcător. Cum l-ai simţit că muşcă, loveşte-l şi taie-i capul.
· Zicea unul dintre Părinţi: „De pofteşti trup, mergând la morminte vezi ce rămâne din
frumuseţea lui”.
· Cugetele de hulă arată fără puţinţă de tăgadă că Necuratul există. Că sunt
cumplit de înfricoşătoare, cum omul nu poate gândi. E bine că-şi dă arama pe faţă,
că îndeobşte lucrează pe furiş, şi nu cunoaştem tăria vrăjmăşiei sale şi nu ştim cu ce
duşman hain avem de luptat. Numai aşa putem să-l vedem. Împotriveşte-te, leapădăte,
nu le lăsa să-ţi intre în suflet, nu sta de vorbă cu ele nicidecum. Nu te înfricoşa.
După cum spun Părinţii, e o ispită bine ştiută a vieţii duhovniceşti. În Scara aflăm
multe învăţături în această privinţă. Când, la rugăciune, dracul ne aduce astfel de
gânduri, încă mai mult să ne ţinem de ea, punând împotriva lucrării lui lucrarea
noastră, prin chemarea lui Iisus.
***
· Cunoaşte omul când harul s-a sălăşluit în el? Uneori ştie. Alteori însă Domnul ne
lasă în neştiinţă, ca să nu ne mândrim. Cum ştii că harul sălăşluieşte în tine? Pur şi
simplu simţi. Sfântul Serafim de Sarov spune însă că astăzi omul a pierdut simţirea
prezenţei lui Dumnezeu.
· De te înfruntă cineva în duh de ceartă, din pricina credinţei, cere în inima ta
luminare şi înţelepciune de la Duhul Sfânt, ca să ştii ce să-i spui şi cum.
· Cel nărăvit în păcat nu poate osebi cugetele şi nu-şi vede păcatele, socotindu-le
slăbiciuni omeneşti, cu neputinţă de îndreptat.
· Nu pune pe seama vremurilor şi a lumii slăbiciunea sufletului tău.
· Nu-i rău că truda nu-ţi aduce nici o bucurie. Că n-am venit pe lume ca să ne
desfătăm. Ci suferinţa-i zestrea noastră pământească. Ba, rău este să-ţi placă
munca ta, să-ţi faci din ea un idol, să-i dai tot sufletul tău, lăsând de o parte ce e cu
adevărat de preţ. Veselie să-ţi aducă lucrarea celor duhovniceşti. Iar munca să-ţi fie
nevoinţă, spre încercare, cum este pentru călugăr ascultarea care-l rupe de la
rugăciune şi slujbe. Socoteşte-o uneltitoarea răbdării, că multă răbdare cere munca. Şi
sila de muncă n-o socoti păcat de nu-ţi vatămă sufletul. Îndur-o cu gândul la
Dumnezeu şi rugăciune. Şi fă-o bine, aşa cum se cuvine, ca să nu sufere alţii din
pricina ta. Şi cu iubire, luare-aminte şi bunăvoinţă să te porţi cu cei cu care împarţi
povara muncii. Să-ţi fie încă munca spre smerire, cugetând că pentru nevrednicia
noastră ni s-a dat treaba asta de rând pe care-o facem, şi nu alta mai de soi.
· Înstrăinarea nu-i nici silă de viaţă şi de lume, nici nepăsare. Sfântul Ioan Scărarul
istoriseşte că, minunându-se de smerenia unui monah, care primea cu linişte
batjocurile, l-a întrebat cum a ajuns la o asemenea nepătimire. Iar acela i-a răspuns:
„Pentru ce aş lua aminte la nişte oameni de nimic?”. Şi sfântul încheie, suspinând:
„Am văzut atuncea în ce adânc de răutate căzuse“.
(din: Jean-Claude Larchet, Tine candela inimii aprinsa. Învăţătura parintelui Serghie,
Editura Sophia, Bucuresti, 2007)
Foarte frumos :)
RăspundețiȘtergereMultumesc