TRUP ,SUFLET SI DUH

                                                                                                                Arhim. Teofil Părăian
                                                               Chip şi asemănare



                 În Sfânta Scriptură, în legătură cu facerea lumii, se spune că Dumnezeu, înainte de a-l
crea pe om, a spus: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”, şi apoi, după ce a fost
alcătuit omul, s-a zis, tot de către Dumnezeu, e scris în Scriptură: „A făcut Dumnezeu pe om,
după chipul lui Dumnezeu l-a făcut”. [N.red.: deci l-a făcut numai după chipul Său, asemănare
rămânând să o realizeze şi cu participarea omului însuşi, devenind un ţel şi al omului]. De aici
înţelegem că omul poartă în sine chipul lui Dumnezeu. Nu ni se spune mai îndeaproape în ce
constă chipul lui Dumnezeu în om sau cum este omul chip al lui Dumnezeu, ci ni se spune doar
că omul este făcut după chipul lui Dumnezeu şi că are drept ţintă să ajungă la asemănarea cu
Dumnezeu.
Chipul lui Dumnezeu în om este, după unii, libertatea omului, alţii spun că chipul lui
Dumnezeu în om este capacitatea de a realiza, de a face ceva, este raţiunea, voinţa, este omul în
totalitatea lui după partea spirituală, şi că de la acest dat, de la această capacitate, pusă de
Dumnezeu, dată de Dumnezeu în fiinţa omului, se poate ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.
Bineînţeles că şi chipul are un fel de asemănare, dar nu este asemănarea realizată, ci este
asemănarea cu putinţă să se realizeze.
             Asemănarea propriu-zisă este faptul de a avea în suflet virtuţile, adică deprinderile cele
bune, care îl aseamănă pe om cu Dumnezeu. De exemplu, dacă ştim că Dumnezeu e bun şi omul
trebuie să fie bun; dacă ştim că Dumnezeu e drept şi omul trebuie să fie drept; dacă ştim că
Dumnezeu e iubire şi omul trebuie să fie iubire; dacă ştim că Dumnezeu e îngăduitor şi omul
trebuie să fie cu îngăduinţă; dacă ştim că Dumnezeu este îndelung-răbdător şi omul trebui să fie
răbdător. Dacă ştim că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru noi şi pentru a noastră mântuire, Sa
smerit pe Sine, şi omul trebuie să aibă smerenie. Toate acestea laolaltă îl prezintă pe om ca
asemănător cu Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, a arătat
în viaţa omenească chipul lui Dumnezeu şi asemănarea cu Dumnezeu, aşa încât oamenii văzând
pe Mântuitorul nostru Ii:sus Hristos, vedeau ceva de dincolo de firea omenească, ceva din
Dumnezeu.

                                                  Partea văzută (trup) şi
                                          partea nevăzută (suflet) a omului




          Astăzi avem o temă cumva mai specială, am putea zice o temă pentru cei care au interese
deosebite de cunoaştere teologică. Este vorba despre „Trup, suflet şi duh”, despre omul ca fiinţă
alcătuită din trup, suflet şi duh, despre omul care este alcătuit din trup şi suflet. Ce înţelegem prin
trup? Ce înţelegem prin suflet? Ce înţelegem prin duh? Care este rezolvarea problemei trupsuflet-
duh în raport cu fiinţa umană? Cine are dreptate? Pentru că sunt unii care spun că fiinţa
umană este alcătuită din trei elemente: trup, suflet şi duh. Sunt alţii care spun că omul este fiinţa
alcătuită din trup şi suflet. Care are dreptate şi cum se rezolvă această chestiune?
Mai întâi de toate, ceea ce ştim noi, din experienţa de toate zilele, e că omul, aşa cum îl
vedem, ca fiinţă vie, se manifestă în viaţa de toate zilele în două moduri: în mod material, fiind o
fiinţă materială, deci fiind o fiinţă cu trup, şi în mod spiritual, fiind şi o fiinţă spirituală. În
Simbolul Credinţei, noi mărturisim că Dumnezeu este „făcătorul cerului şi al pământului, al
tuturor celor văzute şi nevăzute”, prin cele văzute înţelegând pe cele care cad sub simţuri şi prin
cele nevăzute înţelegând pe cele care nu pot fi văzute, nu cad sub simţuri, dar pot fi înţelese. În
Filocalie există expresia, care apare adeseori: „cele inteligibile”. Adică sunt lucruri sensibile,
lucruri care cad sub simţuri, lucruri care impresionează văzul, auzul, pipăitul, mirosul, gustul,
după caz. Sunt lucruri care nu cad sub simţuri, despre care avem cunoştinţă în general, care nu
pot fi simţite, ci sunt înţelese, doar înţelese. De aceea, vorbim despre cele inteligibile direct, cele
care pot fi înţelese.
             Omul este o fiinţă care e alcătuită şi dintr-o parte văzută, şi este alcătuită şi dintr-o parte
nevăzută, deci face parte şi din lumea nevăzută. Din lumea nevăzută fac parte şi îngerii. În cele
nouă înfăţişări ale lor, cele nevăzute fiind dincolo de simţurile noastre şi fiind fiinţe create de
Dumnezeu, fiind fiinţe preamăritoare de Dumnezeu, într-o ierarhie de nouă cete, împărţite în cete
de câte trei – trei triade. Şi anume: cele mai apropiate de Dumnezeu fiind serafimii, heruvimii şi
tronurile, urmând apoi începătoriile, domniile şi puterile, după care vin arhanghelii, îngerii şi
domniile. Deci, sunt diferenţieri între fiinţele acestea pe care noi nu le vedem şi cărora nu le
cunoaştem înfăţişarea. Sunt fiinţe care se deosebesc unele de altele prin capacitatea de cunoaştere
a lui Dumnezeu şi prin angajarea în preamărirea lui Dumnezeu. Prin urmare, îngerii, care sunt pe
treapta cea mai de jos, au mai puţină cunoştinţă de Dumnezeu şi mai puţină angajare în
preamărirea lui Dumnezeu, faţă de serafimi, care sunt în apropiere de Dumnezeu, care s-au
înfăţişat ca având şase aripi, sau, mai puţină cunoştinţă de Dumnezeu şi mai puţină angajare în
slujirea lui Dumnezeu decât heruvimii, despre care noi zicem că sunt cu ochi mulţi, deci cu multă
cunoştinţă de Dumnezeu, şi care se angajează cu mai multă putere în slujirea lui Dumnezeu.
Toate acestea sunt lucruri care nouă ni s-au descoperit şi la măsurile cărora nu putem ajunge în
trup omenesc. Fiecare ceată de îngeri are o conturare specifică, şi nu poate ajunge îngerul
arhanghel, sau arhanghelul să fie în ceata numită a domniilor, nu poate ajunge un serafim –
heruvim, un heruvim – tron. Toate acestea sunt lucruri rânduite de Dumnezeu cu măsurile lor şi
cu tendinţa de a face cât mai mult, de a cunoaşte cât mai mult. Iar omul este o fiinţă care, prin
trup stă în legătură cu lumea văzută, pentru că e material, iar prin suflet în legătură cu lumea
nevăzută, pentru că este spiritual şi are o tendinţă spre mai mult, spre mai bine.
          Sfântul Vasile cel Mare, având în vedere rostul omului de a purta chipul lui Dumnezeu şi
având drept scop să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, spune: „Omul este fiinţa căreia
Dumnezeu i-a poruncit să devină dumnezeu”, bineînţeles cu ajutorul lui Dumnezeu. Adică să se
apropie de Dumnezeu, să se alcătuiască după asemănarea lui Dumnezeu şi să ajungă dumnezeu
prin participare. Despre Sfântul Macarie, de pildă, se spune în Pateric, că s-a făcut dumnezeu
pământesc, că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot aşa şi el acoperea păcatele oamenilor, pe
cele pe care le vedea, ca şi cum nu le-ar fi văzut şi pe cele despre care auzea ca şi când n-ar fi
auzit de ele. E un mod de a gândi, un mod de a prezenta înaintarea omului de la situaţia de om la
situaţia de dumnezeu, dar dumnezeu pământesc. Adică omul niciodată nu poate să devină
dumnezeu ca Dumnezeu, ci poate să devină apropiat de Dumnezeu (sfânt), să amintească de
Dumnezeu, să fie dumnezeu lângă Dumnezeu. Lucrul acesta se poate realiza pentru că omul este
alcătuit de Dumnezeu şi are menirea aceasta să înainteze până la ultima posibilitate a lui,
desăvârşirea fiind fără hotar şi realizându-se nu numai în viaţa pământească, ci şi în veşnicie.
Poetul Nichifor Crainic, într-o poezie, are următoarea afirmaţie: „Sunt duh învelit în
nălucă de humă, sunt om odrăslit dintr-un tată şi-o mumă, dar sunt nerăspunsă-ntrebare”. Deci,ce sunt? Sunt duh; pe de o parte sunt duh. Pe de altă parte, ce sunt? Nălucă de humă. Asta
înseamnă că omul este o fiinţă care nu-i numai suflet şi nu-i numai trup, ci e trup şi suflet. Să nu
vă închipuiţi, când vorbim despre trup, că e vorba de trupul, aşa cum îl vedem noi, când e părăsit
de suflet, când e mort, deci cadavru. Omul nu este un cadavru însufleţit, ci este o fiinţă care
trăieşte, care viază prin puterea lui Dumnezeu, prin puterea însufleţitoare pe care i-o dă
sufletul. Omul trebuie luat ca fiinţă omenească în întregime, neputând studia separat trupul
şi separat sufletul, deoarece, fiind legate între ele, se influenţează reciproc, se determină
reciproc. Vedeţi că fiecare dintre noi trăim, dar nu ştim cum se realizează în existenţa noastră,
viaţa noastră, relaţiile dintre organe, cine anume conduce în existenţa noastră, cum se realizează
funcţiile vegetative, cum se realizează toate funcţiile câte sunt, funcţiile biologice, funcţiile
fiziologice; toate acestea merg de la sine. Noi ne-am pomenit trăind. Se punea odată problema:
care e rostul vieţii pe pământ? Am fost şi eu întrebat în legătură cu aceasta şi am spus că noi neam
pomenit trăind, nu ştim cum ar fi dacă n-am fi. Ne-am pomenit trăind şi rostul vieţii noastre e
să ducem mai departe ceea ce am primit, ceea ce suntem noi de fapt. Noi trăim fără să dirijăm
noi, prin capacitatea noastră; nu ştim cum se realizează toate lucrurile acestea în existenţa
noastră. Dar ştim că există o parte materială foarte bine alcătuită. În termeni obişnuiţi, am zice: o
fiinţă sofisticată, chiar şi numai prin existenţa materială. Orice organ are o alcătuire a lui, orice
celulă a existenţei, a omului are o alcătuire a ei. Toate converg pentru existenţa umană, pentru
continuarea vieţii fizice în care se manifestă şi viaţa spirituală.
           Citeam cândva, demult, imediat după ce am terminat Teologia, o carte scrisă de Alexis
Carel, intitulată: „Omul - fiinţă necunoscută”, în care se afirma că nu-i ştiinţific să se spună că
omul este alcătuit din trup şi suflet, că nu-i ştiinţific să se spună că omul are suflet şi nu-i ştiinţific
să se spună că omul nu are suflet. Acestea sunt nişte lucruri pe care nu le afirmă ştiinţa. Ştiinţa
constată doar că există aceste diferenţieri între trup şi suflet, că există o ierarhie de valori în
existenţa umană, deşi să ştiţi că până la urmă nu se poate spune ce-i mai de valoare în existenţa
umană, pentru că fiecare are valoare lui, şi trupul are valoarea lui şi sufletul are valoarea lui.
Psalmistul, de pildă, în psalmul 38, are cuvântul adresat către Dumnezeu: „Slăvescu-Te,
Doamne, că sunt minunat întocmit”. Omul e o minunăţie, zicea mai departe Nichifor Crainic în
aceeaşi alcătuire poetică, în care are afirmaţia: „Sunt duh învelit în nălucă de humă”, adică are în
vedere vremelnicia humei, vremelnicia materiei care se transformă, care se nimiceşte şi se
transformă şi devine după aceea, tot prin puterea lui Dumnezeu, parte din alt trup. Oricât m-aş
strădui să spun cine sunt, ce sunt, cum sunt, nu pot rezolva chestiunea în aşa fel încât să fie un
răspuns clar şi un răspuns definitiv, un răspuns care nu poate fi contestat de cineva, până la urmă.
E aşa de măreţ omul, încât nu i se poate da o definiţie, ca să spui: „acesta e omul”. De aceea,
oamenii au şi căutat cuvinte diferite ca să exprime fiinţa umană. De exemplu, în limba greacă,
cuvântul om se exprimă prin cuvântul antropos care înseamnă privitor în sus. Celelalte
vieţuitoare înzestrate cu puterea de a vedea, privesc, dar nu în sus, ci privesc în jos, spre pământ.
Omul este fiinţa care priveşte în sus pentru că are o altă destinaţie decât pământul. Omul priveşte
în sus, e fiinţa care priveşte în sus. Eu cred că dacă s-ar ocupa cineva de noţiunea aceasta de om
în diferite limbi, ar putea trage anumite concluzii din care să se exprime ce a vrut omul să spună
despre om.
          Am zis că nu-i ştiinţific să se spună că omul are trup, că omul are suflet, pentru că omul,
aşa cum îl cunoaştem noi, ca entitate umană, este, de fapt, o alcătuire care nu se manifestă
niciodată numai în trup şi nu se manifestă niciodată numai în suflet, ci este o alcătuire în care nu
se desparte sufletul de trup şi trupul de suflet. Viaţa însăşi a trupului poate că e determinată de
suflet, poate că nu e determinată de suflet, nu avem de unde să ştim. Poate să trăiască omul după
trup, în ansamblul celulelor lui de fiinţă umană, materială, cum sugerează acelaşi om de ştiinţă,
care a fost şi preot – Alexis Carel - care, fiind om şi de ştiinţă şi de credinţă, nu putea să înlăture
credinţa şi să afirme ştiinţa, şi fiind om de ştiinţă, nu putea nici să afirme ştiinţa şi să înlăture
credinţa, pentru că el fiind preot, era şi om credincios fără îndoială. Şi atunci a căutat să combine
ştiinţa cu credinţa, dar nu dându-i ştiinţei prioritate sau credinţei prioritate, ci el a studiat omul
fără să-şi fixeze o anumită poziţie faţă de om. Cartea lui: „Omul - fiinţă necunoscută” v-o
recomand, deşi se citeşte cam greu pentru că e mai mult un studiu, dar dacă interesează pe cineva,
poate să găsească acolo lucruri importante pentru gândirea umană, pentru viaţă chiar. Noi nu
putem să separăm unele de altele şi să zicem: până aici e trupul, până aici e sufletul, aici se uneşte
trupul cu sufletul, unde stă sufletul în om, cum e sufletul fără trup… Sunt nişte lucruri pe care noi
nu le putem desface, nu le putem separa. Însă oamenii, având în vedere toate lucrurile acestea şi
văzând că lucrurile materiale se întemeiază, într-o anumită latură a lor, pe lucrurile spirituale, s-a
ajuns la nişte concluzii.
           Astfel, unii oameni au spus: „Omul e alcătuit din trup şi din suflet”. Alţii au spus: „Nu,
omul este alcătuit din trup, suflet şi duh”. Şi atunci: „Cum e alcătuit omul?”. Din trup, în orice
caz, nu se poate discuta că n-ar fi, pentru că trupul e ceva ce vedem. Trăim în trup, nu contestă
nimeni existenţa trupului, dar contestă mulţi existenţa sufletului. Există filozofii întregi, teorii
întregi, în legătură cu materialitatea trupului şi spiritualitatea sufletului, sau mai bine zis cu
spiritualitatea omului întemeiată pe trup, dar spiritualitatea ca un rezultat al trupului.
Iar noi spunem la slujbă: „Pace tuturor” şi credincioşii răspund: „Şi duhului tău”; sau:
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului
Duh să fie cu voi, cu toţi” şi credincioşii răspund: „Şi cu duhul tău”; sau: „Fie milele marelui
Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi, cu toţi” şi credincioşii răspund: „Şi cu
duhul tău”. Deci am putea zice că, iată, Biserica mărturiseşte că omul are duh. Şi atunci poţi să
zici că omul nu are duh? Poţi şi nu poţi. În ceea ce priveşte sufletul, vorbim mereu de mântuirea
sufletului. Adică, sufletul se mântuieşte şi duhul nu se mântuieşte? Sau atunci cum e: sufletul e o
parte şi duhul e altă parte? Sau suflet şi duh sunt acelaşi lucru? Sfântul Apostol Pavel, în Epistola
întâi către Tesaloniceni (cea dintâi epistolă scrisă de Sfântul Apostol Pavel a fost Epistola întâi
către Tesaloniceni, cea mai simplă într-un fel, şi se vede din conţinutul ei că e o epistolă de
început) zice: „Şi trupul vostru şi sufletul vostru şi duhul vostru să se păzească în întregime
fără prihană pentru venirea Domnului nostru Iisus Hristos”. Iată că Sfântul Apostol Pavel
vorbeşte despre trei elemente care alcătuiesc omul: şi trupul în întregime şi sufletul în întregime
şi duhul în întregime, sau toate laolaltă în întregime, păzească-se fără prihană, fără vină, fără pată,
fără vreun reproş, fără vreo întinăciune, pentru că asta înseamnă prihană: prihană înseamnă vină.
La biserică se spune „fără prihană”: „Ceea ce eşti cu totul fără prihană”, cum zicem noi despre
Maica Domnului, adică fără nici un fel de vină; sau zicem „Binevoieşte să-şi petreacă viaţa lor
fără prihană, cu inimă curată împlinind poruncile Tale”, e un cuvânt pe care îl spunem la
Cununie, o parte dintr-o rugăciune de la Cununie. Tinerii care se căsătoresc să-şi petreacă viaţa
fără prihană, să aibă o viaţă curată. Deci, Sfântul Apostol Pavel afirmă că omul este alcătuit din
trup, suflet şi duh. Sunt unii care susţin lucrul acesta, dar sunt alţii care spun că nu e aşa, că
Sfântul Apostol Pavel a avut în vedere concepţia din vremea lui. Sfântul Apostol Pavel nu a creat
o concepţie în chestiunea aceasta, ci s-a referit la o concepţie, la felul de a gândi al oamenilor de
atunci, şi a întrebuinţat - având în vedere concepţia aceasta - această expresie, această dorire, ca
să se păzească omul în întregime: trup, suflet şi duh fără de prihană. Sunt unii care fac mult caz
de lucrul acesta, că omul e o fiinţă împărţită în trup, suflet şi duh, deşi Biserica a spus clar, că
omul e alcătuit din suflet şi trup sau din trup şi suflet, că omul are suflet, că omul are trup, că
omul este o fiinţă în care se uneşte trupul şi sufletul, în care acţionează interdependent
trupul şi sufletul. În felul acesta se realizează omul, se realizează viaţa umană.

                                  Sufletul uman şi sufletul animal al omului

                  Dar cei care spun că omul e alcătuit din trup şi suflet, fără îndoială că nu contestă
existenţa duhului uman, ci includ în suflet şi noţiunea de suflet ca primă treaptă, şi noţiunea de
duh ca a doua treaptă a sufletului, şi nu separă sufletul de duh, şi când zic suflet, înţeleg ceea ce
are omul în mod special ca om. Ce are omul special ca om, faţă de animal, de pildă? Dacă trăim
între animale constatăm că şi animalele au anumite manifestări, despre care am putea zice că sunt
manifestări de suflet, dar bineînţeles, de suflet animal. Or, Biserica, nu consideră că animalul are
suflet, deşi în limba latină, cuvântul „animal” vine de la „anima”, iar în limba latină „anima”
înseamnă „suflet”. Zici: „animal”, zici: „însufleţit”, „fiinţă care are suflet”, fiinţă care se
manifestă nu numai ca trup, ci se manifestă şi ca suflet, mai ales animalele superioare. Să ne
gândim, de pildă, la animalele din jurul omului, care îl cunosc pe om, care se apropie de om, care
avem conştiinţa că se bucură de om, că au o afecţiune faţă de om şi omul faţă de animale, şi ai
impresia că există o viaţă spirituală, deşi o viaţă foarte redusă în fond, o viaţă stereotipă, în
înţelesul că, de exemplu, albina nu poate face altceva decât ceea ce face, nu face şi altceva; face
fagurul, adună miere, adună polen, fără să aibă conştiinţa că acesta este lucrul ei. O face, zicem
noi, dintr-un instinct, adică din ceva ce a aşezat Dumnezeu în ea, şi nu poate să iasă de sub legea
aceasta a instinctului. Face lucruri despre care nu ştie că le face. Orice om trebuie să recunoască
că e şi animal, într-un fel, adică şi fiinţă însufleţită la măsura animalului, dar nu-i numai atât,
pentru că dacă ar fi doar animal, atunci n-ar mai fi om. Omul faţă de animal are o ascendenţă, are
ceva ce animalul nu are. Nu poţi să zice că omul e animal, ci poţi să zici că omul are şi o viaţă
animalică, o viaţă asemănătoare cu a animalelor; şi el se hrăneşte ca animalele, şi el se reproduce
ca animalele, deci omul are o existenţă animalică, dar nu o existenţă negativ animalică, în
înţelesul că e numai atât, ci este şi ceva ce nu este animalul. Şi atunci când zicem suflet ne
gândim la ceea ce are omul spre deosebire de animal. Ceea ce este în existenţa umană, în plus
faţă de animal, unii zic că este duhul, alţii zic că este sufletul, sufletul uman.
          În secolul al IV-lea la sinodul al doilea ecumenic, la anul 381, a fost combătută o erezie, o
credinţă greşită pe care o aveau unii, după o idee lansată de un oarecare Apolinarie, iar gândirea,
concepţia se numea apolinarism. Acest Apolinarie susţinea că în persoana Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om, s-a manifestat, pe de o parte, trupul şi sufletul
animalic, şi raţiunea a fost înlocuită prin dumnezeire. Ca şi când fiinţa umană a Mântuitorului
nostru Iisus Hristos ar fi fost nedeplină şi deplinătatea a adus-o firea dumnezeiască, care s-a unit
cu firea omenească nedeplină, şi a înlocuit ceea ce are omul ca specific: raţiunea şi voinţa, mai
ales raţiunea, a înlocuit-o cu firea dumnezeiască. Or, în realitate, lucrurile nu stau aşa. De ce?
Pentru că dacă lucrurile ar sta aşa cum le prezenta Apolinarie ar fi însemnat că omul nu este
deplin, firea omenească nu-i deplină în persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi atunci a
venit Biserica, şi a zis: omul nu-i alcătuit din „trup, suflet şi duh” sau „trup, suflet şi raţiune”, ci
este alcătuit din „trup şi suflet”, iar sufletul deplin înseamnă şi sufletul animalic şi sufletul
uman, respectiv ceea ce nu are animalul. Aceasta înseamnă că fiinţa umană e deplină numai dacă
le are pe toate. Iar firea dumnezeiască din persoana Mântuitorului s-a unit cu firea omenească
întreagă a Mântuitorului, alcătuită din trup şi suflet; aşa zice Biserica. Alţii ar putea zice că firea
omenească întreagă e alcătuită din trup, suflet şi duh - şi că duhul nu este înlocuit de firea
dumnezeiască, ci este unit cu firea dumnezeiască. Sunt nişte lucruri de teorie, dar care i-au
preocupat pe oameni şi pe care oamenii le-au avut în vedere şi s-au frământat în legătură cu ele.
Omul are trup şi suflet animalic, dar nu-i om până nu are şi ceva mai mult decât animalul.
Noi zicem, de exemplu, că „sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu” (cuvântul e scris în
Scriptură). Ce înseamnă aceasta? Că tot ce are omul în plus faţă de trup, ţine de suflet, şi sufletele
drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu. De fapt, omul întreg este în mâna lui Dumnezeu. Nichifor
Crainic zice, în aceeaşi alcătuire pe care am amintit-o: „Nici maica nu ştie ce tainică normă îmi
dete din carnea-i vremelnică formă, neant înflorit în minune”. Cine ar putea să spună mai bine
despre existenţa noastră decât mama noastră în care ne-am alcătuit?! Dar lucrurile s-au petrecut,
într-un fel, mai presus de ea; ea a fost pur şi simplu asistentă la ceea ce s-a petrecut cu voia lui
Dumnezeu, după legile firii, în existenţa ei pentru existenţa noastră. Deci, mama însăşi nu ştie ce
tainică normă, ce lege anume, îmi dete din carnea-i - din carnea ei - vremelnică formă. Ce sunt
eu? Neant înflorit în minune.

                              Trup - suflet animal – suflet uman - duh - Duh Sfânt

                    Am putea spune foarte bine: omul e alcătuit din trup şi suflet, încorporând însă în
sufletul uman şi duhul - aşa învaţă Biserica, sau am putea zice, acelaşi lucru, dar altfel, că omul
e alcătuit din trup, suflet şi duh, dar fără să separăm duhul de suflet. Şi mai este ceva: omul,
ca fiinţă umană, aşa cum îl cunoaştem noi, poate să aibă şi ceva din darul lui Dumnezeu, şi
anume: Duhul Sfânt vine şi lucrează în conştiinţa umană şi-i dă omului conştiinţa faptului că el
este fiu al lui Dumnezeu. E un lucru pe care nu-l poate simţi omul din capacitatea lui, din
sufletul lui, ci vine Duhul Sfânt şi îl ajută în chestiunea aceasta: „Fericit eşti, Simone, fiul lui
Iona, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu cel din ceruri”, zice Domnul
Hristos, adresându-se Sfântului Apostol Petru. Deci, din puterea omului nu se poate ajunge la
conştientizarea faptului că noi suntem fii ai lui Dumnezeu. Şi atunci am putea zice foarte bine că
omul este alcătuit din trup, suflet şi duh, înţelegând prin duh şi participarea Duhului Sfânt în
conştiinţa omului care l-a primit pe Duhul Sfânt, pentru că nu toţi oamenii îl au pe Duhul
Sfânt lucrător în ei. Mai ales cei care nu sunt botezaţi şi cei care nu sunt creştini, nu au lucrarea

                                                   Duhului Sfânt în existenţa lor.

          Dacă prin suflet înţelegem tot ceea ce are omul superior faţă de trup, faţă de animal, în
cazul acesta e corect să spunem: omul e alcătuit din trup şi suflet [uman]. Iar dacă prin suflet
înţelegem numai cât are animalul (suflet animal), şi prin ceea ce are omul superior faţă de animal,
înţelegem altceva decât sufletul, înţelegem duhul, atunci putem zice că omul e alcătuit din trup,
suflet [animal] şi duh. Totuşi, Biserica are învăţătura aceasta clară şi indiscutabilă, că omul este
alcătuit din trup şi suflet, prin suflet înţelegând şi duhul.
            În realitate, omul e o fiinţă integrală, o fiinţă în care nu vedem trupul de-o parte, sufletul
de altă parte, duhul de altă parte, sau în care nu vedem trupul de-o parte şi sufletul de alta, ci
totdeauna vedem şi trupul şi sufletul împreună câtă vreme este în viaţă omul, iar la despărţirea
sufletului de trup - pentru că din punct de vedere dogmatic moartea este despărţirea sufletului de
trup - trupul rămâne cum îl vedem noi în situaţia lui de cadavru, iar sufletul nu-l vedem, nu-l
ştim. Noi ne închipuim că sufletul este aşa cam cum arată omul în viaţă. Când ne gândim la
părinţii noştri care au trecut la cele veşnice, noi niciodată nu-i vedem după partea lor sufletească,
ci totdeauna îi vedem după partea lor fizică. Ca şi când ar fi între noi, ca şi când aşa cum i-am
văzut noi în viaţa de toate zilele, cum au trăit împreună cu noi, putem să-i vedem tineri, bătrâni,
cum i-am cunoscut noi, dar în orice caz nu-i vedem altfel, nici în conştiinţa noastră, decât ca şi
când ar avea şi formă fizică. Nu ne gândim în abstract la cei care au trecut în viaţa aceasta, pentru
că sufletul se imprimă şi în trup şi trupul se imprimă şi în suflet. De aceea, Biserica vorbeşte
despre o judecată de apoi, la care va lua parte şi sufletul şi trupul, pentru că şi faptele s-au făcut
de către suflet în trup şi s-au realizat în această alcătuire umană, pe care noi nu o cunoaştem decât
aşa cum am văzut-o, aşa ne cunoaştem pe noi înşine. De ce se fac fotografii, de pildă? Nu s-ar
putea zice că fotografiile sunt fotografii ale trupului. În realitate, fotografiile sunt şi ale trupului şi
ale sufletului. Este o vorbă: „Te spune faţa cum ţi-i viaţa”, adică se manifestă sufletul în trup.
Fotografia nu reprezintă un trup simplu, ci reprezintă un om viu, un om viu în care se manifestă
în materie şi spiritul, un om în care materia îşi pune amprenta şi pe spirit, aşa că omul este, de
fapt, o fiinţă pe care trebuie să o înţelegem aşa cum este ea, în întregimea ei. Cum am spus
înainte, nu poţi să te gândeşti la cineva trecut la cele veşnice, altfel decât cum l-ai văzut în viaţa
aceasta. În vis apar fiinţele cum le-am văzut în realitate. Or, în realitate fiinţele din vis nu sunt
fiinţele cele trecute la cele veşnice şi venite în faţa noastră, ci sunt alcătuiri ale închipuirii noastre,
despre cei pe care i-am cunoscut, despre cei pe care i-am văzut, glasul lor e acelaşi, mişcările lor
sunt la fel. În realitate, însă, nu vin ei de dincolo. Eu, de exemplu, dacă mă gândesc la părinţii mei
- Dumnezeu să-i odihnească - şi mă gândesc că nu i-am visat aproape niciodată, nu înseamnă că
nu am fost vrednic să vină părinţii în sfera visurilor mele, ci înseamnă că pur şi simplu nu m-am
gândit eu, n-am avut eu capacitatea de a-i realiza, de a-i realcătui în conştiinţa mea, aşa cum i-am
ştiut în lumea de dincolo.
                 Concluzia ar fi aceasta: Biserica învaţă că omul este o fiinţă alcătuită din trup şi din
suflet, prin suflet înţelegând nu numai partea fiinţială, care intră în existenţa animalelor – suflet
animal -, ci omul este un însufleţit şi de ceva pe care se întemeiază viaţa conştientă, şi anume,
sufletul uman (sau duhul uman), care poate fi şi mai întărit (mai duh, mai înduhovnicit), atunci
când şi Duhul Sfânt vine şi se sălăşluieşte în conştiinţa omului. Aceasta e tot ceea ce trebuie să
ştim! Nu putem să zicem că omul e alcătuit din trup, suflet şi din duh, pentru că Sfântul Apostol
Pavel a zis că e alcătuit din trup, suflet şi duh, pentru că aceasta a fost concepţia de atunci a
oamenilor, şi, cum am spus, nu erau încă precizate lucrurile. Zicem la slujbă: „Şi cu duhul tău”, şi
nu zicem: „Şi cu sufletul tău”, dar înţelegând prin aceasta (prin duh) tot ansamblul de calităţi care
formează fiinţa umană. Nu ne gândim când zicem: „Şi cu duhul tău” numai la partea spirituală, ci
ne gândim la omul întreg. Însă aşa s-a formulat şi aşa zicem. Noi, de obicei, aşa vorbim: despre
trup şi suflet, despre omul întreg alcătuit din trup şi suflet, din suflet şi din trup, şi atâta tot. Fără
să mai umblăm cu precizări din acestea, cum că: „Da, dar poate fi şi duh, că uite ce a spus
Sfântul Apostol Pavel: „cuvântul lui Dumnezeu este ca o sabie ascuţită care intră între măduvă
şi os şi între suflet şi duh” - iarăşi un argument pentru unii că omul poate fi alcătuit din trei
elemente. Or, în realitate, al treilea element este un element care ţine integral şi indiscutabil de
sufletul omenesc [n.red.: sufletul este duhul întrupat], pe care nu-l înţelegem doar la măsura
sufletului animalic, ci îl înţelegem la tot ceea ce are omul în plus faţă de animal.

                                                Mântuirea trupului şi a sufletului

                        Fiinţa umană este o fiinţă care are şi materialitate şi spiritualitate. Fiinţa umană,
preponderent faţă de animale, are conştienţa de sine, are o viaţă spirituală care caracterizează pe
om, spre deosebire de animal, şi toate acestea sunt cuprinse în noţiunea de suflet. Aşa că putem
vorbi foarte uşor de mântuirea sufletului, putem vorbi de înaintarea sufletului în cele spirituale,
putem să ne referim la suflet şi la trup în diferite situaţii, în diferite ipostaze, deşi în realitate noi
când îl avem în faţă pe om, nu-l avem separat, ca alcătuit din trup şi din suflet, ci îl privim în
ansamblul lui. De exemplu, eu acum vă vorbesc, cuvântul meu ajunge să fie cunoscut prin simţul
auzului. Am în vedere capacitatea aceasta de a fi auzit de cei care îmi staţi în faţă, de către cei
care mă ascultaţi, şi prin aceasta eu, de fapt, ajung la sufletul dumneavoastră, nu mă opresc la
urechile dumneavoastră, ci merg mai departe, vă trec pragul sufletului, ajungem acolo ca să ne
înţelegem, ca să putem scoate nişte concluzii împreună, şi toate acestea sunt posibile prin trup. Eu
am cunoscut la Cluj un om care nu aude şi nu vede, şi cu care se comunică prin pipăit. Simţurile
au rosturile lor şi trupul are rostul lui. De aceea, Biserica vorbeşte şi despre mântuirea trupului,
nu numai de mântuirea sufletului, pentru că omul numai în integralitatea lui se poate mântui şi
poate fi mişcat spre mai bine, spre mai mult, pentru că nu avem posibilitatea aceasta de a ne
adresa omului, adresându-ne numai sufletului. Chiar şi când scrii o carte, când scrii o scrisoare îţi
pui sufletul în scrisoarea aceea, o trimiţi la celălalt. Cel care o primeşte se bucură, citeşte, ia
aminte, dar tot prin simţuri se realizează lucrul acesta; nu se realizează în afară de simţuri. De
aceea, putem vorbi despre rolul simţurilor în lucrarea mântuirii sau în lucrarea desăvârşirii
umane.
                   Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate şi să ne formăm o concepţie întemeiată pe
învăţătura Bisericii, pentru că nu noi suntem cei care hotărâm concepţiile, nu noi suntem cei care
creăm noţiunile, ci noi le-am luat de la alţii, care ni le-au dat nouă, şi care au ştiut ce ne oferă şi
noi ştim ce am primit şi aşa mergem mai departe.
Dumnezeu să ne ajute!

                                                                   Răspunsuri la întrebări

             Poate fi văzut trupul, sufletul şi duhul ca o imagine, ca o icoană a Sfintei Treimi, un
chip?
Omul poate zice multe, dar nu cred că e cazul să facem astfel de apropieri.
Este adevărat că la un Sfânt Sinod Ecumenic s-a votat la o diferenţă de un vot că nu
există reîncarnare?
     Ceea ce ştiu eu e că la sinodul al V-lea ecumenic a fost condamnat şi Origen pentru ideile
acestea de reincarnare. Acestea cred că sunt nişte speculaţii ale celor care vor să susţină ideea
acesta a reîncarnării.
Poate fi privit sufletul ca fiind partea întrupată a duhului?
         Cred că nu pentru că şi sufletul şi duhul sunt nemateriale, adică sunt noţiuni care prezintă
imaterialitatea şi atunci n-ai de ce să zici că sufletul este întruparea duhului, adică ceva
nematerial este întruparea a ceea ce este tot nematerial. Nu cred că e corectă ideea aceasta.
Faptul că la moartea unui om în popor se spune că şi-a dat duhul vorbeşte despre
existenţa duhului la om. Duhul este perceput aici şi ca suflet.
           Ca suflet, da. Şi-a dat duhul, adică s-a sfârşit din viaţa aceasta pământească. Şi Domnul
Hristos a zis: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”. Sau Sfântul Ştefan: „Doamne,
Iisuse primeşte duhul Meu”. V-am spus că chestiunea e de noţiune, nu-i o chestiune care
precizează că aici e duhul, acolo-i sufletul. „Primeşte duhul meu” sau „primeşte sufletul meu” e
acelaşi lucru.

                             De ce greco-catolicii spun Sfântul Spirit în loc de Sfântul Duh?

            Ei au trebuit să-şi facă cumva nişte situaţii ca să se separeu de ortodocşi. Ei se consideră
catolici, şi atunci au vrut să înlăture ceea ce aduce aminte de slavi, de cuvinte care nu-s de origine
latină. Şi atunci au ajuns la concluzia să nu mai zică: „Doamne miluieşte-ne”, care provine de la
slavi, ci să zică: „Doamne îndură-Te spre noi”. Sau să nu zică Sfântul Duh care e de origine
slavă, ci să zică Sfântul Spirit că-i de origine latină. Şi au introdus lucrurile acestea pentru ca
totuşi să se separe cu ceva, pentru că altfel nu s-ar fi separat cu nimic. Dacă te duci într-o biserică
greco-catolică la Liturghie e exact ca Liturghia noastră pentru că-i toţ:t a Sfântului Ioan Gură de
Aur liturghia, slujba e aceeaşi, numai că auzi: „Doamne îndură-Te spre noi” în loc de: „Doamne
miluieşte”, şi auzi: „Spiritului Sfânt” în loc de: „Duhului Sfânt”. Ei au avut o tendinţă din aceasta
de latinizare. Ştiţi de Şcoala Ardeleană cu Timotei Cipariu, cu Gheorghe Şincai, cu Petru Maior
şi alţii care au vrut să introducă forţat cuvinte latineşti în slujbele bisericeşti. De exemplu, ei nu
zic Fecioară, ci zic Vergură. Profesorul Ghibu a făcut un fel de pamflet în legătură cu tendinţa
aceasta de latinizare şi zicea că cei de la Blaj, respectiv greco-catolicii, au avut tendinţa aceasta.
De exemplu, cum zicem noi troparul: „Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase
Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi mărirea Ta, pe cât li se putea, strălucească şi nouă,
păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,
Dătătorule de lumină, mărire Ţie!”. Zicea Ghibu că ei au tendinţa aceasta să zică în loc de:
„Schimbatu-Te-ai la Faţă” – „Transfiguratu-Te-ai la fizionomie, Hristoase Dumnezeul nostru,
arătând discipolilor Tăi, gloria Ta pe cât le era lor cu posibilitate”. Acestea sunt, aşa, lucruri de a
scoate în evidenţă o tendinţă care nu-i firească, dar nu s-a ajuns chiar până acolo.
Dacă omul este format din trup şi suflet, înainte de Domnul Iisus Hristos a fost Duhul
Sfânt sau n-a fost? Că Domnul Iisus Hristos a zis ucenicilor: „Luaţi Duh Sfânt”.
Duhul Sfânt de care a zis domnul Hristos: „Luaţi Duh Sfânt” e altceva decât duhul ca
parte componentă a omului. E vorba de Persoana a treia a Sfintei Treimi, de harul care se
primeşte de la Duhul Sfânt prin puterea Duhului Sfânt: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta
păcatele vor fi iertate…” sau le-a spus ucenicilor: „Va veni Duhul Sfânt şi Acela vă va învăţa pe
voi toate” sau „Voi trimite pe Duhul Sfânt, Acela pe Mine Mă va preamări”. Deci, e vorba de o
persoană, Persoană a Sfintei treimi, care vine peste ucenicii Mântuitorului, peste cei credincioşi,
nu numai peste ucenicii cei 12 şi cei 70, ci peste toţi ucenicii şi toţi creştinii sunt şi ucenici sau
numai în măsura în care sunt şi ucenici, sunt creştini.
Domnul Hristos a avut, deci, în vedere pe Duhul Sfânt ca a treia Persoană a Sfintei
Treimi, nu ca parte componentă a omului.
          Când mergem la mănăstire sau la Sfinte Moaşte sau la biserici şi reuşim să ne rupem
de noi, să ne unim într-adevăr cu Biserica, cu slujba, apare un moment de bucurie. Acel
moment de bucurie, care mă face să lăcrimez poate, e pe bază emotivă sau este o mişcare a
sufletului.
             Poate să fie şi o mişcare a sufletului, o mişcare de la Duhul Sfânt, pentru că Duhul Sfânt
are ca roadă şi bucuria. Sfântul Apostol Pavel spune: „Roada Duhului este dragostea, bucuria,
pacea, îndelungă răbdarea…” şi celelalte, dar poate să fie şi o emoţie personală. Sunt unii
oameni care sunt mai predispuşi la emotivitate şi pot să fie şi lucruri fireşti pe care omul le poate
interpreta într-un fel sau altul. Asta depinde de cel care simte ceea ce simte în faţa lucrurilor
dumnezeieşti, fie că sunt sfinte moaşte, fie că sunt icoane, fie că sunt alte lucruri pe care le
binecuvântează Dumnezeu, cum este, de exemplu, untdelemnul sfinţit la Maslu sau apa sfinţită la
Sfeştanie. Toate acestea creează o atmosferă de bucurie în care intră omul în măsura în care este
şi el deschis spre bucurie. Nu s-ar putea spune că în cazul cutare a fost sigur lucrarea Duhului
Sfânt, în cazul cutare a fost o lucrare firească, nu asta este important. Important este că „toată
darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este”, pogorând de la Părintele luminilor. Deci, întrun
fel, orice lucru pozitiv tot de la Dumnezeu porneşte.

                                                   În ce constă purgatoriul, dacă există?

                   La noi, la ortodocşi, nu există noţiunea de purgator. Ce înseamnă purgator? Purgo,
purgare în limba latină înseamnă a curăţa, foc curăţitor. Credinţa catolică e întemeiată indirect pe
mărturii ale Scripturii, căci nu există nicăieri în Scriptură o afirmaţie clară în sensul că există trei
locuri de petrecere a sufletelor după moarte: rai, iad şi purgator. Purgatorul ca noţiune de a
curăţa sufletul, ca foc ispăşitor în concepţia ortodoxă nu există. Ci există concepţia că omul dacă
e vrednic de rai, merge în rai, dacă e vrednic de iad merge în iad, dar până la judecata de apoi
există posibilitatea ca din iad să fie scos şi dus în rai. De exemplu, noi avem o rugăciune care se
cântă la slujba de înmormântare, care zice aşa: „Pe o dumnezeire în trei străluciri cu bună
credinţă să o lăudăm, strigând: Sfânt eşti Părinte cel fără de început, Fiule Cel împreună fără de
început şi Duhule cel dumnezeiesc, luminează-ne pe noi care cu credinţă slujim Ţie şi ne scoate
din focul cel de veci”. Ce însemnă: „…şi ne scoate din focul cel de veci”? Că dacă suntem în
focul cel de veci să nu mai fim şi dacă nu suntem să n-ajungem acolo. Asta-i concepţia ortodoxă,
şi anume: din iad poate fi scos omul prin rugăciunile Bisericii şi prin milosteniile care se fac
pentru el, dar el personal nu poate să iasă de acolo de unde a ajuns, de unde e vrednic să fie. Cât
priveşte chestiunea aceasta a ispăşirii, Dumnezeu nu-i cere niciodată omului nişte lucruri
ispăşitoare. Jertfa Domnului Hristos ajunge pentru ispăşire. Omul şi aşa nu are posibilitate de
ispăşire. Iar curăţirea aceasta, focul acesta ispăşitor în concepţia ortodoxă nu există, ci există
numai - să zicem aşa – foc pedepsitor care, până la urmă, nu înseamnă pur şi simplu foc, ci
înseamnă chin sufletesc, înseamnă orice care arată că omul nu şi-a împlinit datoriile aici pe
pământ. Am mai putea zice că dacă nu există un purgator dincolo de lumea asta, există un
purgator în lumea asta: necazurile care vin peste oameni îi curăţă de multe ori de zgura păcatelor