http://ro.netlog.com/marianpios/blog
MILOGUL
– de Nichifor Crainic-
Cerşea la colţ un slăbănog
în zdrenţe, slut şi fără dinţi
neguţătorul de arginţi
gândi, zãrindu-l pe milog:
Eu nu dau mila mea obol
acestui trântor de prisos
şi-ntoarse rânjetu-i câinos
rãmasului cu mâna-n gol.
Trecu maestrul glorios
al farmecului triumfal
cu spiritul în ideal
şi-a zis vãzând pe zdrenţuros:
E-atât de slut şi mã-nspãimânt
eu, magul purei frumuseţi!
şi-ntoarse recele dispreţ
rãmasului cu mâna-n vânt.
Trecu predicatorul sfânt
grãbindu-se cãtre amvon
vijelios ca un ciclon
sã se dezlãnţuie-n cuvânt,
s-aprindã mila din altar
de soarta celui slãbãnog,
dar ocoli pe-acest milog
cu mâna-ntinsã în zadar.
Târziu când noaptea cobora,
sosi o umbrã ca-n icoane,
pe mâini cu semne de piroane
şi-o inimã ce sângera.
Pe chipul ars de chin şi vai
oftând îl sãrutã fierbinte
cu veşnicie în cuvinte
tu azi vei fi cu Mine-n Rai!
Oamenii fără Dumnezeu sînt morali, mulţi dintre ei. Dar atîţia sfîrşesc prin a-şi îneca fiinţa şi personalitatea în orori. Aceasta pentru că binele, adevărul, dreptatea şi aşa mai departe nu pot să existe decît însufleţite de un duh care circulă prin ele şi le dă viaţă. Iar dacă acest duh nu este al lui Dumnezeu, atunci este duhul omului. Duhul omului este ca o fîntînă arteziană cu circuit închis: dacă nu se realimentează mereu de la o sursă curată, peste o vreme, devine urît mirositoare şi infectă. De aceea, libertatea, binele, adevărul şi dreptatea omului sînt cele mai mari plăgi şi cele mai crunte catastrofe pe care le-a îndurat istoria.
Omul fără Dumnezeu nu poate să semene cu Dumnezeu. În acelaşi fel, civilizaţia din societăţile fără Dumnezeu nu poate să semene cu raiul. Nu are nicio legătură cu raiul şi nu poate duce la fericire. Niciodată!
Civilizaţia de tip ateu nu este mama umanităţii. Nu este scopul spre care ar trebui să tindem. Dimpotrivă, ea este o mamă vitregă, care abia aşteaptă să ne prindă de un picior şi să ne arunce în focul veşnic. Adevărata civilizaţie, de fapt singura veritabilă, singura posibilă, seamănă cu cea din biserica primară, de la începuturile creştinismului, sau cu cea din Imperiul Bizantin. În acestea, Dumnezeu era Centrul de referinţă, Care alimenta în permanenţă valorile şi realizările omenirii.
Ce fel de om este omul fără Dumnezeu? Un om asemănător cu Adam, înainte ca Dumnezeu să sufle viaţă asupra lui. Este amorf spiritual – diform chiar prin ceea ce a ajuns acum. El îşi stabileşte calităţile şi personalitatea prin observaţiile asupra trupului, asupra biologicului, nu prin observaţiile asupra a ceea ce-l face asemănător cu Dumnezeu.
Omul fără Dumnezeu nu are viaţă, pentru că Viaţa nu este în el şi nu este cu el. Nu are valoare, pentru că Valoarea nu este în el şi nu este cu el. El nu este decît o îngrămăditură de organe, ţesuturi şi umori. O legumă cu idei, şi acelea furate. Nimic mai mult. El se comportă ca un dumnezeu, se crede dumnezeu, dar nu este mai mult decît un trup mort care se mişcă.
Civilizaţia de tip occidental este o formă de creştinism fără Dumnezeu. Comunismul însuşi este o formă de creştinism fără Dumnezeu. Cu toţii iau principii, idei, legi bune, din cele pe care le-a lăsat Dumnezeu pe pămînt, dar le aplică fără duhul de viaţă al lui Dumnezeu.
De bună seamă că aceste idei sînt luate de la Dumnezeu, pentru că într-o lume ipotetică ce a apărut singură, spontan, din apă, noroi şi pietre, ele nu puteau să răsară. Pietrele nu au valori şi nici idei. Aristotel dădea definiţia nimicului, spunînd că este ceea ce visează pietrele. Toate aceste legi, idei, valori sînt vii atîta vreme cît prin ele circulă seva de viaţă, adică harul sfînt. Cînd Dumnezeu este eliminat din societate, din şcoli, din viaţa de zi cu zi, ele rămîn moarte.
Aşadar, civilizaţia nu este altceva decît creştinism fără Dumnezeu combinat cu infatuarea ineptului care ştie el sigur că ştie/poate şti absolut totul. Astfel se explică faptul că toate ideologiile din lume par bune la suprafaţă. Originea tuturor acestora este sfîntă, după cum este şi originea diavolului. Însă atunci cînd sînt puse în aplicare, pustiesc totul în calea lor.
În momentul cînd omul respectă o lege, cum ar fi aceea de a fi bun sau de a ţine un post, în numele lui Dumnezeu, efectul este conectarea la Sursa Vieţii, resuscitarea lui spirituală. Pe cînd dacă omul respectă aceeaşi lege şi posteşte pentru a-i folosi la chakre sau ca să slăbească, purtarea lui frumoasă şi civilizată nu-l poate readuce în calitatea de Om, pe care fiinţa umană o are doar în Dumnezeu.
Civilizaţia creată de asemenea oameni este şi ea moartă. Lumea a devenit un cavou uriaş, sculptat cu măiestrie şi împodobit cu flori multicolore, bine îngrijit şi frumos vopsit. Şi totuşi… nimic altceva decît un uriaş mormînt văruit.
Tablourile cu care am ilustrat blogul ii apartin lui Bartolomé Esteban Murillo (1618-1682),cel care a pictat celebrul tablou"cersetorul",acel copilrefugiat in camera jumatate lumina,speranta,jumatate intuneric,saracia
Viaţa şi opera
Ultimul din cei 14 copii ai unei familii. Tatăl său, Gaspar Esteban, era un bărbier-chirurg, mama sa se numea María Pérez Murillo, Bartolomé a luat numele ei pentru semnarea operelor sale. La moartea părinţilor, cum era încă un copil, a fost crescut de o soră mai mare, Ana, căsătorită şi ea cu un bărbier-chirurg pe nume Juan Agustín de Lagares, cu care Bartolomé a avut o relaţie foarte bună. S-a format în atelierul lui Juan Castillo, unde a cunoscut pictura flamingă. Din păcate nu se ştie nimic despre călătoriile sale în afara Spaniei: se crede că Murillo a cunoscut acest tip de pictură datorită faptului că Sevilia era – în acel timp – un important centru comercial şi aceasta a înlesnit contactele populaţiei băştinaşe cu negustorii din nordul Europei. Primele sale opere au fost influenţate de Zurbarán, Ribera şi de Alonso Cano, opere de mare realism şi cu un stil deosebit care însă, cu timpul, a suferit o evoluţie remarcabilă. Tablourile sale au căpătat importanţă şi datorită faptului că ele coincideau cu gustul burghez şi aristrocratic mai ales în tematicile religioase.
În 1645 a pictat 13 pânze pentru chiostrul bisericii San Francisco el Grande din Sevilia; acestea se numără printre pânzele care i-au adus cea mai mare faimă. S-a căsătorit în acelaşi an cu Beatriz Cabrera, cu care va avea, în final, 9 copii. Realizarea celor două tablouri pentru Catedrala din Sevilia au constituit pentru el izvorul inspiraţiei şi al specializării în cele două tematici, care i-au adus cea mai mare notorietate: nenumăratele «Preacurata cu Pruncul» şi «Imaculata».
După o perioadă de şedere la Madrid între 1658 şi 1660, se întoarce în oraşul natal, Sevilia, unde intervine în fondarea Academiei de Picturi din Sevilia, împărţind conducerea acesteia cu Herrera el Mozo. În această perioadă de maximă activitate a primit însărcinări importante în oraşul său natal: pala pentru mănăstirea Sfântului Augustin, tablourile pentru biserica Santa Maria la Blanca, pala cea mare şi capelele laterale ale bisericii mănăstirii franciscanilor capucini, pe care le-a terminat în 1665.
Frescele Bisericii Capucinilor din sevilia au fost salvate de la distrugere în perioada invaziei franceze din timpul Războiului spaniol de Independenţă iar mai apoi au fost restaurate de pictorul sevilian Joaquín Bejarano; drept mulţumire, călugării capucini i-au dăruit pânza centrală a palei principale, Extazul de la Porţiuncula a Sfântului Francisc de Assisi, în prezent conservată la Wallraf-Richartz-Museum din Köln.
Murillo este cunoscut şi pentru tablourile sale reprezentând fetiţe şi copii: de la candoarea Fetiţelor cu flori la realismul viu al copiilor străzii, a pruncilor de ţigani şi de cerşetori, lucrări ce constituie un interesant şi bogat material pentru studiul vieţii populare al epocii. După o serie de lucrări dedicate parabolei Fiului risipitor, a început decorarea bisericii mănăstirii capucinilor din Cádiz, Nuntirea mistică a Sfintei Ecaterina din Alexandria, operă rămasă neterminată din cauza accidentului survenit.
Într-adevăr, în 1681, pe când lucra sus pe schele, s-a prăbuşit în gol căzătura i-a adus moartea după câteva luni de suferinţă. S-a stins din viaţă pe 3 aprilie 1682.
– de Nichifor Crainic-
Cerşea la colţ un slăbănog
în zdrenţe, slut şi fără dinţi
neguţătorul de arginţi
gândi, zãrindu-l pe milog:
Eu nu dau mila mea obol
acestui trântor de prisos
şi-ntoarse rânjetu-i câinos
rãmasului cu mâna-n gol.
Trecu maestrul glorios
al farmecului triumfal
cu spiritul în ideal
şi-a zis vãzând pe zdrenţuros:
E-atât de slut şi mã-nspãimânt
eu, magul purei frumuseţi!
şi-ntoarse recele dispreţ
rãmasului cu mâna-n vânt.
Trecu predicatorul sfânt
grãbindu-se cãtre amvon
vijelios ca un ciclon
sã se dezlãnţuie-n cuvânt,
s-aprindã mila din altar
de soarta celui slãbãnog,
dar ocoli pe-acest milog
cu mâna-ntinsã în zadar.
Târziu când noaptea cobora,
sosi o umbrã ca-n icoane,
pe mâini cu semne de piroane
şi-o inimã ce sângera.
Pe chipul ars de chin şi vai
oftând îl sãrutã fierbinte
cu veşnicie în cuvinte
tu azi vei fi cu Mine-n Rai!
Oamenii fără Dumnezeu sînt morali, mulţi dintre ei. Dar atîţia sfîrşesc prin a-şi îneca fiinţa şi personalitatea în orori. Aceasta pentru că binele, adevărul, dreptatea şi aşa mai departe nu pot să existe decît însufleţite de un duh care circulă prin ele şi le dă viaţă. Iar dacă acest duh nu este al lui Dumnezeu, atunci este duhul omului. Duhul omului este ca o fîntînă arteziană cu circuit închis: dacă nu se realimentează mereu de la o sursă curată, peste o vreme, devine urît mirositoare şi infectă. De aceea, libertatea, binele, adevărul şi dreptatea omului sînt cele mai mari plăgi şi cele mai crunte catastrofe pe care le-a îndurat istoria.
Omul fără Dumnezeu nu poate să semene cu Dumnezeu. În acelaşi fel, civilizaţia din societăţile fără Dumnezeu nu poate să semene cu raiul. Nu are nicio legătură cu raiul şi nu poate duce la fericire. Niciodată!
Civilizaţia de tip ateu nu este mama umanităţii. Nu este scopul spre care ar trebui să tindem. Dimpotrivă, ea este o mamă vitregă, care abia aşteaptă să ne prindă de un picior şi să ne arunce în focul veşnic. Adevărata civilizaţie, de fapt singura veritabilă, singura posibilă, seamănă cu cea din biserica primară, de la începuturile creştinismului, sau cu cea din Imperiul Bizantin. În acestea, Dumnezeu era Centrul de referinţă, Care alimenta în permanenţă valorile şi realizările omenirii.
Ce fel de om este omul fără Dumnezeu? Un om asemănător cu Adam, înainte ca Dumnezeu să sufle viaţă asupra lui. Este amorf spiritual – diform chiar prin ceea ce a ajuns acum. El îşi stabileşte calităţile şi personalitatea prin observaţiile asupra trupului, asupra biologicului, nu prin observaţiile asupra a ceea ce-l face asemănător cu Dumnezeu.
Omul fără Dumnezeu nu are viaţă, pentru că Viaţa nu este în el şi nu este cu el. Nu are valoare, pentru că Valoarea nu este în el şi nu este cu el. El nu este decît o îngrămăditură de organe, ţesuturi şi umori. O legumă cu idei, şi acelea furate. Nimic mai mult. El se comportă ca un dumnezeu, se crede dumnezeu, dar nu este mai mult decît un trup mort care se mişcă.
Civilizaţia de tip occidental este o formă de creştinism fără Dumnezeu. Comunismul însuşi este o formă de creştinism fără Dumnezeu. Cu toţii iau principii, idei, legi bune, din cele pe care le-a lăsat Dumnezeu pe pămînt, dar le aplică fără duhul de viaţă al lui Dumnezeu.
De bună seamă că aceste idei sînt luate de la Dumnezeu, pentru că într-o lume ipotetică ce a apărut singură, spontan, din apă, noroi şi pietre, ele nu puteau să răsară. Pietrele nu au valori şi nici idei. Aristotel dădea definiţia nimicului, spunînd că este ceea ce visează pietrele. Toate aceste legi, idei, valori sînt vii atîta vreme cît prin ele circulă seva de viaţă, adică harul sfînt. Cînd Dumnezeu este eliminat din societate, din şcoli, din viaţa de zi cu zi, ele rămîn moarte.
Aşadar, civilizaţia nu este altceva decît creştinism fără Dumnezeu combinat cu infatuarea ineptului care ştie el sigur că ştie/poate şti absolut totul. Astfel se explică faptul că toate ideologiile din lume par bune la suprafaţă. Originea tuturor acestora este sfîntă, după cum este şi originea diavolului. Însă atunci cînd sînt puse în aplicare, pustiesc totul în calea lor.
În momentul cînd omul respectă o lege, cum ar fi aceea de a fi bun sau de a ţine un post, în numele lui Dumnezeu, efectul este conectarea la Sursa Vieţii, resuscitarea lui spirituală. Pe cînd dacă omul respectă aceeaşi lege şi posteşte pentru a-i folosi la chakre sau ca să slăbească, purtarea lui frumoasă şi civilizată nu-l poate readuce în calitatea de Om, pe care fiinţa umană o are doar în Dumnezeu.
Civilizaţia creată de asemenea oameni este şi ea moartă. Lumea a devenit un cavou uriaş, sculptat cu măiestrie şi împodobit cu flori multicolore, bine îngrijit şi frumos vopsit. Şi totuşi… nimic altceva decît un uriaş mormînt văruit.
Tablourile cu care am ilustrat blogul ii apartin lui Bartolomé Esteban Murillo (1618-1682),cel care a pictat celebrul tablou"cersetorul",acel copilrefugiat in camera jumatate lumina,speranta,jumatate intuneric,saracia
Viaţa şi opera
Ultimul din cei 14 copii ai unei familii. Tatăl său, Gaspar Esteban, era un bărbier-chirurg, mama sa se numea María Pérez Murillo, Bartolomé a luat numele ei pentru semnarea operelor sale. La moartea părinţilor, cum era încă un copil, a fost crescut de o soră mai mare, Ana, căsătorită şi ea cu un bărbier-chirurg pe nume Juan Agustín de Lagares, cu care Bartolomé a avut o relaţie foarte bună. S-a format în atelierul lui Juan Castillo, unde a cunoscut pictura flamingă. Din păcate nu se ştie nimic despre călătoriile sale în afara Spaniei: se crede că Murillo a cunoscut acest tip de pictură datorită faptului că Sevilia era – în acel timp – un important centru comercial şi aceasta a înlesnit contactele populaţiei băştinaşe cu negustorii din nordul Europei. Primele sale opere au fost influenţate de Zurbarán, Ribera şi de Alonso Cano, opere de mare realism şi cu un stil deosebit care însă, cu timpul, a suferit o evoluţie remarcabilă. Tablourile sale au căpătat importanţă şi datorită faptului că ele coincideau cu gustul burghez şi aristrocratic mai ales în tematicile religioase.
În 1645 a pictat 13 pânze pentru chiostrul bisericii San Francisco el Grande din Sevilia; acestea se numără printre pânzele care i-au adus cea mai mare faimă. S-a căsătorit în acelaşi an cu Beatriz Cabrera, cu care va avea, în final, 9 copii. Realizarea celor două tablouri pentru Catedrala din Sevilia au constituit pentru el izvorul inspiraţiei şi al specializării în cele două tematici, care i-au adus cea mai mare notorietate: nenumăratele «Preacurata cu Pruncul» şi «Imaculata».
După o perioadă de şedere la Madrid între 1658 şi 1660, se întoarce în oraşul natal, Sevilia, unde intervine în fondarea Academiei de Picturi din Sevilia, împărţind conducerea acesteia cu Herrera el Mozo. În această perioadă de maximă activitate a primit însărcinări importante în oraşul său natal: pala pentru mănăstirea Sfântului Augustin, tablourile pentru biserica Santa Maria la Blanca, pala cea mare şi capelele laterale ale bisericii mănăstirii franciscanilor capucini, pe care le-a terminat în 1665.
Frescele Bisericii Capucinilor din sevilia au fost salvate de la distrugere în perioada invaziei franceze din timpul Războiului spaniol de Independenţă iar mai apoi au fost restaurate de pictorul sevilian Joaquín Bejarano; drept mulţumire, călugării capucini i-au dăruit pânza centrală a palei principale, Extazul de la Porţiuncula a Sfântului Francisc de Assisi, în prezent conservată la Wallraf-Richartz-Museum din Köln.
Murillo este cunoscut şi pentru tablourile sale reprezentând fetiţe şi copii: de la candoarea Fetiţelor cu flori la realismul viu al copiilor străzii, a pruncilor de ţigani şi de cerşetori, lucrări ce constituie un interesant şi bogat material pentru studiul vieţii populare al epocii. După o serie de lucrări dedicate parabolei Fiului risipitor, a început decorarea bisericii mănăstirii capucinilor din Cádiz, Nuntirea mistică a Sfintei Ecaterina din Alexandria, operă rămasă neterminată din cauza accidentului survenit.
Într-adevăr, în 1681, pe când lucra sus pe schele, s-a prăbuşit în gol căzătura i-a adus moartea după câteva luni de suferinţă. S-a stins din viaţă pe 3 aprilie 1682.
