Fuga în Egipt.

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ..


       Fuga în Egipt. Pruncii uciși de Irod. Când copilaşul avea opt zile, Maria şi Iosif l-au circumcis potrivit Legii mozaice şi i-au pus numele Iisus, aşa cum li se spusese. Urmează apoi moment important, al treilea, după naştere şi tăierea împrejur, în viaţa pământeană Fiului lui Dumnezeu și în istoria creştinismului. Asemenea evenimente, aferente ritualurilor evreişti ale timpului, sunt relatate în evanghelie şi marchează copilăria lui Iisus din Nazaret. Apoi, în a patruzecea zi, l-au dus din Betleem la templul din Ierusalim, aflat la aproximativ zece kilometri distanţă, şi au adus jertfa de purificare pe care Legea o prevedea pentru oamenii săraci: două turturele sau doi porumbei. Dacă s-au simţit jenaţi că n-au putut să aducă un berbec şi o turturea, cum îşi permiteau alţi părinţi, au lăsat la o parte aceste sentimente. Oricum ar fi stat lucrurile, ei au fost foarte încurajaţi de cele întâmplate la templu. De aceasta, tradiţia şi istoria bisericească au legat o serie de alte fapte, menite să sublinieze caracterul excepţional, mesianic, predestinat al vieţii Celui care, după Scripturi, a înviat a treia zi după crucificare. Maria şi Iosif l-au dus la Ierusalim să-l prezinte Domnului, precum era scris în lege.În timpul acela trăia la Ierusalim un bătrân drept şi temător de Dumnezeu, care se numea Simeon. El îl aştepta cu mare dor pe Mântuitorul. Duhul Sfânt i-a descoperit că nu va muri înainte de a-l vedea pe Unsul Domnului. Din îndemnul lui, el a venit la templu când Maria şi Iosif l-au adus pe prunc după cum prescria legea. Acolo se afla și proorocița Ana. Simeon l-a luat pe Iisus în braţe şi l-a lăudat pe Dumnezeu, zicând: „Acum slobozeşte pe slujitorul tău, Stăpâne,după cuvântul tău, în pace,căci au văzut ochii meimântuirea ta,pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău Israel”. Simeon s-a apropiat de ei, a vazut pruncul, l-a luat în brațe şi le-a prorocit viata și sfârșitul lui Iisus. Maria avea să păstreze în inimă toată vița cuvintele sale.
Strâns legate de Naşterea Domnului Hristos sunt două evenimente foarte importante pentru istoria acelui timp, relatate în Evanghelie, dar mai puţin cunoscute omului contemporan: fuga Familiei Sfinte în Egipt, din calea furiei Regelui Irod și uciderea, din porunca aceluiaşi rege, a 14.000 de prunci din Betleem şi împrejurimi. Aceste evenimente sunt relatate în capitolul al doilea al Evangheliei după Matei.
După ce magii au adus ştirea tulburătoare pentru orice conducător politic, în fond, că un rege al poporului respectiv tocmai s-a născut, Regele Irod a recurs la o viclenie: i-a invitat personal pe magi la el, în secret, i-a ispitit despre datele astrologice pe care le deţineau ei, apoi ia trimis la Betleem să-L afle ei înşişi pe Cel Născut, iar ulterior să se întoarcă pe la Irod, să-i dea toate detaliile pentru ca şi el să meargă să I se închine. În sinceritatea lor, magii l-au crezut pe rege a fi de bună credinţă, şi aveau de gând să facă aşa cum el le ceruse. Însă, un înger al lui Dumnezeu le-a comunicat, în vis, să nu se mai întoarcă pe la Irod, ci să plece pe altă cale înapoi în ţara lor „După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod (Mt. II, 13-14)
La circa 300 de metri sud-est de biserica Naşterii Domnului se găseşte un paraclis numit îndeobşte „Grota Laptelui”. Această biserică, închinată Maicii Domnului, a fost ctitorită în secolul al V-lea de către Sfânta Paula, ucenica Fericitului Ieronim. O veche tradiţie din secolul al VI-lea spune că aici s-a oprit Maica Domnului cu Pruncul, în noaptea în care Dreptul Iosif a primit porunca de la înger să părăsească Betleemul și să fugă în Egipt: „După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: «Din Egipt am chemat pe Fiul Meu».
Iar când Irod amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi, atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: «Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt».” (Mat.2, 13-18).
În momentul în care Iosif a primit poruncă, Maica Domnului tocmai Îl alăpta pe pruncul Iisus. În graba plecării, câteva picături au căzut pe piatra grotei, care s-a transformat din culoarea roşie în culoare albă.
Grota Laptelui se află în grija călugărilor franciscani din jurul anului 1347. Din vechea biserică a Sfintei Paula se mai păstrează câteva fragmente de mozaic în apropierea uşii de la intrare. Acestea prezintă motive florale şi animaliere realizate cu multă eleganţă. Grota este loc de pelerinaj pentru femeile care n-au copii şi mamele creştine, dar mai ales musulmane care n-au lapte destul ca să-şi alăpteze copiii. Pe lângă rugăciune, femeile duc din acest loc, ca leac, praf din piatra cea albă
Deci, Iosif primeste din nou, in vis, vizita ingerului care-i spune sa ia pe Prunc si pe Mama Lui si sa mearga in Egipt. Iosif a facut aceasta, ei ramânând aici pana la moartea lui Irod. Date despre aceasta perioada a vietii celor trei nu avem din evanghelii, decât că dupa moartea lui Irod, cei trei se intorc in Israel, stabilindu-se in Nazaret, la porunca primita de Iosif, de la inger, in vis. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul:
“Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. “Iată, Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea faţei Lui şi inima egiptenilor se topeşte în ei.” Marele prooroc Isaia descrie în acest chip întâmplarea care se află în Evanghelia de astăzi. Aceasta este fuga dinaintea sabiei lui Irod, fuga Domnului dinaintea slugii Sale, a întregii înţelepciuni dinaintea păcatului, a celui puternic dinaintea celui slab. Pe cine ar trebui să vedem noi ca fiind acest “nor uşor” pe care vine Domnul în Egipt? Pe Maica Domnului. Ea era uşoară prin lipsa păcatului, prin lipsa blestemului, pentru frumuseţea întregii înţelepciuni şi a bogatei binecuvântări a lui Dumnezeu. În trup, dar parcă nu era în trup; ca un nor, dar un nor uşor. Dumnezeu a mers înaintea iudeilor ca un stâlp de nor , ducându-Şi poporul afară din Egipt; şi iată, acum Dumnezeu merge pe un nor uşor către Egipt, fugind de sabia aceluiaşi popor.
De ce fuge Dătătorul de viaţă dinaintea oamenilor muritori? Nu s-ar putea rândui lucrul acesta într-un chip mai grabnic şi mai simplu? N-ar putea Dumnezeu, Domnul vieţii şi al morţii, să poruncească unui înger să ia sufletul Împăratului Irod, în loc să-i poruncească lui Iosif să fugă de Irod tocmai în Egipt? Atotputernicul Dumnezeu ar fi putut face aceasta, dar ce ar fi folosit? Poate ar fi fost mai lesnicios de înţeles pentru mintea noastră omenească înceată, dar ar fi încălcat cea mai înţeleaptă rânduială a mântuirii noastre. Cum ar fi putut vădi Evanghelia stricăciunea firii omului din pricina păcatelor şi să arate lămurit trebuinţa mântuirii omului prin lucrarea nemijlocită a lui Dumnezeu, dacă, în acea noapte, Dumnezeu ar fi pus capăt lucrărilor celor rele ale lui Irod prin moarte? Prăpastia păcatului în care căzuseră oamenii, înstrăinându-se de adevăratul Dumnezeu, cum ar fi putut să lămurească pe orbii cei duhovniceşti, dacă nu s-ar fi întâmplat ca Însuşi Dumnezeu să fugă dinaintea oamenilor? Îndată ce dreptmăritorii din depărtări, craii de la răsărit, plecaseră din Betleem, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”.
Îngerii Domnului veghează neîncetat, păzind pe sfântul Prunc, ca să nu se întâmple Lui un astfel de rău. Ei, care I-au slujit Lui de la zidirea lumii în Împărăţia veşnică, Îi slujesc Lui şi acum, în împărăţia cea vremelnică. Ei se minunează într-una cum, Domnul cel fără de moarte a binevoit să Se îmbrace în trup muritor, liber în faţa miilor de primejdii; cum Împăratul S-a făcut rob – chip de rob luând (Fil 2:7). Iată, îngerii vin iarăşi printre oameni şi viază printre ei, dar ei sunt nevăzuţi şi în sensul nostru, fără de trup. Şi atunci când ei se arată întrupaţi în faţa oamenilor, arătarea lor este de scurtă şi trupul lor ceresc nu este la fel ca trupul nostru pământesc, care poate fi rănit sau ucis. Cu toate acestea, Hristos S-a născut într-un trup adevărat, pământesc, care poate fi rănit şi ucis. Aşadar El fuge dinaintea sabiei, de aceea putem vedea că El era într-adevăr om şi nu o viziune, după cum socoteau unii eretici. Şi de aici, arătarea repetată a îngerilor şi de aici, ocrotirea cu mare purtare de grijă a Lui, ca Prunc neputincios. “Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”.
Îngerul vorbeşte despre viitor. Aceasta înseamnă că Irod nu s-a apucat încă de nici o lucrare împotriva Pruncului celui viu. Dar Irod poartă în inima sa frică neschimbată faţă de Prunc, şi are de gând să-L ucidă. Totuşi, nimeni din lume nu-i cunoaşte încă gândul ascuns, dar gândurile oamenilor sunt o carte deschisă pentru Dumnezeu, pe care El o citeşte cu lesniciune. Numai Dumnezeu ştie ce are Irod în minte împotriva lui Iisus. El singur poate să arate ascunzişul minţii bolnave a lui Irod. Dumnezeu i l-a făcut cunoscut lui Iosif prin îngerul Lui şi Iosif, cu ascultare, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a fugit în Egipt, ca să se împlinească cele spuse de către proorocul: “Din Egipt am chemat pe Fiul meu”. Desigur, aceasta nu s-a întâmplat din pricină că proorocul Osea a spus că aşa va fi; el a spus aceasta fiindcă a văzut mai înainte aceasta, fiind insuflat. De aceea, Evanghelistul spune acum: Ca să se împlinească ca şi cum ar zice că s-a împlinit. Aşa cum nimic din Sfânta Evanghelie nu este la întâmplare, Evanghelistul foloseşte dinadins un chip sau altul de a grăi. Este Voia lui Dumnezeu ca să dăm crezare Proorocilor Săi bineplăcuţi şi râvnitori din Vechiul Testament. Este Voia lui Dumnezeu ca să aflăm noi că El împlineşte rugăciunea plăcuţilor Lui, aşa cum ei împlinesc poruncile lui Dumnezeu şi Voia Lui.
Atunci când oamenii Îl ascultă pe Dumnezeu şi Dumnezeu îi ascultă pe oameni. Nici un om muritor nu-L poate întrece pe Dumnezeu în slujirea supusă a oamenilor, când oamenii slujesc luiDumnezeu întru ascultare. Ceea ce au spus proorocii despre Hristos de mult, aceasta a spus chiar Dumnezeu. Ei au luat ceea ce era de la Dumnezeu şi au dat lumii. Ei nu au spus nimic de la ei şi nu şi le-au socotit ca ale lor, pentru că le primiseră de la Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a dat aceasta slujitorilor Săi credincioşi şi de aceea El acum îi preamăreşte pe ei, insuflându-l pe Evanghelist ca să scrie ceea ce Proorocul a spus ca să se împlinească. În felul acesta scriu Apostolii şi Evangheliştii Noul Testament. Dumnezeu Se bucură aducând bucurie slujitorilor Săi ascultători: Dumnezeu Se slăveşte slăvind pe slujitorii Săi râvnitori şi smeriţi. “Ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt” îi porunceşte lui Iosif îngerul lui Dumnezeu.
De ce tocmai în Egipt? De ce spune că anume în Egipt? De ce nu în vreo ţară care era mai la îndemână, cum ar fi Siria? Damascul nu se afla în împărăţia lui Irod. Sau către Moab? Sau în vreo provincie din preajmă, unde nu putea să ajungă Irod? Egiptul se află la mare depărtare. Câte zile întregi le-or fi trebuit pentru a traversa pustiul nisipos de la Gaza până la istm, unde se află astăzi canalul? Cineva ar putea călători până în Siria şi înapoi, de câteva ori, în timp ce altcineva cu greu ar putea să ajungă pe jos până la Cairo. De ce Dumnezeu nu i-a dat înştiinţare Proorocului ca să afle adăpost pentru Mântuitor cât mai aproape cu putinţă de Iudeea? De ce a trebuit să împlinească întocmai spusele Proorocului Său? De ce a îngăduit Pruncului Iisus şi mamei Sale, pe care tocmai Îl adusese pe lume, să pornească într-o călătorie atât de lungă? Atât de repede gândim cu mintea noastră şi punem întrebări fără rost! Punând asemenea întrebări, uităm că rânduiala mântuirii oamenilor a fost făcută chiar de către Sfânta Treime şi nici o greşeală nu se poate afla în această rânduială. Împlinind cele spuse de Proorocul, Dumnezeu nu împlineşte cuvântul Proorocului, ci pe al Său. Trimiţându-L pe Iisus în Egipt, Dumnezeu a avut în vedere mai multe scopuri, aşa cum se întâmplă cu tot ceea ce face El.
Noi, oamenii, atunci când facem ceva, rareori avem în vedere mai mult de un singur scop, iar Dumnezeu rareori are în vedere un singur scop, atunci când săvărşeşte o lucrare. Putem spune deschis că El, în înţelepciunea Sa atotcuprinzătoare, are multe scopuri în fiecare dintre lucrările Sale. Trimiţându-L pe Iisus în Egipt, scopul lui Dumnezeu a fost, înainte de orice altceva, să apere viaţa Fiului Său de uciderea care urma să înceapă în Betleem. Pe lângă aceasta, Dumnezeu a avut în vedere multe alte lucruri. Când fiii lui Iacov, din zavistie, au vrut să-l ucidă pe fratele lor Iosif, atunci Iosif nu a aflat adăpost în Egipt? Acum, când Irod, tot din zavistie, vrea să-L ucidă pe Iisus, El află adăpost tot în Egipt. În felul acesta, Dumnezeu a căutat să repete aceeaşi lecţie pentru iudeii cei cu inima învârtoşată. Mândrindu-se cu neprihănirea şi cu credinţa lor într-un singur Dumnezeu Cel viu, iudeii se grăbesc, din zavistie, să-l ucidă pe cel mai curat dintre cei curaţi şi El fuge de ei şi află, ca şi Iosif înaintea Lui, un adăpost lipsit de primejdii pentru vieţuirea Sa în Egipt, un loc atât de urât şi defăimat de către iudei. Doamne, Egiptul cel urât şi batjocorit primeşte sub acoperiş pe Mesia, pe care Ierusalimul cel mândru şi “prea înţelept” se grăbeşte să-L ucidă cu sabia.
Dumnezeu a dat iudeilor această lecţie prima dată, cu mai bine de o mie de ani în urmă, prin tânărul şi înţeleptul Iosif, şi acum El o repetă ca să arate neîndreptarea poporului iudeu. În Egiptul cel stricăcios, unde oamenii se închinau crocodililor, întreaga înţelepciune şi curăţia şi-au aflat ascunziş de prigoana bărbaţilor din Ierusalim, care se mândreau cu credinţa lor în Dumnezeul Cel Preaînalt. Situaţia a fost aceeaşi atât în zilele strămoşului nostru Iacov, cât şi acum, în zilele lui Irod. Dumnezeu caută să arate aceasta iudeilor, trimiţând Pruncul să afle adăpost în Egipt. Şi astfel El Îl trimite în Egipt şi nu în Damasc sau în altă parte.
Se mai poate face o altă asemănare plină de învăţăminte, între binefăcătorul Iosif şi Domnul Iisus. Aşa cum Iosif, care a fost mai înainte prigonit pentru curăţia sa, se face, cu ajutorul lui Dumnezeu, ocrotitorul Egiptului şi al vrăşmaşilor săi, pentru care s-a făcut ca un frate, tot aşa şi prigonitul Iisus va fi ocrotitorul şi Dătătorul Pâinii vieţii, atât în Egipt, cât şi în Israel şi peste tot în lume. Acum Ierusalimul Îl ucide cu pietre, dar, la vremea Sa, El va răsplăti Ierusalimul cu pâine. Mai este încă o învăţătură. Faraon poruncise odinioară să fie ucişi toţi pruncii iudei de parte bărbătească. Dar pe cel pe care Dumnezeu îl alesese să fie cârmuitorul poporului iudeu şi eliberatorul lor, Moise după nume, Faraon nu numai că nu a putut să-l ucidă, ci, fără ştirea lui, l-a luat la curtea sa, unde l-a hrănit şi l-a învăţat.
Acum Irod porunceşte uciderea tuturor pruncilor din Betleem, pentru a-L ucide pe Pruncul Iisus. Dar Dumnezeu L-a făcut pe Iisus Cârmuitorul poporului Său, şi Împăratul lor, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit. Nu numai că mâna lui Irod nu a fost în stare să-L atingă pe Cel pe care voia să-L ucidă, dar Irod împreună cu iudeii fără de Dumnezeu din Ierusalim, se făcuseră deja ţărână când Domnul Iisus Cel înviat era slăvit în cer şi pe pământ ca Împărat al împăraţilor. Şi aceasta poate fi o lecţie pentru noi că, atunci când ne punem sub paza lui Dumnezeu, mâna omului nu ne poate atinge.
Şi mai este încă o lecţie. Odinioară, Dumnezeu l-a trimis pe Israel să caute hrană în Egipt. Dar poporul lui Israel s-a făcut nemulţumitor şi neascultător, şi a început să părăsească curăţia credinţei lor şi să primească păgânismul egiptean, căzând pradă întunecimii Egiptului şi desfrânării egiptene. Dumnezeu Şi-a scos poporul Său din Egipt, dându-le un cârmuitor în persoana lui Moise şi făcând minuni fără de număr în priveliştea poporului Său. Dumnezeu le-a dat mâncare şi băutură în pustie şi vreme de 40 de zile poporul a cârtit împotriva lui, cu nerecunoştinţă şi neascultare.
Dumnezeu a dus poporul Său în Pământul Făgăduinţei, scoţând afară pe toţi vrăjmaşii lor şi punând rânduială, pregătindu-l şi îmbogăţindu-l. Dar fiii lui Israel au cârtit într-una împotriva lui Dumnezeu, cu nerecunoştinţă şi neascultare. Domnul Iisus, dimpotrivă, a fugit prin deşert către Egipt, fără nici o tânguire, a vieţuit în sărăcie în acest pământ străin, şi S-a întors prin pustie în Israel fără nici o tânguire, fără vreun gând de împotrivire faţă de Tatăl ceresc. El, împreună cu Preasfânta Lui Mamă şi cu dreptul Iosif, au strâns într-o vreme scurtă întreaga istorie a suferinţelor iudeilor cu inimile pline de recunoştinţă, dragoste şi ascultare faţă de Prea-Înaltul, ca o mustrare pentru poporul lui Israel, cel îndărătnic şi neascultător, şi ca un exemplu pentru noi toţi.
La urma urmei, există o pricină însemnată din punct de vedere general, omenesc, pentru care Domnul Iisus a mers în Egipt şi nu în vreo altă ţară. El nu Şi-a început menirea pământească doar la vârsta de treizeci de ani, când Şi-a deschis sfânta Sa gură şi a început să propovăduiască. El şi-a început menirea Sa la zămislire. La zămislirea Sa de către Duhul Sfânt, El avea deja un următor. Acest următor era Maica Domnului cea sfântă. Crezuse Iosif în Hristos înainte de naşterea Lui? Naşterea Lui nu a deschis cerul păstorilor şi nu a pus în craii de la răsărit adevăr, rugăciune şi nemurire din destul? Nu s-a despărţit Irod şi nu a stat împotriva Lui împreună cu cârmuitorii învârtoşaţi şi cu cărturarii Ierusalimului, pe când El Se afla încă în iesle? Chiar de la zămislire, El s-a făcut piatra din capul unghiului pentru palatul mântuirii şi o piatră de încercare pentru alţii. Chiar de la zămislire, oamenii din jurul său au început să se împartă în oi şi capre. Mai presus de toate, Maria şi Iosif au avut despre El păreri diferite pentru scurtă vreme. În timp ce Maria ştia că El era rodul Duhului Sfânt, Iosif a crezut că El era rodul păcatului. Aceste păreri potrivnice au fost pentru puţină vreme.
Dar împărţirea care s-a făcut la naşterea Sa între, pe de o parte, păstorii şi craii de la răsărit, şi Irod şi înţelepţii Ierusalimului, pe de altă parte, nu a ajuns niciodată la un sfârşit. El a venit să semene şi în acelaşi timp să risipească. Şi El a început aceasă lucrare de la zămislirea Sa în trup omenesc, până la moartea şi Învierea Sa slăvită, şi de la Învierea Sa până astăzi, şi din această zi până la Judecata de Apoi. El nu a venit în lumea aceasta pentru a fi gânditor. El a intrat în drama vieţii omului, la fel ca şi în întunecimea Egiptului, pentru a fi lumină şi cârmuitor, cugetător şi lucrător, jertfă şi biruitor.
Cu adevărat, El Şi-a început lucrarea în lume în clipa în care vestitorul Său, marele Arhanghel Gavriil, a coborât la Nazaret şi I-a anunţat venirea. Şi astfel trebuie să se vadă, în fuga Sa în Egipt, nu numai o fugă pentru a Se mântui pe Sine, ci una îndreptată mai mult către mântuirea tuturor oamenilor – către o mare lucrare în planul mântuirii generale. Care este această lucrare? Este cunoaşterea, cunoaşterea nemijlocită a neamului hamitic.
El S-a născut în neamul semiţilor; totuşi, menirea Sa nu a fost numai pentru un singur neam, ci pentru toţi oamenii. El trebuia să cunoască toate cele trei neamuri principale de oameni; şi aşa a făcut. Semiţii se aflau în Iudeea. Hamiţii se aflau în Egipt. Unde a cunoscut El cel de-al treilea neam – iafetiţii? Romanii – iafetiţii după neam – nu stăpâneau în Egipt? Şi toată Asia Mică şi Africa din vremea lui Alexandru cel Mare şi după aceea, nu erau pline de greci? În afară de aceasta, tot Vechiul Testament nu era scris într-o limbă iafetită – în limba greacă? Şi Pilat, care L-a osândit la moarte, şi căpetenia gărzii de pe Golgota, care L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu – nu erau şi ei iafetiţi?
Hamiţii au fost blestemaţi de către strămoşul nostru Noe pentru păcatul lui Ham, că nu l-a respectat pe tatăl său, dar semiţii şi iafetiţii au fost binecuvântaţi. Dar, când El a venit în lume, Domnul nu a făcut nici o deosebire între cei blestemaţi şi cei binecuvântaţi, fiindcă toţi oamenii de pe pământ se află sub blestem şi toţi au fost prinşi în cursa păcatului şi a morţii. În afară de această cunoaştere nemijlocită cu hamiţii de la începutul copilăriei Sale, Hristos a mai avut legătură cu ei mai târziu, ca învăţător şi tămăduitor, în provinciile Tirului şi Sidonului. Dacă cineva s-ar fi întrebat cum ar fi fost de folos Pruncul Iisus urmaşilor lui Ham din Egipt, pe vremea când El nici nu era în stare să vorbească, nici să facă minuni, s-ar putea ivi întrebarea: a fost măcar o singură clipă la începutul vieţii lui Iisus în care El nu vorbea – nu întotdeauna este nevoie să se vorbească cu limba – dar făcea minuni? Soarele nu are limbă, dar el spune o mulţime de lucruri în fiecare zi celor care sunt în stare să audă; şi nu are mâini ca să facă minuni, dar face minuni în fiecare zi pentru cei care sunt în stare să vadă. Noi muritorii nu putem măsura sau preţui întreaga înrâurire, pe care a avut-o Pruncul Iisus asupra Egiptului, dar fără nici o îndoială că înrâurirea Sa era de nemăsurat. N-a primit tămăduire femeia cu scurgere de sânge doar prin atingerea veşmintelor Sale? Atunci, cum s-ar fi putut să nu aibă o înrâurire nemăsurată asupra oamenilor din Egipt, adevăratele minuni pe care le săvârşea El? Mai presus de toate, vedem lămurit influenţa venirii Sale pe pământul lui Ham, în istoria mai târzie a creştinismului. În Egipt a înflorit monahismul cel mai minunat din Biserica Creştină, ale cărui temelii au fost puse de Sfântul Antonie. În Egipt s-a vărsat sângele multor mucenici neprihăniţi. Nu este destul să pomenim numai sfintele fecioare Varvara şi Ecaterina? Egiptul ne-a dat teologi şi gânditori creştini renumiţi. Creştinii Egiptului au avut o luptă cumplită cu Arie, cel mai rău eretic creştin, ruşinându-l şi biruindu-l, şi, prin aceasta, au îmbogăţit Biserica cu o biruinţă nemăsurată. Crezul sub chipul egiptean, a fost adoptat de către Sinodul Ecumenic de la Niceea şi Sfântul Atanasie de Alexandria a strălucit ca un soare în pământul care era uneori întunecat, al lui Faraon.
Desigur, noi nu credem că toate aceste pricini pentru ascunderea Domnului de Irod în Egipt au fost istovitoare. Dimpotrivă, noi recunoaştem că nu am numărat încă toate pricinile care se află în puterea oamenilor muritori, ca să nu mai vorbim despre toate acelea care sunt tăinuite ca minuni, în comoara adâncă a Voii lui Dumnezeu.
Observand ca magii nu s-au mai intors sa-i dea de veste, Irod a poruncit sa fie omorati toti pruncii din Bethleem si din imprejurimi, de doi ani si mai mici, implinindu-se in acest fel o alta profetie a proorocului Ieremia. In afara de Apostolul si Evanghelistul Matei, nici un alt evanghelist nu aminteste despre tragicul episod al uciderii pruncilor. Totodata, nici o parte a literaturii canonice sau profane apartinand acelei perioade nu aminteste de aceasta, in afara de „Protoevanghelia lui Iacov".
Diferente exista si in ceea ce priveste numarul copiilor ucisi: in calendarele bizantine este trecut numarul de 14.000, in cele siriace 64.000, iar unii istorici moderni vorbesc de pana la 100 de prunci ucisi. Cu toate acestea, o actiune atat de iresponsabila sta in armonie cu caracterul lui Irod, asa cum este descris de Iosif Flaviu. Iosif il descrie pe Irod ca fiind patologic obsedat de puterea sa - unii membri ai familiei proprii au fost ucisi chiar de el (este vorba de doi dintre fii sai) pentru ca erau suspectati ca atenteaza impotriva puterii sale. Biserica Ortodoxa ii serbeaza pe acesti sfinti ucisi din porunca lui Irod pe data de 29 decembrie. De reţinut:Scoală-te, ia copilul şi pe mama lui, fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune, pentru că Irod are de gând să caute copilul ca să-l ucidă (Mt 2,13).
Uciderea pruncilor..Profetia (Ier.31:15) Aşa zice Domnul: “Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară. Rahila îşi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt”. Implinirea (Mt. 2:16) Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi (Mt 2:17) Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: “Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”.( Mt. 2:18). Fuga in Egipt. Profetia (Os 11:1) Când Israel era tânăr, Eu îl izbeam, şi din Egipt am chemat pe fiul Meu. Implinirea (Mt. 2:13) După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.(Mt 2:14) Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt.(Mt 2:15)Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.
La numai doi kilometri de peştera naşterii lui Iisus se afla palatul fortăreaţă Herodium, singura clădire din proiectele lui Irod care îi poartă numele, construcţie megalomanică artificială ce simboliza, pentru evreii localnici, prezenţa unui tiran crud şi capricios. Peste 200 de trepte din cea mai albă marmură te conduceau spre palatul ce avea în centru un bazin de scăldătoare suficient de mare pentru a permite plimbarea cu barca. De aici Irod putea vedea atât Ierusalimul şi Betleemul în nord-vest, cât şi pustia Iudeii, Masada şi Marea Moartă spre est. Folosind oglinzi uriaşe care reflectau soarele, el putea comunica mesaje din Ierusalim spre Herodium şi spre Masada.
Magii de la Răsărit, după ce s-au închinat Domnului în Betleem, au fost călăuziți să se întoarcă la casa lor pe alt drum. Iosif luând pe Pruncul Iisus și pe mama Lui, a plecat în Egipt, unde a stat până la moartea lui Irod (Mt 2, 13-15). Egiptul era un loc logic pentru a găsi refugiu, deoarece era în afara ținutului stăpânit de Regele Irod și, atât Egiptul, cât și Palestina făceau parte din Imperiul Roman, făcând călătoria între ele ușoară și relativ sigură. Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi” (Mt 2, 13-16).
Tradiţia Bisericii a păstrat informaţia că masacrarea pruncilor - 14.000, un număr imens pentru vremea respectivă - s-a petrecut la un an după Naşterea Domnului, probabil după ce Regele Irod a epuizat toate mijloacele avute la îndemână pentru a identifica exact pe Noul Născut, despre Care îl informaseră şi arhiereii şi cărturarii lui Israel, când le-a cerut tălmăcirea proorociilor vechi testamentare referitoare la Mesia, nu doar cei trei înţelepţi de la Răsărit.
În acel context, Preotul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, a fost şi el ucis, în Templul din Ierusalim, unde slujea, fiindcă şi-a ascuns fiul - pe Sfântul Ioan - din faţa ucigaşilor. După moartea lui, Irod a decis uciderea tuturor bătrânilor pe care îi întrebase despre Prunc, şi a tuturor membrilor Sinedriului Tribunalul evreilor. Crimele lui Irod doreau să ștearga din istorie Nașterea Domnului.
Uciderea copiilor din Betleem și din împrejurimi este un eveniment care este consemnat doar de Evanghelistul Matei, el neapărând în vreo altă consemnare istorică. Nici istoricul evreu din primul secol, Iosif Flavius nu înregistrează acest eveniment în vreuna dintre scrierile sale. Din această cauză, mulți critici au negat caracterul istoric al acestei relatări biblice.
Evanghelia după Matei consemnează evenimentul astfel: „Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul:Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt” (Matei 2, 16-18).
Crimele lui Irod cel Mare. Este adevărat că Iosif Flaviu nu înregistrează uciderea copiilor nevinovați din Betleem. Totuși, el consemnează un număr mare de crime nemiloase săvârșite de către Irod, cu scopul de a-și păstra tronul în siguranță. Irod a fost încoronat „rege al iudeilor” de Senatul roman în anul 40 î.Hr., în Roma. Era, totuși, un rege fără regat. La întoarcerea sa în Israel, el a primit o armată romană și a putut să cucerească Ierusalimul. Prima sa poruncă a fost aceea de a-i elimina pe regii israeliți din dinastia Hasmoneană, predecesori lui. Matatia Antigonus a fost executat cu ajutorul lui Marc Antoniu și Irod a ucis 45 oameni de frunte ai partidului lui Antigonus în 37 î.Hr. El a dispus ca bătrânul Ioan Hyrcanus al II-lea să fie strangulat din cauza unui presupus complot pentru răsturnarea lui Irod în 30 î.Hr. Irod a continuat să elimine membrii familiei Hasmoneane. El l-a ucis pe cumnatul său, Aristobul, în vârstă de 18 ani, care, la momentul respectiv, era Marele Preot. El a fost înecat în 35 î.Hr. de către oamenii lui Irod în piscina din palatul de iarnă din Ierihon, deoarece Irod credea că romanii l-ar favoriza pe Aristobul ca domnitor al Iudeii în locul lui. El a dispus, de asemenea, ca soacra sa, Alexandra (mama soției sale, Mariamne) să fie executată în 28 î.Hr. El a ucis-o chiar și pe cea de-a doua sa soție, Mariamne, în 29 î.Hr. De asemenea, a dispus ca trei dintre fiii săi să fie uciși. Primii doi, Alexandru și Aristobul, fiii lui Mariamne, au fost strangulați în Sevastia (Samaria), în anul 7 î.Hr. și îngropați la Alexandrium. Ultimul, cu doar cinci zile înainte de moartea lui Irod, a fost ucis Antipater, care a fost îngropat fără ceremonie la Hyrcania. Intensificarea crimelor în ultimii ani de viață. Irod cel Mare a devenit de-a dreptul paranoic în ultimii săi patru ani de viață (8-4 î.Hr.). În anul 7 î.Hr., a dispus ca 300 de lideri militari să fie executați. Altă dată, a dispus ca o serie de farisei să fie executați în același an, după ce a aflat faptul că i-au prezis soției lui Pheroras (Pheroras a fost fratele mai mic al lui Irod și tetrarh în Pereea) că, prin hotărârea lui Dumnezeu, tronul lui Irod va fi luat de la el și de la urmașii săi și puterea regală îi va reveni ei și lui Pheroras și copiilor lor. Astfel de profeții circulând în împărăția lui, nu este de mirare Irod a vrut să-L omoare pe Iisus atunci când magii au dezvăluit că s-a născut noul „rege al iudeilor” (Matei 2:1-2). Toate aceste acte de cruzime ale regelui Irod cel Mare sunt consemnate de către Iosif Flavius în lucrarea sa, Antichități iudaice. Macrobius (cca. 400 d. Hr.), unul dintre ultimii scriitori păgâni din Roma, în lucrarea sa, Saturnalia, a scris: „Când a auzit că Irod, împăratul iudeilor, a ordonat ca fiul său să fie ucis, ca parte a actului de ucidere băieților de până la doi ani, el (împăratul Augustus) a remarcat: Este mai bine să fii porcul lui Irod, decât fiul său”. Deși afirmația este contestată, deoarece este posibil ca Macrobius să fi primit deformat unele dintre faptele sale istorice, dar el ne-ar putea da și o referință cronologică. Dacă a făcut referire la moartea lui Antipater, în anul 4 î.Hr., sacrificarea pruncilor ar fi fost unul dintre ultimele, dacă nu chiar ultima crimă brutală a lui Irod, înainte de moarte. De asemenea, referința la uciderea copiilor arată faptul că aceasta era cunoscută în vremea lui Macrobius și că nu era contestată de către popoarele păgâne.
De ce nu a consemnat Iosif Flaviu uciderea pruncilor? Există câteva explicații posibile pentru faptul că Iosif Flaviu nu a consemnat evenimentul uciderii copiilor. În primul rând, el a scris la sfârșitul primului secol și este posibil să nu fi cunoscut acest eveniment, care s-a petrecut cu aproape 100 de ani înainte. Mărturie pentru aceasta stau câteva întâmplări foarte importante, care nu au fost notate de Iosif. În al doilea rând, se pare că masacrul nu ar fi fost așa de mare ca în înregistrările ulterioare din istoria Bisericii.
Tradiția bizantină plasează numărul copiilor la 14.000 iar tradiția siriană spune că 64.000 de copii nevinovați au fost uciși. Cu toate acestea, profesorul William F. Albright, șeful societății americane de arheologie din Țara Sfântă, estimează că populația din Betleem, la momentul nașterii lui Iisus era de aproximativ 300 de persoane, plasând numărul copiilor mai mici de doi ani sub cel de 20. Având în vedere celelalte acte oribile ale lui Irod, un eveniment de o mică amploare ca acesta nu ar fi fost unul menit să fie remarcat.Așadar, uciderea copiilor nevinovați este neatestată în consemnările laice, dar plauzibilitatea istorică a acestui eveniment este în concordanță cu caracterul și acțiunile lui Irod cel Mare. Pe lângă uciderea dușmanilor, el nu a avut mustrări de conștiință în uciderea membrilor familiei sale și prietenilor. Irod nu s-ar fi gândit de două ori cu privire la uciderea câtorva copii dintr-un sat mic și obscur la sud de Ierusalim, cu scopul de a-și păstra tronul în siguranță, chiar dacă acesta a fost unul dintre ultimele sale fapte mișelești pe care le-a comis înainte de a muri. Pe când Irod era pe moarte, cuprins de durere și agonie oamenii lui Dumnezeu au fost de părere că Irod suferea aceste lucruri deoarece „Dumnezeu l-a pedepsit pentru numeroasele sale nelegiuiri” (Antichități Iudaice).
Mâniindu-se pentru că magii nu s-au întors să îi spună locul unde se afla Mesia, Irod s-a arătat ca o fiară şi a poruncit să fie ucişi toţi pruncii cu vârsta de până la doi ani, din întregul Betleem. Crimele acelea au fost dintre cele mai odioase, unii dintre copii fiind tăiaţi cu sabia, alţii sfărâmați de piatră sau călcaţi în picioare, sugrumaţi sau înjunghiaţi. Masacrul s-a petrecut chiar sub ochii mamelor care plângeau amarnic şi se rugau de ostaşi să aibă milă de ele. De numele regelui Irod se leagă una dintre cele mai sumbre porunci date împotriva creştinilor. Căci pentru regele care se temea să îi fie luată împărăţia Naşterea Mântuitorului era o ameninţare, mintea lui îngustată la cele lumeşti neputând pricepe ce fel de Împărat avea să fie Iisus Hristos.
S-au împlinit în clipele acelea cuvintele spuse de proorocul Ieremia: „Glas în Rama s-a auzit, plângere, tânguire şi ţipăt mult. Rahila plângându-şi pe fiii săi şi nu putea să se mângâie, căci nu mai erau”. Rama era o cetate mică, loc până la care se auzeau ţipetele mamelor, iar Rahila era Betleemul, fiind numit aşa după femeia patriarhului Iacov şi care era îngropată acolo. Şi se tânguiau femeile să fie omorâte ele mai întâi, căci nu mai puteau îndura răutatea, dar împăratul Irod nu s-a lăsat până când nu a curmat viaţa de prunci nevinovaţi. Şi l-a ajuns pedeapsa Domnului, încât trupul lui a fost cuprins de boală urâtă, până când a pierit şi sufletul lui. Nu doar copiii au fost omorâţi din porunca lui, ci și oamenii mai de frunte din Ierusalim, cei cu care plănuise să îl prindă pe Iisus şi care nu îl ajutaseră să îşi îndeplinească dorinţa ucigaşă. Pentru că şi ei căutau sufletul Pruncului, au sfârşit tăiaţi de sabie. Tot din porunca lui au murit şi 70 de bărbaţi preaînţelepţi care formau Sinedriul, precum şi mulţi alţi oameni nevinovaţi.
În partea dreaptă a curţii interioare a Bisericii Naşterii Domnului din Betleem se găseşte o uşă ce duce la Peştera Sfinţilor Prunci Martiri. În peşteră, sub un perete de piatră, se păstrează o parte din moaştele celor 14.000 de copii ucişi de Irod cel Mare, alături de cele ale unor călugări martirizaţi de perşi în anul 614. Lângă osuar, în subsolul peşterii se găseşte şi un mic paraclis, închinat pruncilor-mucenici. În lumina tremurandă a zecilor de candele, aerul din grota naşterii Domnului Iisus Hristos miroase a istorie. Înţelesul ascuns al numelui oraşului Betleem a fost scos la lumină odată cu naşterea de acolo a lui Hristos, Pâinea cea cerească: Eu sunt pâinea cea vie care S-a pogorât din cer (In 6, 51).
În urmă cu mai bine de două mii de ani, într-o peşteră situată cel mai probabil în afara micului şi neînsemnatului oraş, se năştea copilul care avea să zguduie lumea veche, aducând lumii lumina cunoştinţei. O mamă săracă, o peşteră găsită din întâmplare, o iesle pentru animale, câteva scutece. Cam acesta ar fi ancadramentul naşterii lui Dumnezeu. Interesant este faptul că atâta timp cât Maica Domnului şi dreptul Iosif au stat în Betleem vedeau înaintea lor un complex arhitectonic de mari dimensiuni, a cărui construire a necesitat patru ani.
Tradiţia creştină a consemnat în istorie numărul de 14.000 de prunci ucişi de către soldaţii lui Irod. Cifra este compusă din numărul 7, care la evrei era unul simbolic, exprimând perfecţiunea, deplinătatea. Luat de două ori şi înmulţit cu o mie dădea un plus la înţelegerea perfecţiunii. Aşadar, numărul obţinut este o simplă metaforă exprimând simbolic deplinătatea durerii locuitorilor acelui ţinut, care şi-au văzut pruncii sacrificaţi de nebunia unui tiran dement. Aşa a înţeles creştinătatea să se simtă solidară cu durerea oamenilor unei părţi din Ţara Sfântă, care n-au avut altă vină decât aceea de-a fi avut privilegiul ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă om pe pământul lor.
Irod, satan, jertfeşte neprihănirea şi curăţenia ca să-şi salveze şi să-şi păstreze avantajele, poziţia de rege al Iudeilor, poziţia de stăpânitor şi uzurparor al tronului lumesc. Tronul lumii acesteia, atunci și acum, jertfeşte până şi copiii, puterea lumească jertfeşte pentru a-şi apăra privilegiile, pentru avantaje, pentru putere, pentru comoditate, pentru desfătare şi desfrâu, pentru bogăţii şi avere şi pentru toate amăgirile diavolului, puterea lumească în goană după tronul ei ucide proprii copii. Tronul slavei de sine şi al mândriei omeneşti ucide, prin nepăsarea şi îndepărtarea de Dumnezeu, prin alungarea lui Dumnezeu din viaţa omului, prin dorinţa de a se întrona el însuşi dumnezeu, îşi ucide copiii, urmaşii, ucide educaţia şi creşterea lor întru Hristos, pentru păgânităţile secularismului, ucide sacrul şi pe adevăratul dumnezeu, distruge drumul care duce la veşnicie. Tronul jertfeşte curăţenia, neprihănirea, puritatea şi dreptatea copiilor asemeni pruncului Iisus, fiindcă el, Irod, un ucigaş şi slujbaş al lui satan urăşte şi se teme de cei apţi de dragostea şi comuniunea cu Dumnezeu, urăşte şi se teme de cei ce caută şi-şi doresc mântuirea.
Lupta răului este necruţătoare şi nemiloasă. Şi atunci, pentru că oastea nedreaptă a fost trimisă de tiranul nedrept ca să pedepsească părinţii şi să ucidă dreptatea şi puritatea, pruncii se fac părtaşi sângelui şi trupului Lui şi în acelaşi fel Iisus Hristos se dă pe sine ca să izbăvească pe cei pe care diavolul îi ţine în robie.,,Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţi sunt toţi din Iisus Hristos.”
Copiii sunt sfinţi, oameni şi sfinţi în devenire, ei pot face boroboaţe, sunt curioşi, cunoaşterea lor ia forme experimentale, cercetează toate, au foamea de a cunoaşte, au setea de a şti, capacitatea şi neprihănirea lor îi cheamă la Domnul Iisus Hristos. Copiii învaţă să iubească fiind iubiţi, iubiţi de Dumnezeu şi iubiţi de părinţi. Pentru părinţii creştini dimensiunea spirituală are un rol important în creşterea copiilor. La ei un plan bine determinat care să aibă sufletul în centrul demersurilor sale în educaţie este definitoriu, de aici rezultanta faptului că iubirea creştină nu poate fi ocolită, ea este piatra de temelie a creşterii şi educaţiei lor. Dragostea creştină este necondiţionată, dar dragostea necondiţionată este un tărâm greu de atins pentru om, chiar şi pentru părinte şi o luptă contină de dobândirea ei chiar şi pentru un creştin. Acesasta pentru că la noi iubim lucrurile şi oamenii şi faptele şi lumea condiţionat. :,,Ia pruncul şi fugi”. Porunca spune şi azi să fugim de cel rău, dar asemenea lui Iosif, să nu uitam să-l luam cu noi pe pruncul Iisus, pentru că El ne spune: fără Mine nu puteţi face nimic, nicăieri, fără mine fuga voastră zilnică este o zădărnicie, fără mine nu ajungeţi unde trebuie. Amin (extras din cartea Pelerinajul Sfintei Liturghii de ioan monahul)

.Ioan Monahul