Cuvant de invatatura pentru crestinii ortodocsi

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

                    Sfârşit creştinesc vieţii noastre

                                                                       PREOT IOAN          După ce credincioşii cântă Heruvicul, iar preotul săvârşeşte vohodul cu Cinstitele Daruri,  acesta din urmă aşează Darurile pe Sfânta Masă şi rosteşte ectenia cererilor, numită şi „ectenia punerii înainte“. În cadrul acestei ectenii, preotul şi credincioşii cer lui

Dumnezeu şi următorul lucru: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşata Judecată a lui Hristos, să cerem. Dă, Doamne!“ „Moartea nu este un rău absolut, care trebuie amânat cu orice preţ, nici viaţa biologică nu este un bine absolut, care trebuie prelungit cu orice preţ. Moartea spirituală este răul absolut, de care trebuie să ne ferim, şi viaţa spirituală este binele absolut, care trebuie dobândit“ (Jean-Claude Larchet). Ca sfârşitul nostru să fie „creştinesc“, trebuie să sfârşim aşa cum vrea Dumnezeu să se sfârşească cei ce sunt ai Lui, adică în Credinţa lucrătoare, în Iubire vie şi uniţi cu Iisus Hristos. Sfârşitul este „creştinesc“ indiferent de modul în care se petrece, atâta timp cât cei în cauză sunt uniţi cu Mântuitorul Iisus Hristos, atât prin viaţa lor, cât şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine.

                      Sfârşit creştinesc vieţii noastre 

            Sfârşitul vieţii noastre este clipa din care noi nu mai putem face nimic pentru noi înşine, de atunci începând Veşnicia, fiecare primind răsplata cuvenită. Numai rugăciunile Bisericii ne mai pot mângâia sau ajuta, după caz. Pentru aceasta, nu contează în ce mod trecem acest prag de Taină, spre viaţa cea veşnică, ci în ce stare.      Nici vârsta, nici modul în care murim nu sunt hotărâtoare, ci numai starea în care ne aflăm în acel moment. Numărul anilor nu influenţează decisiv starea sufletească şi moştenirea cea veşnică, ci numai modul vieţuirii noastre, în Hristos ori departe de El. Astfel, cel păcătos poate trăi sute de ani, tot în păcate, pe când cel cuvios poate trăi foarte puţin, însă în cuvioşie. Toţi oamenii îşi doresc „o moarte bună“, înţelegând ca aceasta să vină la bătrâneţe, fără suferinţă şi teamă. Cu toate acestea, numai Dumnezeu Iubire ştie ce moarte este „mai bună“ fiecăruia, adică „mai spre mântuire“. Când Lazăr din Betania era bolnav, surorile sale s-au întristat şi au trimis vorba la Iisus. Aflând cele despre Lazăr, Mântuitorul a spus: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească“ (Ioan 11:4). 
          Vedem cum există boli „spre moarte“ şi boli „spre slava lui Dumnezeu“, acestea din urmă fiind mântuitoare. 
        Sfârşituri „creştineşti“ sunt şi cele amintite de Sfântul Apostol Pavel, când zice: „Unii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii şi în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului“ (Evrei 11:35-38). Peste toate acestea stă cuvântul Psalmistului, care zice: „Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Săi“ (Psalm 115:6). Este greu însă că, atâta timp cât nu avem mintea luminată de har, să înţelegem purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi raţiunile ascunse în anumite întâmplări din viaţa noastră. Oricât de greu ne-ar fi, să rostim şi noi, întotdeauna, împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu!“ (Luca 23:46).     Să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne mântuiască, precum numai El ştie. 

        Sfântul Ioan Gură de Aur, patriarhul a murit pe câmp 

                   Sfântul Ioan Gură de Aur(347-407), patriarhul din

Constantinopol, a trecut la cele veşnice pe când călătorea pe un câmp, în arşiţa verii, fiind exilat. Pentru mărturisirea neînfricată a dreptei credinţe şi pentru dezaprobarea păcatelor ce se săvârşeau la Curtea imperială şi în Palatul arhiepiscopal, Sfântul Ioan a fost arestat cu puţin înainte de Paşte şi exilat imediat după Rusalii, în ziua de 20 iunie 404. După o călătorie epuizantă, care a durat aproape optzeci de zile, Sfântul Ioan a ajuns la Cucuz, în Armenia Mică. Deoarece era cunoscut-iubit şi în acest loc, sfântul a fost exilat iarăşi, în Pityus, pe malul estic al Mării Negre. Sfântul nu a mai ajuns în acest loc, ci a murit pe drum, în localitatea Comana, în Pont, în ziua de 14 septembrie 407, zicând: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!“      Despre  sfârşitul vieţii omului, Sfântul Ioan Gură de Aur, spune: „Ce rău are moartea în sine? Oare, pentru că te duce mai repede la port liniştit şi la acea viaţă tihnită? Căci, dacă nu te ucide vreun om, nu vine însăşi legea firii, ca să desfacă trupul de suflet? Şi, chiar dacă nu se întâmplă acum, va veni puţin mai pe urmă lucrul de care ne temem acum. Să nu ne temem de moarte, ci numai de păcat, şi din pricina lui să ne îndurerăm“. 
          Sfântul Ioan a murit rău? Căci i s-a tăiat capul. Sfântul Ştefan a murit rău? Căci a fost ucis cu pietre. După părerea noastră, au murit rău toţi mucenicii, fiindcă şi-au sfârşit viaţa prin foc sau fier; şi unii au murit aruncaţi fiind în mare, alţii în prăpastii, alţii în gura fiarelor?! Dar, omule, a muri rău nu înseamnă de fapt, a muri de moarte năpraznică, ci a muri în păcate. Auzi-l pe proorocul, ce cugetă şi spune despre aceasta: „Cea mai rea moarte e a păcătoşilor“ (Psalm 33:22). N-a spus: „Cea mai rea moarte e cea năprasnică“. Şi, cu drept cuvânt, căci, după ce au pornit de aici, au dat de pedepse cumplite, de chinuri veşnice, de viermi otrăvitori, de foc nestins, de întunericul cel din afară, de lanţurile ce nu se dezleagă, de scrâşnirea dinţilor, de obidă, de strâmtorare şi de osânda veşnică“. 

                Sfântul Nectarie din Eghina, a murit de cancer 

      Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina a trecut la cele veşnice fiind bolnav de cancer. Vreme de aproape doi ani, Sfântul a răbdat în

linişte durerile bolii şi ispitele, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţă şi înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu. În ziua de 8 noiembrie 1920, Sfântul Nectarie a adormit în Domnul, iar după mai bine de trei decenii, în ziua de 3 septembrie 1953, cinstitul său trup a fost aflat neputrezit şi frumos mirositor. Canonizarea sa a avut loc în anul 1961, ziua de prăznuire fiind 9 noiembrie. Deşi moare fiind bolnav de cancer, Sfântul Nectarie este cunoscut în toată lumea drept „grabnic tămăduitor de cancer“ şi de alte boli grele.

            Sfântul Atanasie Athonitul, a căzut de pe schelă 

               Sfântul Atanasie Athonitul, al cărui mormânt se află în Mânăstirea Marea Lavră, din Sfântul Munte Athos, a trecut la cele veşnice căzând de pe schela Bisericii. Se crede că Sfântul şi-a

cunoscut mai dinainte sfârşitul, căci după o cuvântare cu valoare de testament, în ziua de 5 iulie 1001, şi-a îmbrăcat hainele cele de sărbătoare, şi-a pus culionul Sfântului Mihail Malein, pe care nu îl purta decât la marile praznice, şi a urcat pe schela Bisericii celei mari, pentru a inspecta lucrările.
               Când schela cea înaltă s-a prăbuşit, Sfântul şi cei şase călugări zidari au căzut sub dărâmături. Cinci călugări au murit pe loc, iar Sfântul Atanasie şi Cuviosul Daniel au rămas blocaţi sub un morman de pietre. Vreme de câteva ceasuri, sfântul a dat slavă lui Dumnezeu, zicând neîncetat: „Slavă Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, vino în ajutorul meu!“ Până să fie scos afară de sub dărâmături, sfântul a adormit în Domnul, având mâinile încrucişate pe piept. Trupul său era nevătămat, numai la picior având o rană din care a curs sânge, cu acesta din urmă săvârşindu-se nenumărate vindecări. 
              În moartea sfântului, unii au văzut un semn al pedepsei lui Dumnezeu pentru vreun păcat, însă, la numai un an distanţă, când părinţii din Marea Lavră pregăteau sărbătorirea hramului bisericii, închinată Născătoarei de Dumnezeu, aceasta li s-a arătat în vis şi le-a spus: „Anul acesta nu mă veţi mai sărbători pe mine, ci pe iubitul meu rob şi ucenic al Fiului meu, Atanasie“. În acest fel s-a arătat tuturor sfinţenia cea mare a lui Atanasie. 

              Artemie din Verkola, Sfântul trăsnit de fulger

           Sfântul Artemie din Verkola a trecut la cele veşnice încă din fragedă vârstă, fiind trăsnit de un fulger. Sfântul s-a născut în anul 1532. Până la vârsta de numai 12 ani, Sfântul Artemie dobândise

deja o aşezare interioară şi o ascultare vrednică de laudă. În ziua de 23 iunie 1545, pe când copilul îl ajuta pe tatăl său, la câmp, fără niciun semn iniţial de ploaie sau furtună, un trăsnet brusc a aruncat spre tânărul Artemie un fulger fatal. Într-o clipă, copilul a căzut la pământ, murind pe loc. Superstiţia unora, care vedeau în această moarte un semn rău, ca un fel de mânie şi pedeapsă a lui Dumnezeu, a dus la punerea Sfântului Artemie într-o groapă din pădurea de lângă localitate, iar nu în cimitir, chiar fără slujbă de înmormântare. Spre a fi ocolit, locul a fost împrejmuit cu un gard. Cu timpul însă, cele despre locul împrejmuit din pădure au căzut pradă uitării.
        În anul 1577, după 32 de ani de la moartea Sfântului Artemie, diaconul Agatonic, în vreme ce culegea fructe din pădure, a văzut o lumină puternică izvorând din adâncul pădurii. Apropiindu-se de locul cu pricina, diaconul cel evlavios a văzut trupul unui tânăr, întins la pământ, care părea că doarme. Deasupra trupului sălăşluia o lumină dumnezeiască. Înţelegând lucrarea lui Dumnezeu, diaconul a alergat în sat şi a spus preoţilor şi credincioşilor cele descoperite.             Creştinii au luat trupul cel neputrezit şi l-au aşezat în curtea bisericii din localitate. Începând din ziua în care Moaştele Sfântului Artemie au fost aşezate în biserica satului, prin ele s-au săvârşit nenumărate minuni: febră, orbire, paralizie, etc. În urma săvârşirii a tot mai multe minuni, mitropolitul Ciprian de Novgorod a alcătuit slujba Sfântului, prăznuit în ziua de 20 octombrie.

          Sfântul Ioan de la Prislop, împuşcat de un vânător 

       Sfântul Ioan de la Prislop a trecut la cele veşnice pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, fiind împuşcat de nişte vânători. Cuviosul Ioan, localnic din Silvaşul de Sus, după ce şi-a părăsit casa

părintească, a intrat în obştea călugărilor de la Mânăstirea Prislop, ducând o viaţă aleasă de rugăciune, împletită cu munca şi săvârşirea de fapte bune. După mai mulţi ani, dorind să ducă o viaţă şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, Cuviosul Ioan s-a retras în pădure, la câteva sute de metri de mânăstire, unde şi-a săpat o peşteră. Aici, el şi-a trăit restul zilelor, în neîncetate rugăciuni şi ajunări, întocmai cu marii nevoitori întru cele duhovniceşti. La un moment dat însă, văzându-l în gura peşterii pe sfânt şi confundându-l cu un animal sălbatic, un vânător aflat la mare distanţă l-a împuşcat mortal. Aşa s-a săvârşit din viaţă cuviosul sihastru Ioan de la Prislop.
      Cinstitele sale Moaşte au fost cinstite vreme îndelungată, până ce au fost luate într-o mânăstire din Transilvania, unde li s-a pierdut urma. Canonizarea oficială a Sfântului a avut loc în ziua de 20 iunie 1992, pomenirea lui făcându-se în ziua de 13 septembrie. 

                Sfârşitul săracului Lazăr, cel plin de bube

     Un sărac numit Lazăr a trecut la cele veşnice pe când şedea la poarta unui bogat şi cerşea, fiind plin de bube şi lins de câini. Lazăr s-a sfârşit singur şi bolnav, însă a moştenit viaţa şi odihna veşnică,

iar bogatul s-a sfârşit în desfătări, înconjurat de oameni, însă a moştenit plata păcatelor sale, care este chinul cel veşnic.             Despre acesta ne spune      Mântuitorul Iisus Hristos, zicând: „Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit.
            Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându- şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum, aici, el se mângâie, iar tu te chinuieşti“ (Luca 16:19-25).

             Înţeleptul Solomon: Neamurile văd, dar nu pricep!

       „Cel drept, chiar când apucă să moară mai devreme, dă de odihnă. Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viață lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată. 
     Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit şi, fiindcă trăia între păcătoşi, l-a mutat de pe pământ. A fost răpit, ca răutatea să nu-i

schimbe mintea sa, înşelăciunea să nu-i amăgească sufletul. Căci vraja viciului întunecă cele bune şi ameţeala poftei schimbă gândul cel fără de răutate. Ajungând curând la desăvârşire, dreptul a apucat ani îndelungaţi. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l scoată din mijlocul răutăţii.
           Neamurile văd, dar nu pricep nimic şi nu-şi bat capul cu aşa ceva, că adică harul lui Dumnezeu şi mila Lui sunt cu aleşii Săi şi că poartă grijă de Sfinţii Săi. Dreptul care moare osândeşte pe nelegiuiţii care trăiesc, iar tinereţea ajunsă la grabnica desăvârşire osândeşte lungile bătrâneţi ale celui nedrept. Vor vedea sfârşitul înţeleptului, dar nu vor înţelege ce sfat a avut Dumnezeu cu el şi pentru ce l-a pus bine pentru Sine. Vor vedea şi-şi vor bate joc, dar Domnul Îi va face de ocară“ (Solomon 4:7-18).