Parintele Cleopa si INIMA DE MAMA

                                                                                 


Care-i cel dintai si cel mai de folos gand al omului in viata asta si ce-i trebuie omului ca sa se mantuiasca?

Pe langa credinta dreapta ii trebuie aceste trei lucruri, dupa invatatura Sfintilor Parinti: sa aiba catre Dumnezeu inima de fiu, catre sine minte de judecator, iar catre aproapele sa aiba inima de mama.

Iata, asa trebuie sa fim noi, fiii lui Dumnezeu dupa dar! Noi avem darul punerii de fii prin dumnezeiescul Botez. Biserica este mama noastra duhovniceasca, care ne-a nascut pe toti prin apa si prin Duh. Prin dumnezeiescul botez avem punerea de fii, darul infierii, fii dupa dar ai lui Dumnezeu, nu dupa fiinta, ca dupa fiinta numai unul este, Hristos.

Dar daca suntem fiii lui Dumnezeu dupa dar si daca zicem lui Dumnezeu: “Tatal nostru, Care esti in ceruri”, apoi cum este un fiu adevarat al unui parinte pe pamant? Un copil adevarat, care intr-adevar iubeste pe tatal sau si nu cu viclenie, ci cu toata inima, el se teme tare sa nu-l mahneasca pe tatal sau, nu de frica, ci ca nu cumva sa-l supere pe cel care i-a dat fiinta si l-a nascut si l-a crescut.

Indata ce a gresit acest copil, alearga la tata si isi cere iertare. “Iarta-ma, tata, ca am gresit!” Si-i foarte bucuros cand tata il iarta si-i spune: “Dragul tatei, fii atent, sa nu mai gresesti!” Asa trebuie sa avem si noi grija fata de Tatal nostru cel din ceruri.

Noi suntem fiii lui Dumnezeu dupa dar, fiii Tatalui Ceresc. Avem un Parinte acolo Care priveste spre toate popoarele lumii, cum zice psalmul: Ochii Lui spre neamuri privesc. Genele Lui cerceteaza pe fiii oamenilor (Psalm 10, 4 ). Iar Mantuitorul ne invata: Voi tata sa nu numiti pe pamant! De ce ? Unul este Tatal vostru, cel din ceruri (Matei 23, 9).

Ai auzit ca Tatal are toata zidirea cea de sub cer si cea din cer; Tatal, Care a facut toate din cer si de pe pamant. Deci cand il suparam, macar atat respect sa avem, cum are un copil cuminte catre tatal sau, ca, indata ce-a gresit, isi cere iertare. Aceasta ne trebuie si noua ca o conditie a mantuirii.

Sa avem catre noi minte de judecator. Cum? Sa ne judecam pe noi totdeauna: “Ce gandim noi, ii place lui Dumnezeu? Ce vorbim noi, ii place lui Dumnezeu? Ce facem noi acum, ii place lui Dumnezeu? Ce intentionam noi, oare ii place lui Dumnezeu?” Si daca constiinta, care este oglinda sufletului, ne spune ca nu, atunci sa incetam de a gandi aceste lucruri, de a le vorbi si de a le pune in plan sa le facem.

Aceasta inseamna sa se judece omul pe sine, ca auzi ce spune dumnezeiasca Scriptura: De se va judeca omul pe sine, nu mai cade in judecata lui Dumnezeu (1Corinteni 11, 31). Si daca iti spune constiinta ca da, atunci este bine, caci avem marturia constiintei noastre bune. Apoi sa avem stiinta gandului curata despre ceea ce gandim sau vorbim sau facem.

Al treilea plan spre mantuire si datorie prea mare si sfanta este sa avem catre aproapele inima de mama. Asa se cere, sa iubim pe toti oamenii din lumea asta, precum o mama isi iubeste pe toti copiii la fel.

O mama buna, care-i adevarata mama, daca ar avea si zece copii, ea tine la toti deopotriva. O mama buna este ca o closca, care, ati vazut, chiar daca are 30 de pui, si numai unul daca i-l iei, iti sare in cap. De ce? Este tot al ei. Asa face si o mama buna!

Ea cand pune mana pe varga si loveste copilul, mai tare o doare pe dansa decat pe copil. Ea il loveste cu atata mila! Si, ca sa nu se faca rau, il bate cu varguta. Si nu-l bate din ura, ci din dragoste il bate, ca sa se faca bun. Este un proverb crestinesc: “Unde da mama, creste!” Ea din dragoste cearta pe copii si foarte mult ii iubeste. Uneori se manie, se face ca-i ocaraste, pune mana pe varga, in tot chipul, ca sa-i faca buni. Cearta si pe cei buni si pe cei rai, dar in vreme de primejdie uita toate. Care este adevarata mama, isi pune sufletul pentru toti.

Si daca ar avea unul betiv, rau, injurator si n-o asculta, Doamne fereste, daca l-ar vedea ca a intrat in apa si se ineaca, sau in foc, sare dupa dansul! Moare odata cu dansul ca sa-l scoata. Nu mai tine minte ca l-a suparat. Uita toate, uita ca a necajit-o. Moare pentru dansul. Cand striga: “Mama, nu ma lasa”, ea uita totul.

Pentru ce ? Ca-i mama adevarata, iar copilul este rupt din inima ei si nu poate sa-l lase, cand il vede in necaz.

Iata asa trebuie sa facem si noi. Tot omul din lume este aproapele nostru. Cum face o mama buna, care isi pune sufletul pentru copii, asa trebuie sa iubim si noi pe toti deopotriva si sa ne punem sufletul pentru ei. Sa fim exact ca o mama buna cu toti, si cu cei buni si eu cei rai; sa nu facem deosebire, sa-i iubim pe toti ca pe noi insine.

In aceasta privinta o sa va spun o istorioara cu inima de mama, ca sa vedeti pana unde merge inima de mama.

Era o biata mama tanara. A murit sotul ei in razboi cu persii. Era din Grecia si i-a ramas un copilas. Ea, femeie serioasa, cu frica lui Dumnezeu, a hotarat in inima ei sa nu se mai casatoreasca. A dus viata cinstita, in curatie, in post, in milostenie, in cercetarea bisericil si a crescut copilasul asta. Toata mangaierea ei era copilul. Asa l-a crescut biata mama dintr-o faramatura de carne, cu multa dragoste, ca o mama cand are unul singur si cand nu are, mai ales, nici sot. L-a invatat scoala, ma rog, tinea la el ca la ochii din cap. Dar, crescand copilul, crestea si grija mamei.

Asa a trecut tineretea copilului si a facut armata. Mama, pana la armata, l-a crescut ca pe o fata mare in casa ei. Era cel mai cinstit din tot satul, cel mai cuminte. Nici un cuvant n-a zis impotriva mamei, nici n-a mahnit-o vreodata; nimic nu facea ceva fara sfatul mamei. Dar, o, rautatea lumii! Cand a venit din armata, i s-a schimbat mintea. A inceput sa nu mai asculte de mama. A inceput sa nu-si mai arate dragostea fata de mama ca mai inainte; se ducea seara prin sat si venea tot mai tarziu. Mama se topea de scarba acasa. Aprindea candela la Maica Domnului si facea metanii: “Maica Domnului, pazeste-l!” Si cand venea Ioan mai tarziu, ca Ioan il chema, il zicea:

- Dragul mamei, Ioane, unde ai stat tu asa de tarziu, ca mare scarba am avut? Uite, ai mancare calda, ai camera ta grijita. Eu am plans, ca tu n-ai frati; te vei fi intalnit cineva, ai fi gresit sau niste oameni rai te-or bate.

Dar el a inceput, ca niciodata, sa vorbeasca impotriva:

- Mama, lasa-ma in pace! Ce ma pazesti ca pe copii? De acum inainte eu stiu sa ma port in lume!

Niciodata nu vorbise el asa. Mama se topea cand auzea.

– Vai de mine, dragul mamei! Dar eu pentru ca te urasc iti spun asta? Eu te iubesc! Dar ma tem, ca numai pe tine te am, singura mea nadejde! Daca nu te mai vad, mai bine sa mor si eu!

Sa vedeti ce s-a intamplat. In satul vecin era o fata rea, blestemata, trageau mai multi. A inceput sa se duca si el acolo. Mama-sa nu stia nimic.

- Unde te duci tu? l-a intrebat ea. Eu am auzit ca te duci la vrajitoarea aceea. Vai mie, mai bine muream, decat sa aud aceasta!

El, in loc sa asculte, a zis :

- Lasa-ma, mama! Ce ma pazesti? Eu stiu sa-mi port caciula de-acum!

Niciodata in viata nu vorbise asa cu mama lui. Iar ea se topea de plans, ca nu mai avea ce sa-i faca. Ce s-a intamplat? Blestemata aceea de vrajitoare a auzit de la altii ca mama lui nu-l lasa sa vina pe la dansa. Odata, mergand el la casa ei, i-a spus:

– Ia asculta, mai! Sa-mi spui drept, pe cine iubesti mai mult ? Pe mine sau pe mama ta?

El, fermecat la minte de muierea aceea blestemata, sta oleaca si zice:

– Pe tine te iubesc mai mult!

– Eu nu cred! a zis ea. Du-te acasa si, daca ma iubesti pe mine mai mult decat pe maica-ta, in noaptea asta sa vii cu inima mamei tale la mine! Faci asa sau nu? A stat oleaca si, indemnat de satana, a zis:

– Si aceasta o fac!

Si s-a dus din fata ei si a venit acasa. Mama, saraca, ii pregatise mancarea, ii incalzise camera si plangea la Maica Domnului sa-l aduca sanatos acasa. Iata ce pregatea mama pentru dansul si iata ce pregatea el pentru mama lui! Ce contrast era aici? Ce faradelege nemaipomenita? Mama il astepta plangand, sa-l pazeasca Dumnezeu de primejdii si el vine sa-i scoata inima. Vine acasa. Trecuse de miezul noptii. Mama i-a iesit in cale:

– Dragul mamei, dar acum se vine? Vai, multa grija am avut de tine!

El nu vedea nimic. Se uita in stanga si-n dreapta prin casa, dupa cutit. Si vede cutitul cel mare din bucatarie. Ia cutitul in mana, o ia pe mama de grumaz, sa nu racneasca, si o junghie in inima. Biata mama s-a dus! Sangele a inabusit-o, s-a stins mama cea scumpa, care se jertfea pentru el! Ce-a facut? Auzi pana unde l-a dus satana! A spintecat sanul stang al mamei, a scos inima mamei, a pus-o intr-un castron, a spalat-o de sange, a imbracat-o pe mama-sa cu haine de moarte, a culcat-o pe pat, a incuiat usa si a luat inima mamei lui in basma si a pornit prin padure sa o duca vrajitoarei, ca sa-i arate ca o iubeste mai mult. Ati vazut, cand merge un om repede prin padure, daca-i padurea deasa, te lovesc crengile. El mergea repede, ca pana la ziua sa vina inapoi, sa nu afle nimeni crima pe care a facut-o, si totodata s-o incredinteze pe aceea ca o iubeste mai mult decat pe mama lui. Mergand el repede cu inima mamei intr-o basma alba, o creanga din padure s-a arcuit si l-a lovit peste ochiul drept; si-l durea si a pus mana la ochi. Atunci aude din inima mamei, care era in basmaua alba: “Puiul mamei, te doare rau?”

Atunci de abia s-a trezit el! “Vai, mama, cum am ajuns pana aici? Unde sunt eu? Unde ma duc? Mama scumpa, mama buna, cum ti-am scos inima ta de la loc si inca te mai doare pentru durerea ochiului meu?” Si a inceput a plange groaznic. Atunci a vazut ca-i fermecat si s-a intors inapoi, cand a auzit glasul mamei din inima : “Puiul mamei, te doare rau?”

A venit acasa – mai era un ceas-doua pana la ziua -, a desfacut pieptul mamei, a pus inima la locul ei si apoi a inceput sa strige tare ca a murit mama lui. Se facea ziua si au auzit vecinii.

– Ce-i, mai Ioane?

– A murit mama!

– Dar cum se poate?

– Mama mea a murit! Mama mea a murit!

A venit lumea sa-l mangaie, dar el nu se putea mangaia, ca mai era un semn dumnezeiesc. Din sfert in sfert de ora, unde se ducea, auzea glasui mamei: “Puiul mamei, de ce m-ai omorat?” Cand auzea glasul mamei, era cea mai grea pedeapsa pentru el! Atunci toata lumea se mira, oare de ce plange el asa de tare disperat dupa mama, ca de obicei barbatii sunt mai tari de fire! Dar el stia de ce plange, ca auzea glasul mamei, care il mustra cu mila: “Puiul mamei, de ce m-ai omorat?” Ce s-a intamplat? S-a dus repede la doua batrane si le-a adus sa o scalde pe mama. Cand a scaldat-o, a vazut ca este junghiata in inima:

– Mai Ioane, mama ta a fost junghiata!

El, cand a auzit, s-a topit de plans, ca stia cine a junghiat-o. A imbracat-o, dupa trei zile a inmormantat-o; dar el, in loc sa se linisteasca, mai tare plangea si bocea, incat toata lumea zicea: ” Iata cat de mult a iubit el pe mama lui !” Dar el stia si auzea glasul mamei mereu, mereu, care il mustra si zicea: “Dragul mamei, de ce m-ai omorat?” Dupa ce si-a pus mama in mormant si-a adus aminte si zicea, plangand, in casa: “Mama scumpa, mama buna, cum te luptai tu cu mine! Cum te luptai sa ma scoti din ispite, sa ma duci la manastire, si acum am ramas singur”.

Ce-a pus Dumnezeu in mintea lui? Sa se duca singur la un duhovnic de manastire si sa se spovedeasca: “Ma duc, ca mama saraca voia sa ma scoata din ispite si eu nu cunosteam atunci Ma duc eu!” A incuiat usile si s-a dus la un mare duhovnic al unei manastiri si a cazut cu fata la pamant :

– Parinte, eu sunt cel mai rau om din lume, cel mai mare criminal!

Batranul l-a linistit, i-a citit molitfa de spovedanie, l-a spovedit, si el i-a spus duhovnicului cum a omorat pe mama lui buna. Iar duhovnicul, om intelept, i-a zis:

– Fiule, nu te deznadajdui de mantuirea ta! Dar sa stii ca cine omoara pe mama sau pe tata, treizeci de ani nu poate lua Sfintele Taine!

- Parinte, a zis el, dar altceva se intampla. Aud glasul mamei de cateva ori pe ceas, care zice: “Puiul mamei, de ce m-ai omorat?”

Si a zis duhovnicul :

– Tot bine vrea sa-ti faca, ca sa-ti aduci aminte de crima pe care ai facut-o si sa te pocaiesti, ca macar, daca nu te-a avut in lumea asta, sa fii cu dansa dincolo!

- Cum sa ma pocaiesc, parinte?

– Iata cum, fiule. Daca vrei sa te faci calugar, canonul se scade la jumatate, adica la 15 ani!

- Ma duc! Nu-mi mai trebuie casatorie, numai sa ma ierte Dumnezeu!

- Du-te, fiule, plange-ti pacatul si te va ierta Dumnezeu!

– Ma duc, parinte!

A vandut toate, si-a luat doua randuri de haine, a dat casa de pomana la o vaduva si s-a dus la o manastire de pe malul Iordanului. Aici a batut in poarta.

- Ce doresti, frate?

- Am venit sa-mi plang pacatele! Oare ma primeste parintele staret aici?

- Primim, doar manastirea este spital duhovnicesc pentru orice pacatos! Manastirea ii vindeca pe toti!

L-a primit, si ca nou incepator l-a pus la incercare la cele mai grele ascultari. La bucatarie, la trapeza, la gradina, la ingrijirea bolnavilor, la slujba dobitoacelor. El facea cu atata dragoste, si numai plangand, aducandu-si aminte de pacatele lui si cum si-a omorat mama.

Dar, pe masura ce se pocaia el in manastire si facea ascultare, glasul mamei venea mai rar. La cateva zile il mai auzea. Mai tarziu, la cateva luni, duhovnicul i-a spus:

– Cu cat glasul mamei vine mai rar, cu atat Dumnezeu se apropie de tine, ca mama vrea sa te aduca la cer, ca-i pare rau ca te-a pierdut in lumea asta! Ea tot mama a ramas!

– Parinte, a intrebat el, ce canon mai aspru sa fac eu ca Dumnezeu sa ma ierte mai repede?

– Fiule, sa mananci doar o data in fiecare zi mancare fara untdelemn trei ani de zile, sa faci cate cinci sute de metanii pe zi si sa zici psalmul 50 de cate ori vei putea mai mult pe zi.

– Fac, parinte!

Pe langa ascultarea grea, numai sambata si Duminica venea de doua ori la masa, in celelalte ziie manca o data in zi, mancare fara untdelemn, vin nu gusta deloc si a facut trei ani acest canon.

Calugarii se minunau de dansul, cu cata dragoste face ascultare si canon, ca ei nu stiau taina lui: “Mai, acela are dar de la Dumnezeu, ca zilnic plange !”

La trei ani de zile, inainte de Florii, a venit el la duhovnic sa se marturiseasca. Iar duhovnicul i-a spus :

– Frate Ioane, cum mai stai? Mama te mai cerceteaza?

– Parinte, mai rar. Parca as dori s-o aud mai des, dar mai rar se aude!

El a slabit de atata post. Trei ani de zile mancare fara untdelemn, cinci sute de metanii pe zi si ascultarea grea in manastire, si atunci a zis duhovnicul :

- Frate Ioane, iata vine saptamana Sfintelor Patimi. De la Florii pana in ziua de Pasti sa nu gusti nimic, nici apa, nici mancare, iar in sambata Pastilor sa vii la mine.

Si a venit in sambata Pastilor foarte slabit, dar vesel oarecum, ca Duhul Sfant, dupa masura pocaintei, il bucura.

– Iata, frate Ioane, noi mergem la slujba invierii la noapte, tu insa sa nu vii la biserica.

– Dar ce sa fac, parinte?

– Du-le in chiliuta ta, pregateste-ti candela, pune-i untdelemn, pune fitil si n-o aprinde. Roaga-te la Dumnezeu si pomeneste si pe mama ta, ca ea este martira si are mare trecere la Dumnezeu sa te ajute cu rugaciunea. Si daca va fi un semn si ti se va aprinde candela singura, sa stii ca te-a iertat Dumnezeu si mama ta de tot pacatul.

El s-a dus in chilie – nu mancase de la Florii nimic -, s-a pus cu fata la pamant si a inceput sa se roage: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul, pentru rugaciunile Preasfintei Maicii Tale si ale mamei mele !”

Si asa s-a rugat patru ceasuri, cu multe lacrimi si, vazand ca nu-i nici un semn si trebuia sa iasa cu Invierea, s-a aruncat in chipul crucii si striga cat putea la Mantuitorul, la Maica Domnului si la mama lui sa-l ierte si sa-i dea un semn de mangaiere ca l-a iertat.

Cand se trageau clopotele pentru inviere si toti calugarii ieseau afara, deodata, o lumina dulce a umplut chilia lui si s-a aprins candela singura, iar de la sfintele icoane s-a auzit un glas : “Puiul mamei, te-am iertat!”

Dupa atata jertfa, mama buna, tot mama a ramas! In loc ca el sa faca treizeci de ani de pocainta sau cincisprezece in manastire, in trei ani de zile mama l-a iertat. L-a adeverit prin aprinderea candelei. Dupa ce a omorat-o, dupa ce a suferit martiriul din mana lui, ea tot cu inima de mama a ramas.

Iubiti credinciosi, v-am spus aceasta ca sa va fie mila unul de altul. Acestea sa le tineti: Sa avem catre Dumnezeu inima de fiu, catre noi, minte de judecator, si catre aproapele, inima de mama!

Oricine ne-ar gresi, sa-l iertam; si cum este o mama buna care iarta pe toti, asa sa iertam si noi. Daca ar fi asa, pe fata pamantului, sa se iubeasca toti unii cu altii cum iubeste mama pe copii, pamantul s-ar face cer, s-ar face rai, n-ar mai fi judecati, n-ar mai fi morti, n-ar mai fi razboaie, n-ar mai fi tulburari, ci ar fi mila si indurare si bucurie in toata lumea.

Dumnezeu, Cel in Treime inchinat, Tatal, Fiul si Duhul Sfant, pentru rugaciunile Preacuratei Stapanei noastre Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria si cu ale tuturor sfintilor, sa ne miluiasca, sa ne ajute si noua pacatosilor sa tinem minte aceasta invatatura, ca sa avem catre Dumnezeu inima de fiu, catre noi sa avem minte de judecator, si catre aproapele, inima de mama. Amin.

Sursa: sfaturiortodoxe – Parintele Cleopa