"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....
Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...
Patria acestui cuvios Macarie era Egiptul, iar satul său se numea Ptinapar. Părinţii lui erau de un nume cu cei mai vechi dintre sfinţi, strămoşii Avraam şi Sara, pentru că Avraam era numele tatălui lui Macarie, avînd treapta de preot, şi maica lui se numea Sara. De vreme ce erau neroditori, se depărtaseră de traiul însoţirii, însă cu duhul erau tot uniţi.
Ei îşi înfrumuseţau viaţa cu înfrînarea şi cu postul, cu rugăciunile şi cu privegherea, cu milosteniile şi cu primirea de străini şi cu multe alte fapte bune. Dar făcîndu-se prin voia lui Dumnezeu năvălirea neaşteptată a barbarilor asupra Egiptului, şi averile lor răpindu-se din mîinile acelora, au sărăcit foarte mult şi se gîndeau să iasă din patria lor.
Dar într-o noapte, dormind Avraam, i s-a arătat sfîntul patriarh Avraam, cinstit la vedere şi luminat cu frumuseţe, strălucindu-i hainele ca soarele; deci, acela mîngîindu-l şi zicîndu-i să aibă nădejde spre Domnul, l-a sfătuit ca să nu se depărteze cu totul de părţile Egiptului, ci să se mute numai în satul ce se numeşte Ptinapar, care este în hotarele Egiptului, şi să nu se lipsească de unirea cu soţia lui, de vreme ce, zicea Sfîntul Avraam, "Dumnezeu voieşte să vă binecuvînteze cu rod fericit, precum m-a binecuvîntat şi pe mine, care eram străin în pămîntul Canaan, dîndu-mi fiu la bătrîneţe".
Preotul Avraam deşteptîndu-se din somn, a spus soţiei sale Sara vedenia sa. Şi amîndoi au dat laudă lui Dumnezeu; apoi nezăbovind, s-au mutat în satul Ptinapar. Nu era departe acel sat de pustia Nitriei, şi, precum se vede, dumnezeiasca rînduială a mutat acolo pe părinţii lui Macarie, ca astfel fiul lor care avea să se nască, să iubească mai cu înlesnire viaţa pustnicească.
Petrecînd Avraam cu soţia sa în satul Ptinapar, s-a întîmplat că s-a îmbolnăvit rău şi aştepta să moară. Dar, într-o noapte, zăcînd pe patul durerii şi adormind puţin, a avut o vedenie în acest fel: I se părea că vede pe îngerul lui Dumnezeu ieşind din altar şi, apropiindu-se de dînsul, îi zise: "Avraame, Avraame, scoală-te de pe patul tău." Iar el i-a răspuns: "Sînt bolnav, Doamne, şi nu pot să mă scol." Iar îngerul luîndu-l de mînă, cu veselie zicea către dînsul, cu glas blînd: "Dumnezeu te-a miluit.
El a izgonit boala de la tine şi-ţi dăruieşte binecuvîntarea Sa, pentru că femeia ta Sara va naşte un fiu, numit cu numele "fericirii", care va fi locaşul Sfîntului Duh şi îngereşte pe pămînt va vieţui şi printr-însul mulţi se vor duce la Dumnezeu." Într-această vedenie bolnavul deşteptîndu-se, îndată a simţit că este cu totul sănătos, şi sculîndu-se, umbla plin de frică şi de bucurie; iar toate cele văzute şi grăite de înger în vedenie le-a spus soţiei sale
Apoi cum că aceea era adevărată, îl încredinţa schimbarea lui din durerea cea mare întru desăvîrşita sănătate, şi împreună au mulţumit lui Dumnezeu, preamilostivului şi de bine dătătorului său. După aceasta, Sara a zămislit la bătrîneţe şi venind vremea a născut un fiu de parte bărbătească şi i-au pus numele Macarie, care se tîlcuieşte "fericit" şi l-au luminat pe el cu Sfîntul Botez.
Venind copilul în vîrstă desăvîrşită şi dumnezeieştile cărţi bine deprinzîndu-le, părinţii lui, ca şi cum uitaseră sfătuirea îngerească din vedenia cea despre dînsul, au voit ca să-l însoţească cu femeie chiar şi nevrînd; dar el cu totul se lepăda, dorind să se însoţească cu neîntinata mireasă, adică cu viaţa cea fericită; însă fiind silit, s-a supus la părinteasca voie, punînd bun sfat în minte.
Şi săvîrşindu-se ospăţul cel de nuntă, tînărul Macarie fiind dus în casă, s-a prefăcut că e bolnav ca şi cum îi venise deodată rău, şi neatingîndu-se de a sa mireasă, a ieşit curat din casă, ridicîndu-şi către Dumnezeu ochii inimii şi către El punînd nădejdea, se ruga cu putere, ca să-i ajute degrabă spre a putea să se dezlege de viaţa lumească şi să se facă monah.
Într-una din zile, s-a întîmplat unora din ai lor ca să meargă la Muntele Nitriei, ca să aducă de acolo nitru (adică silitră); pentru că acolo se află multă de aceasta şi de aceea muntele se numeşte Nitria; deci, a mers cu dînşii şi Macarie, după porunca părinţilor săi, şi venind la iezerul Nitriei, s-a abătut puţin din cale, vrînd să se odihnească; apoi a adormit, şi în vis i se părea că vede un bărbat minunat, strălucind cu lumina şi zicînd către dînsul: "Vezi, Macarie, aceste locuri pustii, priveşte-le, pentru că se cade ţie ca în aceste pustietăţi să te sălăşluieşti". După vedenia aceasta, Macarie deşteptîndu-se, gîndea la cele ce i s-au zis de către cel văzut şi nu pricepea ce să fie; pentru că într-acea vreme încă nu erau vieţuitori în pustie, afară de marele Antonie şi în alt loc în pustia cea mai dinăuntru era Pavel Tebeul, neştiut de nimeni.
Deci, a treia zi, întorcîndu-se din Nitria acasă, a aflat pe mireasa sa bolnavă de friguri, şi fiind aproape de sfîrşit, a şi murit înaintea ochilor lui şi întru feciorie curată s-a dus la veşnica viaţă. Iar Macarie s-a încredinţat lui Dumnezeu şi se gîndea la a sa moarte, zicînd în sine: "Macarie, ia aminte şi te îngrijeşte pentru sufletul tău, pentru că se cade şi ţie ca, după puţină vreme, să laşi viaţa aceasta".
Macarie neîngrijindu-se de nimic pămîntesc, era pururea în casa Domnului, nevoindu-se cu citirea dumnezeieştilor cărţi. Părinţii văzîndu-i o viaţă ca aceea, nu mai îndrăzneau să pomenească de nume femeiesc înaintea feţei lui, ci se bucurau de curăţia vieţii lui. Avraam, tatăl lui, îmbătrînind foarte şi căzînd în boală, era lipsit de vedere, din cauza bătrîneţii şi a bolii, de aceea îi slujea fericitul Macarie cu osîrdie şi cu dragoste; apoi s-a mutat din viaţă bătrînul plin de zile şi s-a dus către părinţii săi.
Trecînd şase luni după mutarea tatălui său Avraam, s-a sfîrşit întru Domnul şi Sara, maica lui Macarie. El dînd pe părinţii săi obişnuitei îngropări creştineşti, era acum liber de toate; şi a împărţit toate cele rămase de la părinţi la cei ce aveau nevoie de ajutor. Dar era mîhnit că nu avea cui să-şi descopere tainele inimii sale şi să afle sfat bun, unde să se ducă şi de cine să fie povăţuit la viaţa cea plăcută lui Dumnezeu şi se ruga Lui cu osîrdie să-i trimită un povăţuitor bun, care ar putea să-i arate calea mîntuirii.
Sosind pomenirea unuia din sfinţi, căruia după obiceiul părinţilor săi, voia să-i săvîrşească praznicul, el a gătit prînz nu numai pentru vecini, dar mai ales pentru cei săraci şi scăpătaţi. Atunci, stînd în biserică la cîntare, a văzut un monah bătrîn intrînd în biserică, cărunt la păr, avînd barbă pînă la brîu, galben la faţă de pustnicie, foarte cinstit la vedere şi al cărui chip dinăuntru, adică al sufletului, era înfrumuseţat cu podoabele faptelor bune.
Monahul nu era departe de satul acela, şi îşi avea chilia sa pustnicească la un loc liniştit, nearătîndu-se la nimeni; iar într-acea vreme, Dumnezeu rînduind aşa, monahul a venit la biserica ce era în sat, pentru împărtăşirea cu prea curatele Taine. Pe acest monah l-a rugat Macarie ca, după săvîrşirea dumnezeieştii Liturghii, să intre în casa lui, la masa cea de obşte; iar după masă şi după ospătarea de ajuns a tuturor, ducîndu-se fiecare la locul său, Macarie a oprit puţin pe monah şi luîndu-l de-o parte a căzut la picioarele lui şi i-a zis: "Să nu mă opreşti ca dimineaţă să vin la sfinţia ta, pentru că voiesc să te am sfetnic bun în viaţa mea". Bătrînul i-a răspuns: "Să vii, fiule, cînd vei voi". Şi a plecat.
A doua zi s-a dus Macarie la bătrîn şi i-a spus toate tainele inimii sale, cum doreşte cu toată osîrdia să slujească Domnului; şi a rugat pe bătrîn să-l povăţuiască ce se cade să facă. Bătrînul l-a întreţinut în ziua aceea la el cu vorbe folositoare de suflet, şi apunînd soarele, i-a dat puţină pîine cu sare, apoi i-a zis să se odihnească. Stînd singur la rugăciune şi avîndu-şi mintea sus, fiind noapte adîncă, s-a făcut o vedenie şi a văzut un sobor de monahi cu chipuri albe şi avînd aripi, care înconjurînd pe Macarie, ziceau: "Scoală-te, Macarie, şi începe slujba cea poruncită de la Dumnezeu; nu aştepta altă vreme, că bărbatul leneş nu se luptă cu isteţime, iar cel nesîrguitor dobîndeşte preţul celui leneş.
Văzînd acestea dumnezeiescul bătrîn, dimineaţa le-a spus lui Macarie şi liberîndu-l, i-a zis: "Fiule, ceea ce voieşti să faci, fă mai degrabă, că te cheamă Dumnezeu pentru mîntuirea multora; de aceea, de acum să nu te leneveşti la lucrurile cele plăcute lui Dumnezeu". Deci, învăţîndu-l mult despre rugăciune, priveghere şi post, l-a liberat cu pace. Fericitul Macarie întorcîndu-se acasă, a împărţit la săraci toate ale sale, nelăsînd nimic pentru trebuinţa sa.
După puţine zile, liberîndu-se de toate grijile vieţii şi rămînînd singur ca un sărac, s-a dus iarăşi la bătrîn, dîndu-se cu totul Domnului pentru slujirea cea bună. Iar bătrînul primind cu dragoste pe dumnezeiescul tînăr Macarie şi arătîndu-i începuturile vieţii monahiceşti cele liniştitoare şi învăţîndu-l a împleti coşniţe, lucru cuviincios mîinilor monahilor, i-a făcut chilie în alt loc, nu departe de el; pentru că acel părinte dorea să vieţuiască singur în numele lui Dumnezeu şi a dus în acea chilie pe ucenic, dîndu-i cuviincioasele porunci despre rugăciune, despre hrană, şi despre lucrul mîinilor.
Astfel fericitul Macarie a început în numele lui Dumnezeu a alerga pe calea cea sfîntă a vieţii monahiceşti; şi sporind din zi în zi în legea Domnului, s-a întîmplat după cîtăva vreme că a venit în satul acela episcopul părinţilor acelora şi aflînd despre fericitul Macarie de la locuitorii satului, l-a chemat la el şi cu sila l-a făcut cleric la biserica aceea, deşi era încă tînăr. Dar nu după multe zile supărîndu-se Macarie de slujirea aceasta prin care i se tulbura liniştea, a fugit de acolo şi s-a sălăşluit într-un sat oarecare; şi venind la dînsul un om neînvăţat, dar cucernic, îi slujea luînd lucrul mîinilor lui şi vînzîndu-l, îi aducea hrană. Dar diavolul nesuferind a se vedea învins de monahul cel tînăr, se înarma asupra lui şi lupta cu multe feluri de meşteşuguri, aducîndu-i uneori necuviincioase gînduri, iar alteori năvălind asupra lui prin năluciri şi înfricoşări; pentru că priveghind el în rugăciunea de noapte, diavolul cutremura casa din temelie, iar alteori închipuindu-se în şarpe şi tîrîndu-se pe pămînt, se repezea asupra lui. Iar fericitul Macarie îngrădindu-se cu rugăciune şi cu semnul Sfintei Cruci, socotea întru nimic meşteşugirile lui, grăind ca David: Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua şi nici de lucrul ce umblă în întuneric.
Deci, neputînd vicleanul să biruiască pe cel nebiruit, a aflat asupra lui o meşteşugire ca aceasta: Un bărbat din locuitorii satului aceluia avea o fiică, pe care un tînăr i-o cerea spre nelegiuită însoţire; dar fiindcă era sărac şi neînvăţat, de aceea părinţii se mîndreau faţă de tînărul acela, nevrînd să dea pe fiica lor după dînsul. Dar fecioara iubea pe tînăr şi aprinzîndu-se de asemenea cu dragoste, s-a unit în taină şi s-a aflat fecioara avînd în pîntece; deci întrebînd ea pe acel tînăr ce răspuns ar putea să dea părinţilor, acela, avînd înlăuntru pe învăţătorul răutăţii, i-a zis: "Spune că sihastrul acela ţi-a făcut aceasta".
Ea ascultînd sfatul vicleanului şi-a ascuţit limba sa de şarpe asupra nevinovatului monah, căci cînd au cunoscut părinţii că fecioara este însărcinată, bătînd-o, au început a o întreba: "Cu cine ai căzut în păcat?" Ea a răspuns: "Cu sihastrul vostru, pe care-l socotiţi că este sfînt; căci odată, aflîndu-mă afară din sat şi apropiindu-mă de locul unde petrece el, m-a întîmpinat în cale şi mi-a făcut silă, iar eu de ruşine şi de frică, nu l-am spus la nimeni pînă acum".
Prin aceste cuvinte ca de nişte săgeţi lovindu-se părinţii şi rudeniile ei, au pornit cu toţii asupra sfîntului şi au alergat la chilia lui, umplînd văzduhul de strigare şi de cuvinte dosăditoare; apoi scoţîndu-l din chilie, l-au bătut mai multă vreme şi l-au dus cu dînşii în sat. Aducînd multe vase lepădate, ulcele înnegrite, toarte de ulcioare, şi legîndu-le într-o funie, le-au spînzurat de grumajii lui şi-l purtau prin sat cu negrăită batjocură, bătîndu-l, împingîndu-l, trăgîndu-l de păr, călcîndu-l cu picioarele şi strigînd: "Acest monah a necinstit pe fecioara noastră; apucaţi-l toţi şi-l bateţi".
Din întîmplare, trecea pe acolo un cinstit bărbat, care văzînd ceea ce se făcea, a zis celor ce-l băteau: "Pînă cînd veţi bate fără de vină pe străinul monah, neştiind dacă lucrul este adevărat? Pentru că socotesc că este năpastă, iar nu lucru adevărat". Dar aceia nu-l ascultau şi îşi arătau răutatea lor. Însă iubitorul de Hristos, cel ce pentru Dumnezeu slujea pe Macarie, mergînd în urma celui purtat astfel, se ruşina, plîngea şi nu putea să-l apere şi să scoată pe Macarie din mîinile lor pe care ca nişte cîini îl înconjuraseră. Apoi, aceia întorcîndu-se către slujitorul său, se porneau cu dosădiri şi cu ocări, zicîndu-i: "Sihastrul căruia îi slujeşti, iată ce a făcut".
Şi l-au bătut pe Macarie cu beţele, pînă ce şi-au săturat mînia şi iuţimea, încît se tăvălea pe cale aproape mort. Iar părinţii acelei fete ziceau: "Să nu-l lăsăm pînă ce nu ne va da garant, că va hrăni pe fecioara noastră, pe care a îngreunat-o". Iar Macarie abia fiind viu, a zis către slujitorul său: "Fii garant pentru mine, omule".
Acesta gata fiind să moară pentru dînsul, s-a obligat astfel; şi luînd pe Macarie, abia a putut să-l ducă la chilia lui, neputînd să meargă de bătăile cele cumplite. Tămăduindu-se, puţin după aceasta a început a se nevoi la lucru, zicînd în sine: "Macarie, ai femeie şi copii, deci nevoie îţi este ca ziua şi noaptea să lucrezi, ca să-i hrăneşti". Şi lucrînd coşniţe, le vindea prin mîna slujitorului şi trimitea fecioarei preţul ce lua pentru hrană.
Apoi, venind ziua să nască, a ajuns-o dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru că a grăit fărădelege asupra dreptului şi nu putea să nască. Pentru aceea a pătimit multe zile şi nopţi, cu amar strigînd de durerea cea mare, de vreme ce nu putea să iasă dintr-însa pruncul; însă şi pe părinţii ei îi durea inima văzînd-o într-o suferinţă ca aceea şi nepricepîndu-se, ziceau: "Ce să fie aceasta?" Iar ea atunci, chiar nevrînd, a spus adevărul, strigînd; "Amar mie, ticăloasa, care sînt vrednică de mii de morţi, căci asupra dreptului acestuia am adus clevetire şi am minţit că este vinovatul stricăciunii mele; el este nevinovat, iar tînărul care a voit să mă ia, acela mi-a făcut acestea".
Deci, auzind părinţii aceasta şi toţi vecinii au rămas uimiţi, pentru că a venit asupra lor ruşine şi frică şi pentru că pe robul lui Dumnezeu, monahul cel nevinovat, l-au chinuit atît de rău; apoi au strigat: "Vai nouă!"
Atunci s-a înştiinţat despre aceasta tot satul şi toţi s-au adunat cu mic cu mare la curtea omului aceluia şi auzeau cele ce se spuneau despre fecioară şi cum că sihastrul este nevinovat; deci se ocărau singuri, pentru că toţi au pus mîinile cu nemilostivire asupra sfîntului. Şi s-au sfătuit cu părinţii fecioarei să meargă la robul lui Dumnezeu şi să cadă cu plîngere la picioarele lui, cerîndu-i iertare; ca nu cumva să-i ajungă mînia lui Dumnezeu pe toţi, pentru chinuirea lui cea fără de vină.
Auzind aceasta slujitorul şi garantul lui Macarie, a alergat degrabă la sfînt cu veselie şi i-a zis: "Bucură-te, părinte Macarie, pentru că bună şi luminoasă ni s-a arătat nouă ziua de astăzi, de vreme ce ocara cea dintîi a prefăcut-o Dumnezeu în slavă şi eu de acum voi fi liber de garanţie, iar tu te-ai arătat fără patimă, drept şi preaslăvit pătimitor; căci acea femeie nedreaptă, care a adus năpastă asupra ta, şi fiind tu nevinovat te-a clevetit, a ajuns-o judecata lui Dumnezeu şi nu poate să nască.
Acum a spus cum că nu tu eşti vinovat, ci un oarecare tînăr; deci, toţi locuitorii satului, de la mic pînă la mare, vor să vină la tine cu pocăinţă, ca să proslăvească pe Dumnezeu pentru întreaga înţelepciune şi răbdarea ta, şi să ceară de la tine iertare, ca să nu vină vreo pedeapsă de la Dumnezeu asupra lor, căci te-au chinuit pe tine".
Auzind acestea smeritul cugetător Macarie, cu greu le-a ascultat, nevrînd cinstea şi slava omenească; căci mai cu voie îi era lui necinstea decît să primească cinste de la oameni. Şi venind noaptea, s-a sculat şi a fugit de acolo şi s-a dus întîi la Muntele Nitriei, unde cîndva dormind, a avut vedenia. Acolo a petrecut trei ani într-o peşteră şi s-a dus apoi la Muntele Faran, la marele Antonie, care petrecea pustniceşte în nevoinţă, pentru că auzise de dînsul, pe cînd era în lume, şi dorea să-l vadă.
Şi fiind primit de Cuviosul Antonie cu dragoste, Macarie i s-a făcut ucenic de aproape şi a petrecut la dînsul vreme îndelungată, povăţuindu-se la desăvîrşită viaţă întru fapte bune; deci era următor întru toate părintelui său, care a arătat multe nevoinţe şi atît de mult a sporit în viaţa monahicească, încît a întrecut pe ceilalţi fraţi; pentru care era numit de dînşii "tînăr bătrîn". Căci în anii tinereţelor sale, a arătat viaţă bătrînească şi se lupta ziua şi noaptea cu diavolii, care uneori se închipuiau în diferite chipuri şi năluciri, ca nişte ostaşi înarmaţi, călare pe cai.
Apoi îndreptîndu-se spre război, cu sălbăticie năvăleau asupra lui cu chiote, gîlceavă şi cu tulburări, fiind fără număr, voiau ca să-l ucidă. Iar uneori în chip nevăzut aduceau gînduri necurate asupra lui şi cu toate meşteşugirile se sileau să clatine şi să dărîme zidul cel întemeiat de Hristos.
Dar nicidecum n-au putut să vatăme pe luptătorul cel care a luat pe Dumnezeu de ajutor, şi zicea ca David: Aceştia în căruţe şi pe cai, iar eu numele Domnului voi chema; că aceia să fie împiedicaţi şi să cadă, iar eu întru Dumnezeu voi avea putere. El va defăima pe vrăjmaşii mei, adică pe diavolii cei ce mă supără.
Într-o noapte, dormind fericitul, l-au împresurat o mulţime de diavoli, deşteptîndu-l şi zicîndu-i: "Scoală-te şi cîntă cu noi şi nu dormi". Iar cuviosul cunoscînd meşteşugirile drăceşti, nu se sculă şi le răspunse: Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, cel gătit tatălui vostru şi vouă. Iar ei au zis: "Aduci astfel de hulă asupra noastră, şi cu dosădire ne răspunzi nouă?".
Grăit-a sfîntul: "Care din diavoli scoală pe cineva la slujba lui Dumnezeu sau îl învaţă la fapte bune?" Iar ei grăind multe şi nesuferind ca să fie nebăgaţi în seamă de dînsul, văzînd că nu puteau să-l scoale, toţi cu mînie s-au pornit asupra lui şi au început a-l bate. Iar sfîntul a strigat: "Hristoase, ajută-mi şi mă izbăveşte de aceştia, că m-au înconjurat ca nişte cîini mulţi şi au deschis asupra mea gura lor". Şi îndată mulţimea diavolească a pierit cu sunet.
Iar pe cînd cuviosul aduna din pustie frunze de finic, ducîndu-le în chilie spre facerea coşniţelor, l-a întîmpinat diavolul în cale cu o seceră şi voia să-l lovească, dar n-a putut şi i-a zis lui: "Multe nevoi rabd eu de la tine, o! Macarie, căci nu pot să te biruiesc; însă toate cele ce tu le faci, le fac şi eu: posteşti tu şi eu nicidecum nu mănînc; priveghezi tu, şi eu deloc nu dorm; dar una este cu care mă biruieşti pe mine"; deci i-a zis Macarie: "Care este una aceea?" Răspuns-a diavolul: "Smerenia ta; pentru aceea nu pot să stau împotriva ta".
Fericitul Macarie, avînd 40 de ani de la naşterea sa, a luat de la Dumnezeu darul tămăduirilor şi al proorociei, cum şi stăpînire asupra necuratelor duhuri; apoi s-a învrednicit treptei preoţeşti şi a fost conducător părinţilor celor ce vieţuiau în schit. Iar pentru hrana şi băutura lui cum postea, nu se cuvine a grăi multe; de vreme ce nici între cei mai lipsiţi de grijă monahi nu se putea afla acolo îmbuibare sau mîncăruri mai bune, pe de o parte pentru lipsa cea mare a celor de trebuinţă, iar pe de alta pentru rîvna cea dumnezeiască a multor părinţi care petreceau acolo; căci fiecare urma unul altuia în viaţa cea pustnicească, iar mai ales se sîrguiau a se întrece.
Despre alte nevoinţe ale acestui ceresc bărbat se povestea între părinţi cum că neîncetat era întru înălţarea minţii către Dumnezeu şi cea mai multă vreme se lipea de Dumnezeu cu mintea decît de lucrurile lumii aceştia. Apoi cerceta pe părintele şi pe învăţătorul său, Antonie cel Mare, şi de dînsul mult se povăţuia, vorbind cu dînsul cuvinte duhovniceşti. În urmă, s-a învrednicit după fericitul sfîrşit al lui Antonie a lua de la cei doi ucenici ai aceluia, ca o bogată moştenire, toiagul cu care îşi sprijinise trupul său neputincios, din cauza bătrîneţelor şi nevoinţelor pustniciei; iar cu toiagul a luat duhul îndoit, precum Elisei l-a luat de la Ilie şi făcea minuni mari, pe care acum este vremea a le povesti.
Un egiptean iubitor de păcate, fiind rănit de pofta păcatului spre o femeie străină, frumoasă la chip, dar neputînd s-o plece spre desfrînare, pentru curăţia ei şi pentru cinstea şi dragostea pe care o avea pentru bărbatul său, s-a dus la un fermecător, rugîndu-l ca să facă pe femeia aceea să-l iubească; ori cu farmecele sale să facă pe bărbatul ei ca s-o urască şi s-o gonească; fermecătorul acela a luat multe daruri de la egiptean şi a făcut obişnuitele sale meşteşu-giri, sîrguindu-se cu multe farmece ca să înşele pe acea femeie curată, spre desfrînare.
Apoi neputînd să înduplece mintea ei cea nemişcată spre acea faptă rea, a fermecat ochii celor ce căutau la dînsa; şi a făcut aşa ca tuturor celor ce o vedeau să li se pară că nu este femeie cu faţă de om, ci animal parte femeiască; deci, intrînd bărbatul în casă, cînd a văzut-o întru asemănare de animal, s-a spăimîntat, şi nu pricepea ce este, pentru că vedea că pe patul lui se odihneşte un animal. Vorbea cu dînsa şi nu putea să audă nici un răspuns, decît numai o vedea mîniindu-se. Însă ştia că este femeia lui şi a cunoscut răutatea pizmaşului, cum că era prefăcută de oameni răi întru asemănare de dobitoc, de care lucru era în mare mîhnire şi plîngea.
Chemînd preoţi în casa sa, le-a arătat pe femeia lui, dar nici aceia nu puteau cunoaşte ce avea: cum şi pentru ce s-a prefăcut în animal. Căci şi ochii acelora ca nişte fermecaţi vedeau animal; şi trecuseră trei zile de cînd i se făcuse ei aceasta şi nici un fel de hrană nu primea, pentru că nici ca animalul nu primea fîn, nici ca omul nu putea să mănînce pîine. Apoi, bărbatului ei i-a venit în minte s-o aducă în pustie, la Cuviosul părinte Macarie.
Deci, punînd pe dînsa frîul ca pe un animal, s-a dus, luînd după sine pe femeia sa întru asemănare de animal. Pe cînd se apropia de chilia cuviosului, fraţii ce stăteau afară, au început a cîrti asupra lui, întrebîndu-l pentru ce vrea să intre în mînăstire cu acel animal? Iar el a zis către dînşii: "Am venit aici, ca animalul acesta să cîştige mila de la Domnul cu rugăciunile Sfîntului Macarie".
Şi întrebîndu-l monahii: "De ce pătimeşte?" Omul a zis: "Acest animal pe care îl vedeţi este femeia mea şi cum s-a prefăcut nu ştiu; iată acum sînt trei zile de cînd nici un fel de hrană nu gustă nicidecum". Iar fraţii auzind acestea, au mers să spună sfîntului, căruia acum i se descoperise şi se ruga lui Dumnezeu pentru dînsa.
Fraţii spunîndu-i despre acest lucru şi arătîndu-i dobitocul cel adus, sfîntul a zis către dînşii: "Voi singuri sînteţi dobitoace, de vreme ce aveţi ochi răi, iar ea precum este făcută, aşa rămîne femeie şi nu este schimbată întru altă fire; ci aşa se pare ochilor voştri cei înşelaţi de farmece". Deci, sfinţind apă, a turnat pe capul ei, rugîndu-se, şi îndată a făcut-o să fie în chipul său cel dintîi; încît toţi cei ce căutau la dînsa au văzut-o că este femeie, cu faţă de om.
Apoi, poruncind să-i dea ei să mănînce, a făcut-o femeie sănătoasă. Şi au mulţumit lui Dumnezeu, bărbatul şi femeia, cum şi toţi cei ce vedeau această minune. Apoi, sfîntul a învăţat pe femeie, ca adeseori să meargă la sfînta biserică şi să se împărtăşească cu preacuratele lui Hristos Taine; căci pentru aceea, zicea el, a venit asupra ta acea ispită, fiindcă cinci săptămîni au trecut, de cînd ai fost părtaşă dumnezeieştilor Taine. Astfel învăţîndu-i şi sfătuindu-i pe amîndoi, i-a liberat în pace. Asemenea şi o altă fecioară, prefăcută în animal de vrăjitori, aducînd-o părinţii ei la sfîntul, a tămăduit-o cu rugăciunea. Iar pe o altă fecioară, plină de răni, prin ungerea cu untdelemn sfinţit, a făcut-o sănătoasă.
Deci, mulţi supărau pe cuviosul, unii pentru rugăciuni şi binecuvîntări şi pentru folosirea de învăţătură de la dînsul, iar alţii pentru tămăduiri; pentru aceea sfîntul şi-a săpat o peşteră adîncă în chilie, ca de o jumătate stadie, şi se ascundea de cei ce veneau la dînsul fără vreme, cînd îi întrerupeau gîndirea la Dumnezeu şi rugăciunea.
Atîta dar avea de la Dumnezeu, încît învia şi morţi. Un monah oarecare, şezînd în preajma Nilului, s-a lipit de el diavolul mîndriei. Deci, întîi l-a rătăcit de la adevărata credinţă şi l-a adus la cugetarea celor ce se numeau Ierachteni, care ziceau că Mîntuitorul n-a luat trup omenesc, nici că înviază trupul nostru cu care ne-am îmbrăcat şi că trei începători sînt: Dumnezeu, materia şi răutatea. Astfel a atras la răzvrătirea a 500 de suflete. Şi a putut face aceasta căci grăia multe bîrfeli de acest fel către mulţi. Apoi şi diavoli a scos, după cum se spune de Domnul nostru în Sfintele Evanghelii: Căci vor da semne şi minuni, încît ar fi fost cu putinţă să amăgească şi pe cei aleşi; căci cu domnul diavolilor, într-adevăr, scotea pe diavoli, pentru pierzarea sufletelor.
Deci, episcopul acelui loc a venit cu clerul său la părintele Macarie, robul lui Dumnezeu, şi rugîndu-l, îi zise: "Vino şi ajută-ne; căci dacă pînă trăieşti tu nu vom curăţi vecinătatea noastră, toţi se vor lipi de dînsul şi întru pierzare se vor duce". Iar sfîntul a zis către dînsul: "Iată că vin, dar fiind om simplu, ce pot să fac eu?" Episcopul stăruia, rugîndu-l: "Eu aşa cred că, dacă va veni Dumnezeu, va împăca Biserica Sa; căci eu de multe ori avînd gînd să vin, am fost împiedicat de treburile eparhiei; iar acum, numai suferind pierzarea poporului, şi încă temîndu-mă de osînda lui Dumnezeu, care zice: Sîngele lor din mîinile voastre îl voi cere; de aceea am venit la tine, căci Dumnezeu m-a trimis.
Atunci Avva Macarie sculîndu-se, a mers cu dînsul şi a venit la amăgitorul acela, pe care, cînd l-a văzut bătrînul, a zis episcopului: "Acesta are un diavol din cei stăpînitori şi ai cunoscut că acesta nu este locul meu. Împotriva acestor duhuri nu m-am luptat deloc, căci sînt două cete de diavoli, una este care aduce plăcerile şi dezmierdările în trupul omului, iar alta care amăgeşte sufletele, dar care este foarte lesne de biruit. Aceste duhuri le rînduieşte satana la vrăjitori şi amăgitori, ca şi la începătorii de eresuri". Episcopul a zis: "Este trebuinţă de rugăciune din adîncul inimii, căci cuvîntul nu are nici o putere".
Deci, i-a poruncit să iasă la dînşii; iar el ieşind, episcopul i-a zis: "Cum de n-ai venit de atîta vreme la noi?" Iar el a răspuns: "Pentru că nu credeţi drept". Zis-a către dînsul Sfîntul Macarie: "Dar tu crezi bine?" Iar el a zis: "Foarte bine". Sfîntul i-a zis: "Care este aceea pe care noi nu o cugetăm bine?" El a răspuns: "Fiindcă ziceţi că trupul a înviat; şi încă mai ziceţi că şi Dumnezeu a luat asupră-şi trup şi oase". Bătrînul i-a zis: "Dacă zicem de la noi, rău zicem, iar dacă astfel a grăit adevărul, tu pentru ce grăieşti împotrivă? Cu toate acestea noi vom spune ţie cum credem şi dacă te vei îndupleca, bine vei face; iar dacă nu, tu însuţi vei primi pedeapsa de la Dumnezeu, pe ale cărui dogme le lepezi". El a zis: "Eu întîi să-ţi spun credinţa mea". Iar sfîntul a zis: "Credinţa rea nici să nu se numească credinţă".
Deci, a poruncit episcopului să zică Simbolul credinţei şi episcopul a zis: Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul; şi celelalte de aici înainte, cum şi alte graiuri de la apostolul. Atunci s-a ruşinat ereticul şi neavînd ce să răspundă, a zis către Sfîntul Macarie: "Mie nu-mi grăi credinţa cea din cuvinte, ci să mergem la morminte şi tu să înviezi cu trupul pe unul din cei ce zac acolo şi voi crede că bine cugetaţi, ori eu să scot suflet fără de trup, şi să vă ruşinez pe voi". Şi întorcîndu-se Sfîntul Macarie, a zis episcopului: "Mare este răul, căci şi pe Dumnezeu îl ispitim, ca pentru un îndrăcit să se facă atît de mare semn". Zis-a episcopul: "Ba nu părinte, ci pentru o eparhie întreagă".
Atunci au mers la morminte şi a venit şi Ierachtenul să cheme pe diavol. Şi mult făcîndu-şi rugăciunea lui cea ereticească, nu putea să scoată nici un suflet fără trup din mormînt. Atunci diavolul n-a ieşit ca mai înainte, căci îi sta împotrivă Duhul cel Sfînt. Şi cînd a văzut că nimic n-a putut face, le-a zis: "Pentru necredinţa voastră nu poate să iasă". Episcopul a zis: "Dacă am fi fost rău-credincioşi, atunci mai vîrtos trebuia să iasă, ca să mustre necredinţa noastră".
Iar bătrînul rugîndu-se în sine, netăgăduind nimic, a plecat genunchii la pămînt, după ce a stat un ceas la rugăciune; împreună cu toţi care erau de faţă, s-a ridicat, şi lovind cu toiagul cel de finic un mormînt, pentru că toiegele monahilor celor de acolo sînt de finic, a înviat un om din mormînt, nu vreunul care a murit de curînd, ci unul mort de mult.
Această minune văzînd-o Ierachteanul, a leşinat şi ieşind diavolul dintr-însul, el a căzut la picioarele sfîntului, împreună cu tot poporul care era de faţă, şi cerea să-l ucidă; dar nu i-a lăsat sfîntul, ci l-a luat cu sine în pustie şi l-a izbăvit de rătăcire. Apoi, întrebînd pe cel ce a înviat dacă ştie pe Hristos, el a zis că n-a auzit despre El nici cînd trăia. Deci, sfîntul botezîndu-l, l-a avut cu sine trei ani şi apoi cu adevărată moarte a răposat, încît se potrivea şi la el cuvîntul Domnului, că nici acesta n-a greşit, nici părinţii lui; ci ca să se arate slava lui Dumnezeu într-însul.
Iar episcopul a întrebat pe Sfîntul Macarie dacă s-a suit în inima lui vreun cuget de slavă omenească, cînd a văzut înaintea lui atîta popor, faţă de o minune atît de mare? El a răspuns: "O inimă care are îndeletnicire a căta spre slava oamenilor, unul ca acesta pe Dumnezeu încă nu L-a cunoscut, şi ceea ce face, ca un om o face; iar cel ce s-a învrednicit de insuflarea lui Dumnezeu, întru multă nevoinţă se află, temîndu-se să nu cadă.
Unul ca acesta numai o credinţă are, de a ieşi din trup, iar slava omenească nici în gînd nu-i vine. Deci, o pildă ca aceasta îţi zic: "Închipuieşte-ţi pe cineva că umblă pe mare şi priveşte spre cer în soare; unul ca acesta dacă ar vedea locul pe unde umblă, s-ar scufunda. Astfel cel ce priveşte la slava lui Dumnezeu, slava cea de la oameni o nesocoteşte. Iar dacă împrejurul acesteia s-ar întoarce, cade din aceea şi căzînd astfel, se biruieşte de multe patimi".
Apoi Cuviosul Macarie a înviat încă şi un alt mort, pentru care părintele Sisoe povestea aşa: "Am fost în schit cu părintele Macarie şi a sosit vremea secerişului; atunci, mergînd la seceriş noi şapte, iată o văduvă aduna spice după noi şi plîngea neîncetat; apoi chemînd Macarie pe stăpînul holdei aceleia, l-a întrebat: "Ce are această bătrînă de plînge mereu?" Iar el a spus lui Macarie că bărbatul ei luînd de la cineva un zălog, a murit fără veste, nespunîndu-i ei unde a pus ceea ce a luat şi voieşte stăpînul zălogului aceluia ca s-o ia pe ea în robie cu copiii ei". Şi i-a zis Macarie lui: "Să-i spui ei ca să vină la noi, unde ne odihnim la amiază". Cînd a venit văduva aceea, a zis către dînsa bătrînul: "Întotdeauna plîngi astfel?" Ea a spus lui: "Bărbatul meu a murit grabnic; el luase de la cineva nişte aur să-l păstreze, dar nu mi-a spus unde l-a ascuns". Zis-a către dînsa bătrînul: "Vino ca să ne arăţi mormîntul bărbatului tău".
Deci luînd pe fraţi, a mers cu dînsa, apoi sosind la mormînt, bătrînul a zis către văduvă: "Du-te la casa ta". Şi rugîndu-se, a strigat bătrînul pe cel mort, zicînd către dînsul: "Unde ai pus vistieria cea străină?" Iar el a răspuns din mormînt: "În casa mea am ascuns-o, sub picioarele patului meu". Şi a zis lui bătrînul: "Dormi iarăşi pînă la ziua învierii".
Iar fraţii văzînd aceasta, au căzut de frică la picioarele lui. Şi le-a zis lor bătrînul: "Nu pentru mine s-a făcut aceasta, pentru că eu sînt un nimic; ci pentru văduvă şi sărăcia ei a făcut Dumnezeu lucrul acesta. Însă să ştiţi aceasta, că Dumnezeu voieşte ca sufletul să fie fără păcat, şi cel ce va cere de la El, va lua". Apoi, mergînd, a spus văduvei unde se află vistieria. Iar ea luînd-o, a dat-o stăpînului ei şi s-a mîntuit de robie pe sine şi pe fiii ei; şi toţi cei ce auzeau aceasta, au preamărit pe Dumnezeu.
Încă şi un al treilea mort a înviat Cuviosul părinte Macarie; despre care scrie Rufin prezbiterul, astfel: "Odinioară, în locurile cele de aproape fiind făptuită o ucidere, se punea vina asupra unui nevinovat şi acela a alergat în chilia sfîntului, însă au mers în urma lui şi cei ce voiau să-l prindă ca pe un ucigaş. Şi voiau să-l dea la judecata cea legiuită.
Deci, acela se lepăda şi se jura că este nevinovat de sîngele celui ucis, iar ei stăruiau făcîndu-l vinovat. Şi făcîndu-se de amîndouă părţile multă vorbă şi sfadă, i-a întrebat Macarie unde este îngropat cel ucis. Şi sculîndu-se, a mers cu dînşii la mormînt; apoi plecîndu-şi genunchii, s-a rugat mult şi a zis către cei ce stau de faţă: "Acum va arăta Domnul dacă este acesta cu adevărat vinovat de uciderea despre care ziceţi". Şi a strigat cu mare glas, chemînd pe nume pe cel ucis, iar el a răspuns din mormînt.
Sfîntul a zis către dînsul: "În numele lui Iisus Hristos, zic ţie să ne spui nouă dacă ai fost ucis de omul acesta?" Iar acela cu glas foarte lămurit a răspuns din mormînt, încredinţîndu-i că n-a fost ucis de acela, pe care-l năpăstuiesc fără vină. Atunci, toţi mirîndu-se de o minune ca aceea, au căzut la pămînt. Apoi, căzînd la picioarele lui, ca iarăşi să întrebe pe cel ce zăcea în mormînt, cine l-a ucis. Atunci le-a zis cuviosul: "Despre aceasta nu-l voi întreba, pentru că destul este mie ca să izbăvesc de năpastă pe cel nevinovat; iar a da judecăţii pe cel vinovat, nu este lucrul meu".
Odinioară a fost adus la cuviosul un tînăr de care se plîngea maică-sa că era îndrăcit; acesta era legat şi ţinut de doi oameni. El avea în sine pe diavolul îmbuibării, căci mînca trei pîini mari şi bea un vas de apă, nu tocmai mic; însă toate cele mîncate nu erau nimic, căci ca într-un foc se mistuia hrana şi băutura într-însul. Deci, acel tînăr, cînd nu-i da maică-sa atît de mult să mănînce, el striga la ea; de aceea plîngea maica lui şi ruga pe Cuviosul Macarie ca să miluiască pe fiul ei şi să-l tămăduiască de o boală ca aceea.
Cuviosul a început a face rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu, pentru dînsul; şi după întîia şi a doua zi, i-a fost mai uşor tînărului şi cerea mai puţin să mănînce. Deci, a zis sfîntul către maica lui: "Cît voieşti ca să mănînce fiul tău?" Ea a zis: "Zece litre de pîine". Iar sfîntul ocărînd-o, i-a zis: "De ce atît de mult ai cerut, o! femeie?" Deci, şapte zile postind fericitul şi rugîndu-se pentru acel tînăr, a izgonit pe diavolul dintr-însul, şi l-a făcut ca cu trei litre de pîine să se sature; şi apoi i-a poruncit ca nu în deşert să stea, ci să se ostenească lucrînd cu mîinile. Astfel, cu darul lui Dumnezeu, desăvîrşit sănătos a dat pe tînăr maicii lui şi i-a liberat cu pace.
Oarecînd cuviosul a ieşit din schit la locul Terinut, şi înserînd, a intrat într-un mormînt elinesc să se culce; deci, erau acolo oase elineşti vechi şi luînd unul, l-a pus căpătîi lui. Diavolii văzînd îndrăzneala lui, s-au mîniat asupră-i şi au vrut să-l îngrozească, strigînd cu glas femeiesc: "O! cutare, mergi în baie să te speli?" Şi a răspuns alt demon din oasele cele moarte, care zăcea sub capul bătrînului, zicînd: "Un străin am deasupra mea şi nu pot să vin". Bătrînul neînfricoşîndu-se, cu îndrăzneală bătea osul acela, zicîndu-i: "Scoală-te şi te du, dacă poţi". Auzind acestea diavolii, au strigat cu mare glas, zicînd: "Ne-ai biruit cu totul", şi au fugit ruşinaţi.
Apoi, umblînd prin pustie, părintele Macarie a aflat o căpăţînă de om uscată zăcînd pe pămînt, pe care cînd a întors-o cu toiagul său, se părea că dă oarecare glas căpăţîna aceea. Deci, a întrebat-o bătrînul cine este? Şi căpăţîna a zis: "Eu am fost începător al slujitorilor idoleşti, care au locuit în acest loc, iar tu eşti părintele Macarie, cel plin de Duhul lui Dumnezeu; pentru că tu, cînd te rogi, milostivindu-te spre cei ce sînt în muncă, ei simt oarecare uşurare". Şi a zis bătrînul: "Care este uşurarea sau munca voastră, spune mie?" Răspuns-a cu suspinare, zicînd: "Pe cît este de departe cerul de la pămînt, atît de mare este focul în al cărui mijloc sîntem noi de la picioare pînă la cap, cu totul arzîndu-ne; şi nu este cu putinţă cuiva din noi ca să vadă faţa altuia, iar cînd te rogi pentru noi, ne vedem puţin unul pe altul şi aceasta este pentru noi uşurare".
Acestea auzindu-le bătrînul, a lăcrimat şi a zis: "Vai de ziua în care va fi călcat omul poruncile lui Dumnezeu". Şi iarăşi a întrebat pe căpăţîna aceea: "Au, este altă muncă mai mare?" Răspuns-a căpăţîna: "Sînt altele cu mult mai adînci sub noi". Şi întrebînd bătrînul, a zis: "Cine se află întru acele adînci munci?" Căpăţîna a răspuns: "Noi sîntem cei ce n-am cunoscut pe Dumnezeu şi acum simţim milostivirea Lui, măcar cît de puţin; iar aceia care cunoscînd pe Dumnezeu, s-au lepădat de El şi n-au păzit poruncile Lui, cu mai grele şi mai grozave chinuri sînt chinuiţi sub noi". Iar Sfîntul Macarie luînd căpăţîna aceea, a îngropat-o în pămînt şi s-a dus.
După aceasta, cuviosul bătrîn vieţuia deosebit, avînd chilie în pustia cea mai mare; şi era o mînăstire mai jos de el, într-o altă pustie, avînd monahi mulţi. Deci, şezînd bătrînul lîngă cale, a văzut odinioară pe diavolul mergînd în chip de om şi avînd o haină lăţoasă; iar la fiecare laţ spînzura cîte o tigvuliţă; apoi a zis către el bătrînul: "Unde mergi, răule?" Acela a spus: "Mă duc să tulbur pe fraţi". Bătrînul l-a întrebat iarăşi: "Ce sînt tigvuliţele acestea pe care le porţi?" Diavolul răspunse: "Duc gustări fraţilor". Bătrînul zise: "În toate acestea sînt gustări?" El a răspuns: "Da, pentru că de nu-i va fi plăcut cuiva una, îi dau alta şi pe toate la rînd, ca fiecare să aibă cîte una".
Acestea zicînd, s-a dus; iar bătrînul a rămas, păzind calea, pînă se va întoarce. Atunci, văzîndu-l întorcîndu-se, i-a zis: "Ţi-a mers bine?" El a răspuns: "Rău, căci unde mi-e bine mie?" Bătrînul îi zise: "Pentru ce?" Acela a răspuns: "Deoarece toţi monahii mi s-au făcut potrivnici şi nimeni nu m-a primit". Bătrînul zise: "Dar pe nici unul dintr-înşii nu-l ai prieten?" Diavolul răspunse: "Am numai pe un monah care mă ascultă şi cînd mă duc la dînsul, se învîrteşte ca paiaţa înaintea mea". Bătrînul l-a întrebat cum este numele monahului aceluia?" Diavolul răspunse: "Teopempt". După aceasta s-a dus.
Sculîndu-se Avva Macarie, s-a dus în cea mai de jos pustie, la mînăstirea aceea. Fraţii de acolo auzind, i-au ieşit cu ramuri în întîmpinarea lui şi fiecare dintr-înşii îşi gătea chilia, socotind că bătrînul va găzdui la dînsul. Iar el a întrebat: "Cine este Teopempt?". Pe acesta văzîndu-l, a intrat la dînsul în chilie, iar el a primit pe părintele, bucurîndu-se; şi cînd au început a vorbi singuri, i-a zis bătrînul: "Cum petreci, frate?" Acela răspunse: "Bine, cu rugăciunile tale". Bătrînul zise: "Nu te supără pe tine oarecare gînduri rele?" Fratele răspunse: "Acum îmi este bine"; pentru că se ruşina să-şi mărturisească gîndurile sale de ruşine. Atunci i-a zis bătrînul: "De mulţi ani postesc, nevoindu-mă, şi toţi mă cinstesc, dar într-aceşti ani ai bătrîneţei mă supără necuratul duh al desfrînării". La aceasta Teopempt a răspuns: "Cu adevărat părinte, şi eu sînt foarte mult stăpînit de duhul desfrînării".
Bătrînul cercă şi celelalte gînduri pierzătoare ale sufletului aceluia, pînă ce fratele i le-a spus pe toate. După aceasta, cuviosul a întrebat pe frate: "Cum posteşti?" El răspunse: "Pînă la al nouălea ceas". Grăit-a sfîntul: "Să posteşti pînă seara, să flămînzeşti şi să înveţi pe de rost părţi din Evanghelie şi din alte sfinte cărţi, ca să te îndeletniceşti totdeauna în gîndirea lui Dumnezeu; şi de-ţi va veni gînd rău, să nu-l primeşti şi niciodată să nu te cobori cu mintea în jos, ci totdeauna să ai aminte sus, şi-ţi va ajuta Dumnezeu".
Aşa întărind părintele pe acel frate, s-a dus în pustia sa. Şi cînd ţinea calea, a văzut iarăşi pe acel diavol mergînd, şi i-a zis: "Unde mergi?" Diavolul răspunse: "Mă duc să tulbur pe fraţi". Zicînd aceasta, a trecut alături. Dar cînd s-a întors, i-a zis sfîntul: "Cum sînt fraţii?" Diavolul răspunse: "Toţi mi s-au făcut potrivnici şi acela pe care mai înainte îl aveam prieten şi mă asculta, nu ştiu cine l-a răzvrătit şi nu mă ascultă nicidecum; căci s-a făcut mai potrivnic decît toţi şi m-am jurat că nu mă mai duc acolo, decît numai după o lungă vreme". Zicînd acestea, s-a dus, iar sfîntul s-a întors la chilia sa.
Odată au venit la Cuviosul Macarie în schit doi tineri străini, unul bărbos, iar la altul abia începea mustaţa; aceştia l-au întrebat: "Unde este chilia lui Avva Macarie?" El le-a zis: "Ce voiţi de la dînsul?" Ei îi ziseră: "Am auzit despre dînsul şi despre viaţa părinţilor care sînt în schit; deci am venit să-l vedem". Bătrînul le-a spus: "Eu sînt". Ei s-au închinat lui pînă la pămînt şi au zis: "Aici voim să petrecem". Bătrînul văzîndu-i că sînt dintre tinerii bogaţi, le-a zis: "Nu veţi putea să şedeţi aci". Cel mai tînăr răspunse: "De nu ne vei lăsa să petrecem aici, atunci ne vom duce aiurea".
Bătrînul a zis în mintea sa: "Pentru ce să-i gonesc, căci se vor sminti? Deci, să-i primesc, pentru că singură osteneala pustiei îi va face ca de voie să fugă de aici". Şi a zis către dînşii: "Veniţi şi vă faceţi chiliuţe, dacă puteţi". Apoi le-a dat o secure şi o coşniţă plină de pîine şi sare, şi ducîndu-i departe, le-a arătat un loc pe o piatră vîrtoasă şi le-a zis: "Aici să vă zidiţi chiliuţa, aducînd lemne din luncă şi să şedeţi"; pentru că socotea bătrînul, că vor fugi de osteneală. Apoi au întrebat tinerii aceia pe Macarie: "Ce lucrează monahii?" Bătrînul le-a răspuns: "Împletituri". Şi luînd mlădiţe, începea a împleti din capăt, zicîndu-le: "Aşa să faceţi coşniţe şi să le daţi la paznicii bisericeşti, iar aceia vă vor aduce pîine şi sare". Apoi cuviosul s-a dus la dînşii, iar ei cu răbdare mare făceau toate cele poruncite, şi n-au venit la părintele lor trei ani.
Aducîndu-şi aminte Avva Macarie de dînşii, a zis în sine: "Care să fie oare lucrarea lor de nu vin la mine, să mă întrebe nimic?" Alţii de departe vin, iar aceştia care petrec mai aproape n-au venit, căci acei doi fraţi la nimeni nu mergeau, fără numai la biserică, ca să primească împărtăşirea preacuratelor Taine.
Deci, bătrînul s-a rugat lui Dumnezeu, postind o săptămînă, ca să-i arate lui lucrarea lor, şi după acea săptămînă s-a dus la dînşii, să vadă cum locuiesc; şi bătînd el în uşă, i-au deschis, apoi ei văzînd pe omul lui Dumnezeu, i s-au închinat pînă la pămînt, iar bătrînul făcînd rugăciune, a şezut. Apoi făcînd cel mai mare semn ca să iasă cel mai tînăr, acela a şezut împletind coşniţe; iar în ceasul al nouălea a intrat bătînd cel mai mic şi făcînd puţină fierbătură, a pus înainte masă şi trei bucăţi de pîine.
Pe urmă, a zis bătrînul: "Veniţi să mîncăm". Şi au mîncat, mulţumind Domnului; după aceea, a adus apă cel mai tînăr şi au băut, iar după ce a înserat, a zis părintelui: "Te vei duce părinte de aici?" El le-a răspuns: "Nu, ci aici mă voi odihni". Ei i-au aşternut o rogojină într-un colţ sub chilie, iar în celălalt s-a odihnit singur pe rogojină şi s-a înnoptat. Sfîntul Macarie se ruga lui Dumnezeu să-i arate fapta lui cea bună; deci, s-a desfăcut acoperămîntul chiliuţei; făcîndu-se lumină, cei doi fraţi nu vedeau lumina, ci li se părea că doarme bătrînul; şi îmboldind cel mai mare pe cel mai mic, s-au sculat amîndoi, şi, închinîndu-se, şi-au ridicat mîinile spre cer, rugîndu-se în taină.
Atunci Cuviosul Macarie a văzut pe demoni ca muştele, venind la cel mai mic şi unele se aşezau pe buzele lui, iar altele pe ochi; dar îngerul lui Dumnezeu, avînd o armă de foc, gonea de la dînsul pe demoni, iar de cel mai mare nici nu putea să se apropie; apoi despre ziuă iarăşi amîndoi s-au odihnit.
Iar Cuviosul Macarie s-a făcut ca şi cum s-ar fi deşteptat din somn, şi toţi s-au sculat. Apoi a zis cel mai mare frate: "Părinte, vei voi ca să citim cei 12 psalmi?" Avva a răspuns: "Da". Şi a cîntat mai întîi cel mai tînăr şi după fiecare stih ieşea lumină de foc din gura lui şi se suia la cer. Apoi a început a cînta şi cel mai mare, şi ieşea din gura lui foc ca o funie ce ajungea pînă la cer. După sfîrşirea psalmilor, bătrînul vrînd să se ducă, le-a zis: "Rugaţi-vă pentru mine". Iar ei s-au închinat lui pînă la pămînt, tăcînd; şi aşa se depărtă de dînşii. Şi a cunoscut că cel mai mare este desăvîrşit întru bunătăţi, iar cu cel mai mic încă se lupta vrăjmaşul. Şi nu după multe zile, a adormit întru Domnul cel mai mare, iar după dînsul, a treia zi, a murit şi cel mai mic. Şi cînd veneau unii din părinţi la Avva Macarie, îi ducea la chiliuţa celor doi fraţi şi le zicea: "Veniţi de vedeţi locul în care s-au nevoit robii cei mari ai lui Hristos".
Odată, cuviosul rugîndu-se lui Dumnezeu, s-a auzit un glas, care îi zise: "Macarie, încă n-ai venit la măsura celor două femei, care vieţuiesc împreună în cetatea cea de aproape". Deci, auzind de aceasta bătrînul, şi-a luat toiagul şi a mers la cetatea zisă, şi găsind casa lor, a bătut în uşă. Atunci, odată a ieşit una dintre ele şi l-a primit cu mare bucurie.
Apoi, bătrînul pe amîndouă chemîndu-le, le-a zis astfel: "Pentru voi am suferit atîta osteneală, venind din pustia cea depărtată, ca să înţeleg lucrurile voastre, pe care să mi le spuneţi, netăinuindu-le". Femeile i-au răspuns bătrînului: "Crede-ne, sfinte părinte, că noi sîntem păcătoase şi trăim cu bărbaţii noştri, deci ce fel de lucruri cauţi de la noi?" Iar bătrînul stăruia rugîndu-le, să-i arate rînduiala vieţii lor.
Ele fiind silite, au zis: "Noi nici un fel de rudenie nu avem între noi şi s-a întîmplat de s-au însoţit cu noi doi fraţi, şi cu dînşii petrecînd împreună 15 ani într-o casă, cuvînt rău sau necurat n-am zis una către alta, nici ne-am sfădit cîndva; ci în pace pînă acum vieţuim şi ne sfătuim cu un gînd, ca lăsînd pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfinţilor feciori, care slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să înduplecăm pe bărbaţii noştri să ne lase, deşi i-am rugat cu foarte multe lacrimi. Drept aceea, necîştigîndu-ne dorirea, am pus aşezămînt între Dumnezeu şi între noi, ca nici un fel de cuvînt deşert să nu zicem deloc pînă la moartea noastră".
Acestea auzind Sfîntul Macarie, a zis: "Cu adevărat, nici fecioare, nici femei măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărîrea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o ca pe însăşi fapta şi după alegere, trimite fiecăruia pe Sfîntul Duh, care lucrează şi îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mîntuiască".
În zilele acestui Cuvios Macarie Egipteanul, a strălucit cu fapte bune în aceleaşi pustietăţi şi alt cuvios, Macarie Alexandrianul, care era prezbiter în mînăstirea ce se numea Chelie; iar acel loc era în pustie, între Nitria şi între schit. Acel fericit Macarie Alexandrianul venea adeseori la Sfîntul Macarie Egipteanul şi de multe ori umblau împreună prin pustie, pentru că aveau mare dragoste între ei.
În acea vreme, împărăţind rău-credinciosul Valens, arianul (364-378), a fost prigonire mare asupra celor dreptcredincioşi pentru că a venit în Alexandria un oarecare Luciu, episcop arian, cu oaste multă, şi l-a izgonit de pe scaun pe fericitul episcop Petru, care a fost după Sfîntul Atanasie cel Mare. Apoi a trimis şi în pustie, ca să izgonească pe toţi sfinţii părinţi; dar mai întîi a gonit pe cei doi Macarie, pe care, luîndu-i ostaşii noaptea şi punîndu-i în corabie, i-au dus departe, la un oarecare ostrov, în care era necunoscut numele lui Hristos Dumnezeu, dar unde idolii se cinsteau ca nişte zei.
În acel ostrov, la un slujitor idolesc, era o fiică îndrăcită, care simţind venirea Sfîntului Macarie şi a celorlalţi cuvioşi părinţi, a alergat înaintea lor, strigînd: "Pentru ce aţi venit aici? Căci acest ostrov este vechea noastră locuinţă". Iar ei făcînd rugăciune, au izgonit pe diavolul dintr-însa şi au făcut-o sănătoasă. Aceasta văzînd-o tatăl ei, slujitorul idolilor îndată a crezut în Hristos şi s-a botezat; şi tot poporul din ostrovul acela a primit sfînta credinţă şi lor le-au făcut o sfîntă biserică.
Dar înştiinţîndu-se despre aceasta răucredinciosul episcop Luciu, s-a ruşinat că a izgonit din locaşurile lor nişte sfinţi şi trimiţînd în taină, a întors iarăşi la locurile lor pe fericiţii Macarie şi pe toţi ceilalţi părinţi. Deci, iarăşi a primit pe Sfîntul Macarie Egipteanul în pustia schitului, iar pe alexandrianul în locul cel mai de sus pomenit, ce se numea Chelie, şi fiecare din părinţi s-a dus la locaşul său.
Dar, de vreme ce la Cuviosul părintele nostru Macarie Egipteanul veneau mulţi de pretutindeni, unii pentru învăţătură, iar alţii pentru tămăduiri, şi o mulţime de bolnavi se adunau la dînsul, de aceea, a fost de trebuinţă ca să zidească o casă de oaspeţi, ca într-însa să se odihnească străinii şi bolnavii; pe care casă a şi făcut-o. Deci, în toate zilele pe cîte unul din bolnavi ungînd cu sfîntul untdelemn, îl făcea sănătos şi-l libera; de aceea nu-i tămăduia pe toţi îndată, ca ceilalţi zăbovind la dînsul cîteva zile, nu numai trupului, ci şi sufletului să-şi cîştige tămăduire, ascultînd cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate.
Atunci a pus pe unul din fraţi să slujească în casa de oaspeţi, dar acela fiind îndemnat de diavol, se biruia de patima iubirii de averi şi tăinuia de la săraci o parte; iar Cuviosul Macarie îl învăţa, zicîndu-i: "Frate Ioane, ascultă-mă şi primeşte învăţătura mea, care-ţi va fi de folos", iar Ioan nu l-a ascultat pe sfîntul, şi n-a încetat din obiceiul cel rău; şi a fost că după moartea sfîntului, la 15 sau la 20 de ani, acel frate tot slujea Iudei, care a pus într-însul iubirea de argint, şi partea săracilor la sine o trăgea; deci, tot trupul lui s-a umplut de lepră, şi nu numai averea cea adunată, ci şi sufletul său în ticăloşie şi-a pierdut.
Odată, cuviosul mergînd de la schit la Muntele Nitriei, şi apropiindu-se, a zis ucenicului său: "Mergi puţin înaintea mea". Mergînd ucenicul, l-a întîmpinat un slujitor idolesc venind şi adu-cînd un lemn mare, iar fratele striga către dînsul: "Ascultă, diavole, unde mergi?" Şi întorcîndu-se sjujitorul, l-a bătut aşa de tare, încît abia l-a lăsat viu. Şi luîndu-şi lemnul, a fugit.
Pe cînd fugea el, l-a întîmpinat Avva Macarie, şi i-a zis: "Mîntuieşte-te iubitorule de osteneală, mîntuieşte-te". Iar el mirîndu-se, zise către avva: "Ce lucru vezi la mine, de-mi urezi astfel de cuvinte?". Răspuns-a bătrînul: "Că te văd ostenindu-te". Iar sjujitorul răspunse: "M-am uimit părinte de cuvintele tale, că te-am cunoscut că eşti omul lui Dumnezeu; iar un alt monah m-a ocărît şi eu l-am bătut pînă la moarte". Şi căzînd sjujitorul idolesc la picioarele sfîntului, îi zise: "Nu te voi lăsa părinte, pînă ce nu mă vei face creştin şi monah".
Şi mergînd cu Sfîntul Macarie la fratele ce zăcea abia viu, s-a dus la biserica din Muntele Nitriei şi văzînd părinţii Nitriei pe sjujitorul idolesc cu Cuviosul Macarie, s-au minunat; apoi botezîndu-l, l-a făcut monah şi mulţi dintre elini s-au făcut creştini. Avva Macarie zise: "Cuvîntul cel rău şi pe cei buni îi făcea răi, iar cuvîntul cel bun şi pe cei răi îi făcea buni".
Cuviosul fiind în locaşul lui Avva Pamvo, i-au zis bătrînii: "Spune un cuvînt fraţilor, pentru folos". Iar el a început a grăi: "Iertaţi-mă, că nu sînt încă monah, însă am văzut monahi, pentru că stînd eu în schit în chilia mea, m-a silit gîndul să merg în pustia cea dinăuntru, ca să văd ce este acolo; şi m-am luptat cu gîndul cinci ani, temîndu-mă ca nu cumva să fie ispitire de la diavol şi, nelăsîndu-mă acel gînd, m-am dus în pustia cea depărtată şi am aflat o baltă cu apă şi un ostrov în mijloc.
Apoi au venit fiarele pustiei să bea apă şi am văzut printre ele şi doi oameni goi, iar eu m-am înfricoşat, pentru că-mi părea că sînt duhuri. Ei însă, dacă m-au văzut că m-am înfricoşat, mi-au zis: "Nu te teme, că şi noi sîntem oameni". Apoi i-am întrebat: "De unde aţi venit în pustia aceasta?" Şi ei au zis: "Sîntem din viaţa de obşte şi, sfătuindu-ne, am venit aici; deci acum sînt 30 de ani de cînd am ieşit din mănăstire. Unul din noi este egiptean, iar altul libian". Şi m-au întrebat şi ei, zicîndu-mi: "Cum este lumea acum? Rîul dă apă la vremea lui? Pămîntul se îndestulează cu obişnuitele roduri?" Şi le-am zis: "Da". Apoi i-am întrebat, cum pot să fiu monah? Atunci ei mi-au zis: "De nu se va lepăda omul de toate cele ce sînt pe lume, nu poate să fie monah". Eu le-am zis: "Neputincios sînt şi nu pot să fiu ca voi". Ei mi-au zis: "De nu poţi să fii cum sîntem noi, şezi în chilie şi plînge-ţi păcatele". Şi iarăşi i-am întrebat: "Cînd vine iarna, nu îngheţaţi? Iar vara nu se ard de soare trupurile voastre?" Ei au răspuns: "Dumnezeu ne-a făcut rînduiala aceasta, ca nici iarna să nu pătimim de ger, nici vara de arşiţă". Pentru aceasta v-am spus vouă fraţilor, că încă nu m-am făcut monah, ci am văzut monahi.
Fiind întrebat de oarecare părinţi Avva Macarie, cum a slăbit - căci nu numai cînd postea, ci şi cînd mînca, trupul lui totdeauna era uscat -, le răspunse: "Lemnul acela cu care se întorc vreascurile care ard, se aprinde şi el de foc; aşa şi omul, dacă şi-ar adînci mintea în frica lui Dumnezeu, şi de înfricoşata întrebare şi focul gheenei totdeauna şi-ar aduce aminte, atunci frica aceea îi mănîncă trupul şi îi usucă oasele".
Iarăşi l-au întrebat pe el fraţii: "Avvo (părinte), cum ne vom ruga?" Zis-a lor bătrînul: "Nu este trebuinţă de cuvinte multe, ci numai de a ridica mîinile şi a zice aşa: "Doamne, precum voieşti şi precum ştii, miluieşte-mă". Şi de va năvăli războiul păcatelor, se cade a zice: "Doamne miluieşte". Acela ştie cele ce sînt nouă de folos şi va face milă cu noi". Apoi l-a întrebat Avva Isaia, zicînd: "Spune-mi un cuvînt de folos, părinte". Zis-a bătrînul: "Fugi de oameni". Iar el a zis: "Şi ce este dacă voi fugi de oameni?" Iar bătrînul răspunse: "Şezi în chilia ta şi plîngi păcatele tale". Iar lui Pafnutie, ucenicul său, i-a zis: "Să nu asupreşti pe nimeni, nici să cleveteşti pe nimeni; deci, păzindu-le acestea, te vei mîntui". Iarăşi a zis: "Să nu te odihneşti în chilia fratelui celui ce are minte rea".
Apoi a venit la dînsul un frate oarecare şi i-a zis: "Avvo, spune-mi un cuvînt prin care să mă mîntuiesc". Zis-a lui bătrînul: "Mergi la morminte şi grăieşte de rău pe cei morţi". Deci, a mers fratele şi grăia de rău, apoi şi cu pietre a bătut mormintele; după aceea venind, a spus bătrînului; iar acela l-a întrebat: "Nimic nu ţi-au spus?" Zis-a el: "Nu". Atunci îi zise bătrînul: "Mergi şi îi laudă pe ei".
Deci, a mers şi a început cu laude a ferici pe cei morţi, zicîndu- le: "Apostoli, sfinţi şi drepţilor!" Apoi întorcîndu-se, a spus bătrînului că i-a lăudat. Iar bătrînul i-a grăit: "Nimic nu ţi-au răspuns?" A zis el: "Nu". Bătrînul a zis: "Vezi că nici cînd i-ai grăit de rău nu ţi-au spus ceva împotrivă, nici cînd cu laude i-ai fericit, nu ţi-au zis ţie ceva; aşa şi tu, de vei voi să te mîntuieşti, să fii ca un mort, nici ocărîndu-te, să nu te mînii, nici cinstindu-te să nu te înalţi şi atunci te vei mîntui".
Apoi spuneau fraţii despre acest fericit părinte, că de venea cineva din fraţi la dînsul, ca la un sfînt şi om mare, nimic nu vorbea cu dînsul; iar dacă un frate, ca şi cum întru nimic socotindu-l, îi zicea; "Avvo, cînd ai fost în lume şi furai silitră de o vindeai, nu te băteau cei mai mari ai tăi?" Despre acestea, dacă îi zicea lui cineva, cu acela vorbea cu bucurie, răspunzîndu-i la toate întrebările lui.
Odată au trimis bătrînii din Muntele Nitriei, în schit, la Avva Macarie, zicînd: "Avvo, ca să nu se ostenească toată mulţimea fraţilor venind la tine, vino tu singur la noi, mai înainte pînă a nu te duce către Domnul". Şi mergînd Cuviosul Macarie la Nitria, s-au adunat la dînsul toţi şi l-au rugat bătrînii să spună un cuvînt fraţilor; iar el plîngînd, a zis către dînşii: "Să plîngem fraţilor şi ochii noştri să verse lacrimi, care ne curăţesc pe noi mai înainte, pînă ce nu mergem acolo, unde lacrimile vor arde trupurile în chinuri". Atunci plîngeau toţi; apoi, căzînd cu feţele la pămînt, ziceau: "Roagă-te pentru noi, părinte".
Acest părinte Macarie, cînd era în Egipt, a aflat odinioară un tîlhar în chilia sa, apucîndu-i lucrurile ce avea şi era şi dobitocul lui legat afară, pe care punea cele ce luase. Iar cuviosul s-a făcut că este străin de casă şi ajuta străinului a scoate din casă şi a le pune pe dobitoc; apoi l-a petrecut cu pace, zicînd întru sine: "Nimic aducînd în lumea aceasta, arătat este că nici nu putem duce ceva de aici. Domnul a dat, şi precum El bine a voit, aşa a şi făcut, bine este cuvîntat Dumnezeu întru toate". Despre acest Cuvios Macarie ziceau părinţii că s-a făcut ca un fericit, căci Avva Macarie acoperea neputinţele omeneşti pe care le vedea.
S-a dus odată unul din ucenicii Cuviosului Macarie în cetate, ca să vîndă lucrul mîinilor sale, coşniţele şi rogojinile, şi l-a întîmpinat acolo o femeie desfrînată, care văzînd frumuseţea tînărului, s-a rănit de el şi l-a chemat la sine, ca şi cum voia să cumpere coşniţele pe care le vindea; iar el necunoscînd gîndul ei cel viclean, a intrat în casă, iar femeia luînd o coşniţă, întreba cu cît voieşte s-o vîndă?
Apoi spunînd vorbe desfrînate către dînsul, se ispitea, ca şi de demult egipteanca, ca să înşele spre păcat pe Iosif cel curat, iar fratele văzîndu-se în primejdie, pentru că era aproape de căderea în păcat, şi-a întors mintea spre cer, zicînd întru sine: "Cel ce ai izbăvit pe proorocul Tău din pîntecele chitului, Hristoase Împărate, şi pe mine din marginea pierzării şi din moartea aceasta sufletească izbăveşte-mă, cu rugăciunile plăcutului Tău, ale lui Macarie, părintelui meu". Şi îndată a fost răpit de o mînă nevăzută, precum odinioară Avva a fost luat de îngeri, şi în chilia sa s-a dus; iar acolo a aflat pe Sfîntul Macarie rugîndu-se lui Dumnezeu pentru dînsul, ca din primejdia ce era de faţă, să se izbăvească ucenicul său, pentru că ştia ceea ce se făcea şi pe cele de departe ca şi pe cele de aproape le vedea cu ochii minţii, deci, văzînd pe ucenicul său, a zis: "Mulţumire să dăm, o! fiule, iubitorului de oameni Dumnezeu, căci din gura balaurului şi din porţile iadului Te-a izbăvit, răpindu-te cu dumnezeiasca Sa putere din căderea în păcat şi aducîndu-te în chilie, precum odinioară a adus pe Apostolul Său, Filip".
Astfel rugăciunile cuviosului acestuia puteau mult spre Dumnezeu. Oarecînd, singur fiind răpit prin văzduh, s-a aflat la o mare depărtare; - pentru că ducînd coşniţe de la schit, se ostenise -, apoi a şezut şi s-a rugat, zicînd: "O! Dumnezeule, Tu ştii că am slăbit". Şi îndată s-a aflat lîngă rîul unde voia să meargă.
Dar acum este vremea ca să povestim şi despre fericitul sfîrşit al fericitului Cuvios Macarie, despre care Serapion, scriitorul vieţii lui, povesteşte în acest chip: Pentru că vremea morţii i-a sosit, deci se cădea şi acestuia, om fiind, să slujească datoriei fireşti; căci era gîrbovit de bătrîneţe, vieţuind 97 de ani. Însă nu fără ştire i-a fost lui sfîrşitul, pentru că de faţă stîndu-i doi bărbaţi preacinstiţi, i-au zis: "Bucură-te, o! Macarie!"
Şi unul dintr-înşii era Sfîntul Antonie, povăţuitorul pustiei, iar altul Sfîntul Pahomie, învăţătorul vieţii monahiceşti. Aceştia i-au zis lui: "Hristos ne-a trimis, ca bine să-ţi vestim sfîrşitul tău cel de bucurie; pentru că de acum peste nouă zile vei trece la viaţa cea pururea fiitoare, şi vom veni şi noi în ziua aceea la tine şi cu bucurie te vom lua cu noi, ca înaintea scaunului Stăpînului să stai împreună cu noi şi să te îndulceşti de hrana cea fără de moarte". Apoi zicîndu-i "pace ţie", s-au făcut nevăzuţi de la ochii lui. Iar dumnezeiescul Macarie chemînd pe ucenicii săi, le-a zis: "Vremea ieşirii mele, o! fiilor, iată a sosit, iar pe voi bunătăţii Domnului vă încredinţez; deci, să păziţi rînduielile părinteşti şi predaniile pustniciei".
Apoi, unora, pe care îi ştia că le sînt mai bune faptele, le-a încredinţat îngrijirea pentru cei ce intraseră de curînd în viaţa monahicească, care cu duhovniceasca vîrstă erau încă prunci. Şi punîndu-şi pe dînşii mîinile şi învăţîndu-i din destul, apoi rugîndu-se pentru dînşii, se pregătea de moarte.
Deci, sosind ziua a noua, un heruvim cu mulţime de îngeri stînd înaintea dumnezeiescului părinte, i-a zis: "Scoală-te, urmă-torule al lui Dumnezeu şi mergi cu noi la viaţa veşnică; ridică-ţi ochii tăi împrejur şi vezi cîte cete din cei fără trupuri şi de sfinţi s-au trimis ţie de la Atotţiitorul, ca să te aducă la Sine. Vezi soborul apostolilor, adunarea proorocilor, mulţimea mucenicilor, ceata arhiereilor şi a pustnicilor, unirea cuvioşilor şi a drepţilor. Deci, dă-mi sufletul tău, care mi-a fost dat mie de Dumnezeu ca să-l păzesc în trup, iar acum, despărţindu-se din legăturile trupeşti, ca pe o bogăţie să-l iau cu cinste şi trecîndu-l prin puterile cele potrivnice, să-l duc înaintea dumnezeiescului scaun al Stăpînului, ca să se veselească cu toţi sfinţii cei din veac".
Acestea grăindu-le acel înfricoşat heruvim, fericitul Macarie sărutînd pe toţi cei ce erau lîngă dînsul şi pentru dînşii rugîndu-se, şi-a ridicat ochii şi mîinile în sus, zicînd cel mai de pe urmă cuvînt: În mîinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu. Şi astfel şi-a dat fericitul său suflet, lăsînd multă plîngere ucenicilor. Apoi, adaugă Serapion şi aceasta, pe care a auzit-o de la Cuviosul Pafnutie, care era unul din ucenicii lui Macarie: că acel sfînt suflet, fiind ridicat de heruvimi şi spre cer suindu-se, unii din părinţi priveau cu ochii sufleteşti spre diavolii cei din văzduh cum stau departe şi strigau: "O! de ce slavă te-ai învrednicit, Macarie".
Iar Sfîntul le răspundea: "Nu, căci încă mă tem, pentru că nu mă ştiu de am făcut vreun lucru bun". Apoi vrăjmaşii cei ce erau în văzduh, strigau: "Cu adevărat ai scăpat de noi, Macarie". Iar el le zicea: "Ba nu, căci îmi mai trebuie ceva ca să scap". Şi fiind acum înăuntrul porţilor cereşti, diavolii plîngînd, strigau: "A scăpat de noi, a scăpat!". Iar el cu mare glas le-a răspuns: "Cu adevărat am scăpat de meşteşugirile voastre, cu puterea Hristosului meu fiind îngrădit". Astfel a fost viaţa, sfîrşitul şi mergerea la veşnica viaţă a Cuviosului părintelui nostru Macarie.
Dar se mai află despre acest cuvios părinte, cuvinte şi povestiri în Pateric şi pe aiurea; deci cel ce va voi, poate să caute acolo; slăvim pe Tatăl nostru şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, unul Dumnezeu cel slăvit întru Sfinţii săi, în veci. Amin.
sursa
http://e-mistic.org/sinaxar.js?&month=1&day=19&pos=0
Patria acestui cuvios Macarie era Egiptul, iar satul său se numea Ptinapar. Părinţii lui erau de un nume cu cei mai vechi dintre sfinţi, strămoşii Avraam şi Sara, pentru că Avraam era numele tatălui lui Macarie, avînd treapta de preot, şi maica lui se numea Sara. De vreme ce erau neroditori, se depărtaseră de traiul însoţirii, însă cu duhul erau tot uniţi.
Ei îşi înfrumuseţau viaţa cu înfrînarea şi cu postul, cu rugăciunile şi cu privegherea, cu milosteniile şi cu primirea de străini şi cu multe alte fapte bune. Dar făcîndu-se prin voia lui Dumnezeu năvălirea neaşteptată a barbarilor asupra Egiptului, şi averile lor răpindu-se din mîinile acelora, au sărăcit foarte mult şi se gîndeau să iasă din patria lor.
Dar într-o noapte, dormind Avraam, i s-a arătat sfîntul patriarh Avraam, cinstit la vedere şi luminat cu frumuseţe, strălucindu-i hainele ca soarele; deci, acela mîngîindu-l şi zicîndu-i să aibă nădejde spre Domnul, l-a sfătuit ca să nu se depărteze cu totul de părţile Egiptului, ci să se mute numai în satul ce se numeşte Ptinapar, care este în hotarele Egiptului, şi să nu se lipsească de unirea cu soţia lui, de vreme ce, zicea Sfîntul Avraam, "Dumnezeu voieşte să vă binecuvînteze cu rod fericit, precum m-a binecuvîntat şi pe mine, care eram străin în pămîntul Canaan, dîndu-mi fiu la bătrîneţe".
Preotul Avraam deşteptîndu-se din somn, a spus soţiei sale Sara vedenia sa. Şi amîndoi au dat laudă lui Dumnezeu; apoi nezăbovind, s-au mutat în satul Ptinapar. Nu era departe acel sat de pustia Nitriei, şi, precum se vede, dumnezeiasca rînduială a mutat acolo pe părinţii lui Macarie, ca astfel fiul lor care avea să se nască, să iubească mai cu înlesnire viaţa pustnicească.
Petrecînd Avraam cu soţia sa în satul Ptinapar, s-a întîmplat că s-a îmbolnăvit rău şi aştepta să moară. Dar, într-o noapte, zăcînd pe patul durerii şi adormind puţin, a avut o vedenie în acest fel: I se părea că vede pe îngerul lui Dumnezeu ieşind din altar şi, apropiindu-se de dînsul, îi zise: "Avraame, Avraame, scoală-te de pe patul tău." Iar el i-a răspuns: "Sînt bolnav, Doamne, şi nu pot să mă scol." Iar îngerul luîndu-l de mînă, cu veselie zicea către dînsul, cu glas blînd: "Dumnezeu te-a miluit.
El a izgonit boala de la tine şi-ţi dăruieşte binecuvîntarea Sa, pentru că femeia ta Sara va naşte un fiu, numit cu numele "fericirii", care va fi locaşul Sfîntului Duh şi îngereşte pe pămînt va vieţui şi printr-însul mulţi se vor duce la Dumnezeu." Într-această vedenie bolnavul deşteptîndu-se, îndată a simţit că este cu totul sănătos, şi sculîndu-se, umbla plin de frică şi de bucurie; iar toate cele văzute şi grăite de înger în vedenie le-a spus soţiei sale
Venind copilul în vîrstă desăvîrşită şi dumnezeieştile cărţi bine deprinzîndu-le, părinţii lui, ca şi cum uitaseră sfătuirea îngerească din vedenia cea despre dînsul, au voit ca să-l însoţească cu femeie chiar şi nevrînd; dar el cu totul se lepăda, dorind să se însoţească cu neîntinata mireasă, adică cu viaţa cea fericită; însă fiind silit, s-a supus la părinteasca voie, punînd bun sfat în minte.
Şi săvîrşindu-se ospăţul cel de nuntă, tînărul Macarie fiind dus în casă, s-a prefăcut că e bolnav ca şi cum îi venise deodată rău, şi neatingîndu-se de a sa mireasă, a ieşit curat din casă, ridicîndu-şi către Dumnezeu ochii inimii şi către El punînd nădejdea, se ruga cu putere, ca să-i ajute degrabă spre a putea să se dezlege de viaţa lumească şi să se facă monah.
Într-una din zile, s-a întîmplat unora din ai lor ca să meargă la Muntele Nitriei, ca să aducă de acolo nitru (adică silitră); pentru că acolo se află multă de aceasta şi de aceea muntele se numeşte Nitria; deci, a mers cu dînşii şi Macarie, după porunca părinţilor săi, şi venind la iezerul Nitriei, s-a abătut puţin din cale, vrînd să se odihnească; apoi a adormit, şi în vis i se părea că vede un bărbat minunat, strălucind cu lumina şi zicînd către dînsul: "Vezi, Macarie, aceste locuri pustii, priveşte-le, pentru că se cade ţie ca în aceste pustietăţi să te sălăşluieşti". După vedenia aceasta, Macarie deşteptîndu-se, gîndea la cele ce i s-au zis de către cel văzut şi nu pricepea ce să fie; pentru că într-acea vreme încă nu erau vieţuitori în pustie, afară de marele Antonie şi în alt loc în pustia cea mai dinăuntru era Pavel Tebeul, neştiut de nimeni.
Deci, a treia zi, întorcîndu-se din Nitria acasă, a aflat pe mireasa sa bolnavă de friguri, şi fiind aproape de sfîrşit, a şi murit înaintea ochilor lui şi întru feciorie curată s-a dus la veşnica viaţă. Iar Macarie s-a încredinţat lui Dumnezeu şi se gîndea la a sa moarte, zicînd în sine: "Macarie, ia aminte şi te îngrijeşte pentru sufletul tău, pentru că se cade şi ţie ca, după puţină vreme, să laşi viaţa aceasta".
Macarie neîngrijindu-se de nimic pămîntesc, era pururea în casa Domnului, nevoindu-se cu citirea dumnezeieştilor cărţi. Părinţii văzîndu-i o viaţă ca aceea, nu mai îndrăzneau să pomenească de nume femeiesc înaintea feţei lui, ci se bucurau de curăţia vieţii lui. Avraam, tatăl lui, îmbătrînind foarte şi căzînd în boală, era lipsit de vedere, din cauza bătrîneţii şi a bolii, de aceea îi slujea fericitul Macarie cu osîrdie şi cu dragoste; apoi s-a mutat din viaţă bătrînul plin de zile şi s-a dus către părinţii săi.
Trecînd şase luni după mutarea tatălui său Avraam, s-a sfîrşit întru Domnul şi Sara, maica lui Macarie. El dînd pe părinţii săi obişnuitei îngropări creştineşti, era acum liber de toate; şi a împărţit toate cele rămase de la părinţi la cei ce aveau nevoie de ajutor. Dar era mîhnit că nu avea cui să-şi descopere tainele inimii sale şi să afle sfat bun, unde să se ducă şi de cine să fie povăţuit la viaţa cea plăcută lui Dumnezeu şi se ruga Lui cu osîrdie să-i trimită un povăţuitor bun, care ar putea să-i arate calea mîntuirii.
Sosind pomenirea unuia din sfinţi, căruia după obiceiul părinţilor săi, voia să-i săvîrşească praznicul, el a gătit prînz nu numai pentru vecini, dar mai ales pentru cei săraci şi scăpătaţi. Atunci, stînd în biserică la cîntare, a văzut un monah bătrîn intrînd în biserică, cărunt la păr, avînd barbă pînă la brîu, galben la faţă de pustnicie, foarte cinstit la vedere şi al cărui chip dinăuntru, adică al sufletului, era înfrumuseţat cu podoabele faptelor bune.
Monahul nu era departe de satul acela, şi îşi avea chilia sa pustnicească la un loc liniştit, nearătîndu-se la nimeni; iar într-acea vreme, Dumnezeu rînduind aşa, monahul a venit la biserica ce era în sat, pentru împărtăşirea cu prea curatele Taine. Pe acest monah l-a rugat Macarie ca, după săvîrşirea dumnezeieştii Liturghii, să intre în casa lui, la masa cea de obşte; iar după masă şi după ospătarea de ajuns a tuturor, ducîndu-se fiecare la locul său, Macarie a oprit puţin pe monah şi luîndu-l de-o parte a căzut la picioarele lui şi i-a zis: "Să nu mă opreşti ca dimineaţă să vin la sfinţia ta, pentru că voiesc să te am sfetnic bun în viaţa mea". Bătrînul i-a răspuns: "Să vii, fiule, cînd vei voi". Şi a plecat.
A doua zi s-a dus Macarie la bătrîn şi i-a spus toate tainele inimii sale, cum doreşte cu toată osîrdia să slujească Domnului; şi a rugat pe bătrîn să-l povăţuiască ce se cade să facă. Bătrînul l-a întreţinut în ziua aceea la el cu vorbe folositoare de suflet, şi apunînd soarele, i-a dat puţină pîine cu sare, apoi i-a zis să se odihnească. Stînd singur la rugăciune şi avîndu-şi mintea sus, fiind noapte adîncă, s-a făcut o vedenie şi a văzut un sobor de monahi cu chipuri albe şi avînd aripi, care înconjurînd pe Macarie, ziceau: "Scoală-te, Macarie, şi începe slujba cea poruncită de la Dumnezeu; nu aştepta altă vreme, că bărbatul leneş nu se luptă cu isteţime, iar cel nesîrguitor dobîndeşte preţul celui leneş.
Văzînd acestea dumnezeiescul bătrîn, dimineaţa le-a spus lui Macarie şi liberîndu-l, i-a zis: "Fiule, ceea ce voieşti să faci, fă mai degrabă, că te cheamă Dumnezeu pentru mîntuirea multora; de aceea, de acum să nu te leneveşti la lucrurile cele plăcute lui Dumnezeu". Deci, învăţîndu-l mult despre rugăciune, priveghere şi post, l-a liberat cu pace. Fericitul Macarie întorcîndu-se acasă, a împărţit la săraci toate ale sale, nelăsînd nimic pentru trebuinţa sa.
După puţine zile, liberîndu-se de toate grijile vieţii şi rămînînd singur ca un sărac, s-a dus iarăşi la bătrîn, dîndu-se cu totul Domnului pentru slujirea cea bună. Iar bătrînul primind cu dragoste pe dumnezeiescul tînăr Macarie şi arătîndu-i începuturile vieţii monahiceşti cele liniştitoare şi învăţîndu-l a împleti coşniţe, lucru cuviincios mîinilor monahilor, i-a făcut chilie în alt loc, nu departe de el; pentru că acel părinte dorea să vieţuiască singur în numele lui Dumnezeu şi a dus în acea chilie pe ucenic, dîndu-i cuviincioasele porunci despre rugăciune, despre hrană, şi despre lucrul mîinilor.
Astfel fericitul Macarie a început în numele lui Dumnezeu a alerga pe calea cea sfîntă a vieţii monahiceşti; şi sporind din zi în zi în legea Domnului, s-a întîmplat după cîtăva vreme că a venit în satul acela episcopul părinţilor acelora şi aflînd despre fericitul Macarie de la locuitorii satului, l-a chemat la el şi cu sila l-a făcut cleric la biserica aceea, deşi era încă tînăr. Dar nu după multe zile supărîndu-se Macarie de slujirea aceasta prin care i se tulbura liniştea, a fugit de acolo şi s-a sălăşluit într-un sat oarecare; şi venind la dînsul un om neînvăţat, dar cucernic, îi slujea luînd lucrul mîinilor lui şi vînzîndu-l, îi aducea hrană. Dar diavolul nesuferind a se vedea învins de monahul cel tînăr, se înarma asupra lui şi lupta cu multe feluri de meşteşuguri, aducîndu-i uneori necuviincioase gînduri, iar alteori năvălind asupra lui prin năluciri şi înfricoşări; pentru că priveghind el în rugăciunea de noapte, diavolul cutremura casa din temelie, iar alteori închipuindu-se în şarpe şi tîrîndu-se pe pămînt, se repezea asupra lui. Iar fericitul Macarie îngrădindu-se cu rugăciune şi cu semnul Sfintei Cruci, socotea întru nimic meşteşugirile lui, grăind ca David: Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua şi nici de lucrul ce umblă în întuneric.
Deci, neputînd vicleanul să biruiască pe cel nebiruit, a aflat asupra lui o meşteşugire ca aceasta: Un bărbat din locuitorii satului aceluia avea o fiică, pe care un tînăr i-o cerea spre nelegiuită însoţire; dar fiindcă era sărac şi neînvăţat, de aceea părinţii se mîndreau faţă de tînărul acela, nevrînd să dea pe fiica lor după dînsul. Dar fecioara iubea pe tînăr şi aprinzîndu-se de asemenea cu dragoste, s-a unit în taină şi s-a aflat fecioara avînd în pîntece; deci întrebînd ea pe acel tînăr ce răspuns ar putea să dea părinţilor, acela, avînd înlăuntru pe învăţătorul răutăţii, i-a zis: "Spune că sihastrul acela ţi-a făcut aceasta".
Ea ascultînd sfatul vicleanului şi-a ascuţit limba sa de şarpe asupra nevinovatului monah, căci cînd au cunoscut părinţii că fecioara este însărcinată, bătînd-o, au început a o întreba: "Cu cine ai căzut în păcat?" Ea a răspuns: "Cu sihastrul vostru, pe care-l socotiţi că este sfînt; căci odată, aflîndu-mă afară din sat şi apropiindu-mă de locul unde petrece el, m-a întîmpinat în cale şi mi-a făcut silă, iar eu de ruşine şi de frică, nu l-am spus la nimeni pînă acum".
Prin aceste cuvinte ca de nişte săgeţi lovindu-se părinţii şi rudeniile ei, au pornit cu toţii asupra sfîntului şi au alergat la chilia lui, umplînd văzduhul de strigare şi de cuvinte dosăditoare; apoi scoţîndu-l din chilie, l-au bătut mai multă vreme şi l-au dus cu dînşii în sat. Aducînd multe vase lepădate, ulcele înnegrite, toarte de ulcioare, şi legîndu-le într-o funie, le-au spînzurat de grumajii lui şi-l purtau prin sat cu negrăită batjocură, bătîndu-l, împingîndu-l, trăgîndu-l de păr, călcîndu-l cu picioarele şi strigînd: "Acest monah a necinstit pe fecioara noastră; apucaţi-l toţi şi-l bateţi".
Din întîmplare, trecea pe acolo un cinstit bărbat, care văzînd ceea ce se făcea, a zis celor ce-l băteau: "Pînă cînd veţi bate fără de vină pe străinul monah, neştiind dacă lucrul este adevărat? Pentru că socotesc că este năpastă, iar nu lucru adevărat". Dar aceia nu-l ascultau şi îşi arătau răutatea lor. Însă iubitorul de Hristos, cel ce pentru Dumnezeu slujea pe Macarie, mergînd în urma celui purtat astfel, se ruşina, plîngea şi nu putea să-l apere şi să scoată pe Macarie din mîinile lor pe care ca nişte cîini îl înconjuraseră. Apoi, aceia întorcîndu-se către slujitorul său, se porneau cu dosădiri şi cu ocări, zicîndu-i: "Sihastrul căruia îi slujeşti, iată ce a făcut".
Şi l-au bătut pe Macarie cu beţele, pînă ce şi-au săturat mînia şi iuţimea, încît se tăvălea pe cale aproape mort. Iar părinţii acelei fete ziceau: "Să nu-l lăsăm pînă ce nu ne va da garant, că va hrăni pe fecioara noastră, pe care a îngreunat-o". Iar Macarie abia fiind viu, a zis către slujitorul său: "Fii garant pentru mine, omule".
Acesta gata fiind să moară pentru dînsul, s-a obligat astfel; şi luînd pe Macarie, abia a putut să-l ducă la chilia lui, neputînd să meargă de bătăile cele cumplite. Tămăduindu-se, puţin după aceasta a început a se nevoi la lucru, zicînd în sine: "Macarie, ai femeie şi copii, deci nevoie îţi este ca ziua şi noaptea să lucrezi, ca să-i hrăneşti". Şi lucrînd coşniţe, le vindea prin mîna slujitorului şi trimitea fecioarei preţul ce lua pentru hrană.
Apoi, venind ziua să nască, a ajuns-o dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru că a grăit fărădelege asupra dreptului şi nu putea să nască. Pentru aceea a pătimit multe zile şi nopţi, cu amar strigînd de durerea cea mare, de vreme ce nu putea să iasă dintr-însa pruncul; însă şi pe părinţii ei îi durea inima văzînd-o într-o suferinţă ca aceea şi nepricepîndu-se, ziceau: "Ce să fie aceasta?" Iar ea atunci, chiar nevrînd, a spus adevărul, strigînd; "Amar mie, ticăloasa, care sînt vrednică de mii de morţi, căci asupra dreptului acestuia am adus clevetire şi am minţit că este vinovatul stricăciunii mele; el este nevinovat, iar tînărul care a voit să mă ia, acela mi-a făcut acestea".
Deci, auzind părinţii aceasta şi toţi vecinii au rămas uimiţi, pentru că a venit asupra lor ruşine şi frică şi pentru că pe robul lui Dumnezeu, monahul cel nevinovat, l-au chinuit atît de rău; apoi au strigat: "Vai nouă!"
Atunci s-a înştiinţat despre aceasta tot satul şi toţi s-au adunat cu mic cu mare la curtea omului aceluia şi auzeau cele ce se spuneau despre fecioară şi cum că sihastrul este nevinovat; deci se ocărau singuri, pentru că toţi au pus mîinile cu nemilostivire asupra sfîntului. Şi s-au sfătuit cu părinţii fecioarei să meargă la robul lui Dumnezeu şi să cadă cu plîngere la picioarele lui, cerîndu-i iertare; ca nu cumva să-i ajungă mînia lui Dumnezeu pe toţi, pentru chinuirea lui cea fără de vină.
Auzind aceasta slujitorul şi garantul lui Macarie, a alergat degrabă la sfînt cu veselie şi i-a zis: "Bucură-te, părinte Macarie, pentru că bună şi luminoasă ni s-a arătat nouă ziua de astăzi, de vreme ce ocara cea dintîi a prefăcut-o Dumnezeu în slavă şi eu de acum voi fi liber de garanţie, iar tu te-ai arătat fără patimă, drept şi preaslăvit pătimitor; căci acea femeie nedreaptă, care a adus năpastă asupra ta, şi fiind tu nevinovat te-a clevetit, a ajuns-o judecata lui Dumnezeu şi nu poate să nască.
Acum a spus cum că nu tu eşti vinovat, ci un oarecare tînăr; deci, toţi locuitorii satului, de la mic pînă la mare, vor să vină la tine cu pocăinţă, ca să proslăvească pe Dumnezeu pentru întreaga înţelepciune şi răbdarea ta, şi să ceară de la tine iertare, ca să nu vină vreo pedeapsă de la Dumnezeu asupra lor, căci te-au chinuit pe tine".
Auzind acestea smeritul cugetător Macarie, cu greu le-a ascultat, nevrînd cinstea şi slava omenească; căci mai cu voie îi era lui necinstea decît să primească cinste de la oameni. Şi venind noaptea, s-a sculat şi a fugit de acolo şi s-a dus întîi la Muntele Nitriei, unde cîndva dormind, a avut vedenia. Acolo a petrecut trei ani într-o peşteră şi s-a dus apoi la Muntele Faran, la marele Antonie, care petrecea pustniceşte în nevoinţă, pentru că auzise de dînsul, pe cînd era în lume, şi dorea să-l vadă.
Şi fiind primit de Cuviosul Antonie cu dragoste, Macarie i s-a făcut ucenic de aproape şi a petrecut la dînsul vreme îndelungată, povăţuindu-se la desăvîrşită viaţă întru fapte bune; deci era următor întru toate părintelui său, care a arătat multe nevoinţe şi atît de mult a sporit în viaţa monahicească, încît a întrecut pe ceilalţi fraţi; pentru care era numit de dînşii "tînăr bătrîn". Căci în anii tinereţelor sale, a arătat viaţă bătrînească şi se lupta ziua şi noaptea cu diavolii, care uneori se închipuiau în diferite chipuri şi năluciri, ca nişte ostaşi înarmaţi, călare pe cai.
Apoi îndreptîndu-se spre război, cu sălbăticie năvăleau asupra lui cu chiote, gîlceavă şi cu tulburări, fiind fără număr, voiau ca să-l ucidă. Iar uneori în chip nevăzut aduceau gînduri necurate asupra lui şi cu toate meşteşugirile se sileau să clatine şi să dărîme zidul cel întemeiat de Hristos.
Dar nicidecum n-au putut să vatăme pe luptătorul cel care a luat pe Dumnezeu de ajutor, şi zicea ca David: Aceştia în căruţe şi pe cai, iar eu numele Domnului voi chema; că aceia să fie împiedicaţi şi să cadă, iar eu întru Dumnezeu voi avea putere. El va defăima pe vrăjmaşii mei, adică pe diavolii cei ce mă supără.
Într-o noapte, dormind fericitul, l-au împresurat o mulţime de diavoli, deşteptîndu-l şi zicîndu-i: "Scoală-te şi cîntă cu noi şi nu dormi". Iar cuviosul cunoscînd meşteşugirile drăceşti, nu se sculă şi le răspunse: Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, cel gătit tatălui vostru şi vouă. Iar ei au zis: "Aduci astfel de hulă asupra noastră, şi cu dosădire ne răspunzi nouă?".
Grăit-a sfîntul: "Care din diavoli scoală pe cineva la slujba lui Dumnezeu sau îl învaţă la fapte bune?" Iar ei grăind multe şi nesuferind ca să fie nebăgaţi în seamă de dînsul, văzînd că nu puteau să-l scoale, toţi cu mînie s-au pornit asupra lui şi au început a-l bate. Iar sfîntul a strigat: "Hristoase, ajută-mi şi mă izbăveşte de aceştia, că m-au înconjurat ca nişte cîini mulţi şi au deschis asupra mea gura lor". Şi îndată mulţimea diavolească a pierit cu sunet.
Iar pe cînd cuviosul aduna din pustie frunze de finic, ducîndu-le în chilie spre facerea coşniţelor, l-a întîmpinat diavolul în cale cu o seceră şi voia să-l lovească, dar n-a putut şi i-a zis lui: "Multe nevoi rabd eu de la tine, o! Macarie, căci nu pot să te biruiesc; însă toate cele ce tu le faci, le fac şi eu: posteşti tu şi eu nicidecum nu mănînc; priveghezi tu, şi eu deloc nu dorm; dar una este cu care mă biruieşti pe mine"; deci i-a zis Macarie: "Care este una aceea?" Răspuns-a diavolul: "Smerenia ta; pentru aceea nu pot să stau împotriva ta".
Fericitul Macarie, avînd 40 de ani de la naşterea sa, a luat de la Dumnezeu darul tămăduirilor şi al proorociei, cum şi stăpînire asupra necuratelor duhuri; apoi s-a învrednicit treptei preoţeşti şi a fost conducător părinţilor celor ce vieţuiau în schit. Iar pentru hrana şi băutura lui cum postea, nu se cuvine a grăi multe; de vreme ce nici între cei mai lipsiţi de grijă monahi nu se putea afla acolo îmbuibare sau mîncăruri mai bune, pe de o parte pentru lipsa cea mare a celor de trebuinţă, iar pe de alta pentru rîvna cea dumnezeiască a multor părinţi care petreceau acolo; căci fiecare urma unul altuia în viaţa cea pustnicească, iar mai ales se sîrguiau a se întrece.
Despre alte nevoinţe ale acestui ceresc bărbat se povestea între părinţi cum că neîncetat era întru înălţarea minţii către Dumnezeu şi cea mai multă vreme se lipea de Dumnezeu cu mintea decît de lucrurile lumii aceştia. Apoi cerceta pe părintele şi pe învăţătorul său, Antonie cel Mare, şi de dînsul mult se povăţuia, vorbind cu dînsul cuvinte duhovniceşti. În urmă, s-a învrednicit după fericitul sfîrşit al lui Antonie a lua de la cei doi ucenici ai aceluia, ca o bogată moştenire, toiagul cu care îşi sprijinise trupul său neputincios, din cauza bătrîneţelor şi nevoinţelor pustniciei; iar cu toiagul a luat duhul îndoit, precum Elisei l-a luat de la Ilie şi făcea minuni mari, pe care acum este vremea a le povesti.
Un egiptean iubitor de păcate, fiind rănit de pofta păcatului spre o femeie străină, frumoasă la chip, dar neputînd s-o plece spre desfrînare, pentru curăţia ei şi pentru cinstea şi dragostea pe care o avea pentru bărbatul său, s-a dus la un fermecător, rugîndu-l ca să facă pe femeia aceea să-l iubească; ori cu farmecele sale să facă pe bărbatul ei ca s-o urască şi s-o gonească; fermecătorul acela a luat multe daruri de la egiptean şi a făcut obişnuitele sale meşteşu-giri, sîrguindu-se cu multe farmece ca să înşele pe acea femeie curată, spre desfrînare.
Apoi neputînd să înduplece mintea ei cea nemişcată spre acea faptă rea, a fermecat ochii celor ce căutau la dînsa; şi a făcut aşa ca tuturor celor ce o vedeau să li se pară că nu este femeie cu faţă de om, ci animal parte femeiască; deci, intrînd bărbatul în casă, cînd a văzut-o întru asemănare de animal, s-a spăimîntat, şi nu pricepea ce este, pentru că vedea că pe patul lui se odihneşte un animal. Vorbea cu dînsa şi nu putea să audă nici un răspuns, decît numai o vedea mîniindu-se. Însă ştia că este femeia lui şi a cunoscut răutatea pizmaşului, cum că era prefăcută de oameni răi întru asemănare de dobitoc, de care lucru era în mare mîhnire şi plîngea.
Chemînd preoţi în casa sa, le-a arătat pe femeia lui, dar nici aceia nu puteau cunoaşte ce avea: cum şi pentru ce s-a prefăcut în animal. Căci şi ochii acelora ca nişte fermecaţi vedeau animal; şi trecuseră trei zile de cînd i se făcuse ei aceasta şi nici un fel de hrană nu primea, pentru că nici ca animalul nu primea fîn, nici ca omul nu putea să mănînce pîine. Apoi, bărbatului ei i-a venit în minte s-o aducă în pustie, la Cuviosul părinte Macarie.
Deci, punînd pe dînsa frîul ca pe un animal, s-a dus, luînd după sine pe femeia sa întru asemănare de animal. Pe cînd se apropia de chilia cuviosului, fraţii ce stăteau afară, au început a cîrti asupra lui, întrebîndu-l pentru ce vrea să intre în mînăstire cu acel animal? Iar el a zis către dînşii: "Am venit aici, ca animalul acesta să cîştige mila de la Domnul cu rugăciunile Sfîntului Macarie".
Şi întrebîndu-l monahii: "De ce pătimeşte?" Omul a zis: "Acest animal pe care îl vedeţi este femeia mea şi cum s-a prefăcut nu ştiu; iată acum sînt trei zile de cînd nici un fel de hrană nu gustă nicidecum". Iar fraţii auzind acestea, au mers să spună sfîntului, căruia acum i se descoperise şi se ruga lui Dumnezeu pentru dînsa.
Fraţii spunîndu-i despre acest lucru şi arătîndu-i dobitocul cel adus, sfîntul a zis către dînşii: "Voi singuri sînteţi dobitoace, de vreme ce aveţi ochi răi, iar ea precum este făcută, aşa rămîne femeie şi nu este schimbată întru altă fire; ci aşa se pare ochilor voştri cei înşelaţi de farmece". Deci, sfinţind apă, a turnat pe capul ei, rugîndu-se, şi îndată a făcut-o să fie în chipul său cel dintîi; încît toţi cei ce căutau la dînsa au văzut-o că este femeie, cu faţă de om.
Apoi, poruncind să-i dea ei să mănînce, a făcut-o femeie sănătoasă. Şi au mulţumit lui Dumnezeu, bărbatul şi femeia, cum şi toţi cei ce vedeau această minune. Apoi, sfîntul a învăţat pe femeie, ca adeseori să meargă la sfînta biserică şi să se împărtăşească cu preacuratele lui Hristos Taine; căci pentru aceea, zicea el, a venit asupra ta acea ispită, fiindcă cinci săptămîni au trecut, de cînd ai fost părtaşă dumnezeieştilor Taine. Astfel învăţîndu-i şi sfătuindu-i pe amîndoi, i-a liberat în pace. Asemenea şi o altă fecioară, prefăcută în animal de vrăjitori, aducînd-o părinţii ei la sfîntul, a tămăduit-o cu rugăciunea. Iar pe o altă fecioară, plină de răni, prin ungerea cu untdelemn sfinţit, a făcut-o sănătoasă.
Deci, mulţi supărau pe cuviosul, unii pentru rugăciuni şi binecuvîntări şi pentru folosirea de învăţătură de la dînsul, iar alţii pentru tămăduiri; pentru aceea sfîntul şi-a săpat o peşteră adîncă în chilie, ca de o jumătate stadie, şi se ascundea de cei ce veneau la dînsul fără vreme, cînd îi întrerupeau gîndirea la Dumnezeu şi rugăciunea.
Atîta dar avea de la Dumnezeu, încît învia şi morţi. Un monah oarecare, şezînd în preajma Nilului, s-a lipit de el diavolul mîndriei. Deci, întîi l-a rătăcit de la adevărata credinţă şi l-a adus la cugetarea celor ce se numeau Ierachteni, care ziceau că Mîntuitorul n-a luat trup omenesc, nici că înviază trupul nostru cu care ne-am îmbrăcat şi că trei începători sînt: Dumnezeu, materia şi răutatea. Astfel a atras la răzvrătirea a 500 de suflete. Şi a putut face aceasta căci grăia multe bîrfeli de acest fel către mulţi. Apoi şi diavoli a scos, după cum se spune de Domnul nostru în Sfintele Evanghelii: Căci vor da semne şi minuni, încît ar fi fost cu putinţă să amăgească şi pe cei aleşi; căci cu domnul diavolilor, într-adevăr, scotea pe diavoli, pentru pierzarea sufletelor.
Deci, episcopul acelui loc a venit cu clerul său la părintele Macarie, robul lui Dumnezeu, şi rugîndu-l, îi zise: "Vino şi ajută-ne; căci dacă pînă trăieşti tu nu vom curăţi vecinătatea noastră, toţi se vor lipi de dînsul şi întru pierzare se vor duce". Iar sfîntul a zis către dînsul: "Iată că vin, dar fiind om simplu, ce pot să fac eu?" Episcopul stăruia, rugîndu-l: "Eu aşa cred că, dacă va veni Dumnezeu, va împăca Biserica Sa; căci eu de multe ori avînd gînd să vin, am fost împiedicat de treburile eparhiei; iar acum, numai suferind pierzarea poporului, şi încă temîndu-mă de osînda lui Dumnezeu, care zice: Sîngele lor din mîinile voastre îl voi cere; de aceea am venit la tine, căci Dumnezeu m-a trimis.
Atunci Avva Macarie sculîndu-se, a mers cu dînsul şi a venit la amăgitorul acela, pe care, cînd l-a văzut bătrînul, a zis episcopului: "Acesta are un diavol din cei stăpînitori şi ai cunoscut că acesta nu este locul meu. Împotriva acestor duhuri nu m-am luptat deloc, căci sînt două cete de diavoli, una este care aduce plăcerile şi dezmierdările în trupul omului, iar alta care amăgeşte sufletele, dar care este foarte lesne de biruit. Aceste duhuri le rînduieşte satana la vrăjitori şi amăgitori, ca şi la începătorii de eresuri". Episcopul a zis: "Este trebuinţă de rugăciune din adîncul inimii, căci cuvîntul nu are nici o putere".
Deci, i-a poruncit să iasă la dînşii; iar el ieşind, episcopul i-a zis: "Cum de n-ai venit de atîta vreme la noi?" Iar el a răspuns: "Pentru că nu credeţi drept". Zis-a către dînsul Sfîntul Macarie: "Dar tu crezi bine?" Iar el a zis: "Foarte bine". Sfîntul i-a zis: "Care este aceea pe care noi nu o cugetăm bine?" El a răspuns: "Fiindcă ziceţi că trupul a înviat; şi încă mai ziceţi că şi Dumnezeu a luat asupră-şi trup şi oase". Bătrînul i-a zis: "Dacă zicem de la noi, rău zicem, iar dacă astfel a grăit adevărul, tu pentru ce grăieşti împotrivă? Cu toate acestea noi vom spune ţie cum credem şi dacă te vei îndupleca, bine vei face; iar dacă nu, tu însuţi vei primi pedeapsa de la Dumnezeu, pe ale cărui dogme le lepezi". El a zis: "Eu întîi să-ţi spun credinţa mea". Iar sfîntul a zis: "Credinţa rea nici să nu se numească credinţă".
Deci, a poruncit episcopului să zică Simbolul credinţei şi episcopul a zis: Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul; şi celelalte de aici înainte, cum şi alte graiuri de la apostolul. Atunci s-a ruşinat ereticul şi neavînd ce să răspundă, a zis către Sfîntul Macarie: "Mie nu-mi grăi credinţa cea din cuvinte, ci să mergem la morminte şi tu să înviezi cu trupul pe unul din cei ce zac acolo şi voi crede că bine cugetaţi, ori eu să scot suflet fără de trup, şi să vă ruşinez pe voi". Şi întorcîndu-se Sfîntul Macarie, a zis episcopului: "Mare este răul, căci şi pe Dumnezeu îl ispitim, ca pentru un îndrăcit să se facă atît de mare semn". Zis-a episcopul: "Ba nu părinte, ci pentru o eparhie întreagă".
Atunci au mers la morminte şi a venit şi Ierachtenul să cheme pe diavol. Şi mult făcîndu-şi rugăciunea lui cea ereticească, nu putea să scoată nici un suflet fără trup din mormînt. Atunci diavolul n-a ieşit ca mai înainte, căci îi sta împotrivă Duhul cel Sfînt. Şi cînd a văzut că nimic n-a putut face, le-a zis: "Pentru necredinţa voastră nu poate să iasă". Episcopul a zis: "Dacă am fi fost rău-credincioşi, atunci mai vîrtos trebuia să iasă, ca să mustre necredinţa noastră".
Iar bătrînul rugîndu-se în sine, netăgăduind nimic, a plecat genunchii la pămînt, după ce a stat un ceas la rugăciune; împreună cu toţi care erau de faţă, s-a ridicat, şi lovind cu toiagul cel de finic un mormînt, pentru că toiegele monahilor celor de acolo sînt de finic, a înviat un om din mormînt, nu vreunul care a murit de curînd, ci unul mort de mult.
Această minune văzînd-o Ierachteanul, a leşinat şi ieşind diavolul dintr-însul, el a căzut la picioarele sfîntului, împreună cu tot poporul care era de faţă, şi cerea să-l ucidă; dar nu i-a lăsat sfîntul, ci l-a luat cu sine în pustie şi l-a izbăvit de rătăcire. Apoi, întrebînd pe cel ce a înviat dacă ştie pe Hristos, el a zis că n-a auzit despre El nici cînd trăia. Deci, sfîntul botezîndu-l, l-a avut cu sine trei ani şi apoi cu adevărată moarte a răposat, încît se potrivea şi la el cuvîntul Domnului, că nici acesta n-a greşit, nici părinţii lui; ci ca să se arate slava lui Dumnezeu într-însul.
Iar episcopul a întrebat pe Sfîntul Macarie dacă s-a suit în inima lui vreun cuget de slavă omenească, cînd a văzut înaintea lui atîta popor, faţă de o minune atît de mare? El a răspuns: "O inimă care are îndeletnicire a căta spre slava oamenilor, unul ca acesta pe Dumnezeu încă nu L-a cunoscut, şi ceea ce face, ca un om o face; iar cel ce s-a învrednicit de insuflarea lui Dumnezeu, întru multă nevoinţă se află, temîndu-se să nu cadă.
Unul ca acesta numai o credinţă are, de a ieşi din trup, iar slava omenească nici în gînd nu-i vine. Deci, o pildă ca aceasta îţi zic: "Închipuieşte-ţi pe cineva că umblă pe mare şi priveşte spre cer în soare; unul ca acesta dacă ar vedea locul pe unde umblă, s-ar scufunda. Astfel cel ce priveşte la slava lui Dumnezeu, slava cea de la oameni o nesocoteşte. Iar dacă împrejurul acesteia s-ar întoarce, cade din aceea şi căzînd astfel, se biruieşte de multe patimi".
Apoi Cuviosul Macarie a înviat încă şi un alt mort, pentru care părintele Sisoe povestea aşa: "Am fost în schit cu părintele Macarie şi a sosit vremea secerişului; atunci, mergînd la seceriş noi şapte, iată o văduvă aduna spice după noi şi plîngea neîncetat; apoi chemînd Macarie pe stăpînul holdei aceleia, l-a întrebat: "Ce are această bătrînă de plînge mereu?" Iar el a spus lui Macarie că bărbatul ei luînd de la cineva un zălog, a murit fără veste, nespunîndu-i ei unde a pus ceea ce a luat şi voieşte stăpînul zălogului aceluia ca s-o ia pe ea în robie cu copiii ei". Şi i-a zis Macarie lui: "Să-i spui ei ca să vină la noi, unde ne odihnim la amiază". Cînd a venit văduva aceea, a zis către dînsa bătrînul: "Întotdeauna plîngi astfel?" Ea a spus lui: "Bărbatul meu a murit grabnic; el luase de la cineva nişte aur să-l păstreze, dar nu mi-a spus unde l-a ascuns". Zis-a către dînsa bătrînul: "Vino ca să ne arăţi mormîntul bărbatului tău".
Deci luînd pe fraţi, a mers cu dînsa, apoi sosind la mormînt, bătrînul a zis către văduvă: "Du-te la casa ta". Şi rugîndu-se, a strigat bătrînul pe cel mort, zicînd către dînsul: "Unde ai pus vistieria cea străină?" Iar el a răspuns din mormînt: "În casa mea am ascuns-o, sub picioarele patului meu". Şi a zis lui bătrînul: "Dormi iarăşi pînă la ziua învierii".
Iar fraţii văzînd aceasta, au căzut de frică la picioarele lui. Şi le-a zis lor bătrînul: "Nu pentru mine s-a făcut aceasta, pentru că eu sînt un nimic; ci pentru văduvă şi sărăcia ei a făcut Dumnezeu lucrul acesta. Însă să ştiţi aceasta, că Dumnezeu voieşte ca sufletul să fie fără păcat, şi cel ce va cere de la El, va lua". Apoi, mergînd, a spus văduvei unde se află vistieria. Iar ea luînd-o, a dat-o stăpînului ei şi s-a mîntuit de robie pe sine şi pe fiii ei; şi toţi cei ce auzeau aceasta, au preamărit pe Dumnezeu.
Încă şi un al treilea mort a înviat Cuviosul părinte Macarie; despre care scrie Rufin prezbiterul, astfel: "Odinioară, în locurile cele de aproape fiind făptuită o ucidere, se punea vina asupra unui nevinovat şi acela a alergat în chilia sfîntului, însă au mers în urma lui şi cei ce voiau să-l prindă ca pe un ucigaş. Şi voiau să-l dea la judecata cea legiuită.
Deci, acela se lepăda şi se jura că este nevinovat de sîngele celui ucis, iar ei stăruiau făcîndu-l vinovat. Şi făcîndu-se de amîndouă părţile multă vorbă şi sfadă, i-a întrebat Macarie unde este îngropat cel ucis. Şi sculîndu-se, a mers cu dînşii la mormînt; apoi plecîndu-şi genunchii, s-a rugat mult şi a zis către cei ce stau de faţă: "Acum va arăta Domnul dacă este acesta cu adevărat vinovat de uciderea despre care ziceţi". Şi a strigat cu mare glas, chemînd pe nume pe cel ucis, iar el a răspuns din mormînt.
Sfîntul a zis către dînsul: "În numele lui Iisus Hristos, zic ţie să ne spui nouă dacă ai fost ucis de omul acesta?" Iar acela cu glas foarte lămurit a răspuns din mormînt, încredinţîndu-i că n-a fost ucis de acela, pe care-l năpăstuiesc fără vină. Atunci, toţi mirîndu-se de o minune ca aceea, au căzut la pămînt. Apoi, căzînd la picioarele lui, ca iarăşi să întrebe pe cel ce zăcea în mormînt, cine l-a ucis. Atunci le-a zis cuviosul: "Despre aceasta nu-l voi întreba, pentru că destul este mie ca să izbăvesc de năpastă pe cel nevinovat; iar a da judecăţii pe cel vinovat, nu este lucrul meu".
Odinioară a fost adus la cuviosul un tînăr de care se plîngea maică-sa că era îndrăcit; acesta era legat şi ţinut de doi oameni. El avea în sine pe diavolul îmbuibării, căci mînca trei pîini mari şi bea un vas de apă, nu tocmai mic; însă toate cele mîncate nu erau nimic, căci ca într-un foc se mistuia hrana şi băutura într-însul. Deci, acel tînăr, cînd nu-i da maică-sa atît de mult să mănînce, el striga la ea; de aceea plîngea maica lui şi ruga pe Cuviosul Macarie ca să miluiască pe fiul ei şi să-l tămăduiască de o boală ca aceea.
Cuviosul a început a face rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu, pentru dînsul; şi după întîia şi a doua zi, i-a fost mai uşor tînărului şi cerea mai puţin să mănînce. Deci, a zis sfîntul către maica lui: "Cît voieşti ca să mănînce fiul tău?" Ea a zis: "Zece litre de pîine". Iar sfîntul ocărînd-o, i-a zis: "De ce atît de mult ai cerut, o! femeie?" Deci, şapte zile postind fericitul şi rugîndu-se pentru acel tînăr, a izgonit pe diavolul dintr-însul, şi l-a făcut ca cu trei litre de pîine să se sature; şi apoi i-a poruncit ca nu în deşert să stea, ci să se ostenească lucrînd cu mîinile. Astfel, cu darul lui Dumnezeu, desăvîrşit sănătos a dat pe tînăr maicii lui şi i-a liberat cu pace.
Oarecînd cuviosul a ieşit din schit la locul Terinut, şi înserînd, a intrat într-un mormînt elinesc să se culce; deci, erau acolo oase elineşti vechi şi luînd unul, l-a pus căpătîi lui. Diavolii văzînd îndrăzneala lui, s-au mîniat asupră-i şi au vrut să-l îngrozească, strigînd cu glas femeiesc: "O! cutare, mergi în baie să te speli?" Şi a răspuns alt demon din oasele cele moarte, care zăcea sub capul bătrînului, zicînd: "Un străin am deasupra mea şi nu pot să vin". Bătrînul neînfricoşîndu-se, cu îndrăzneală bătea osul acela, zicîndu-i: "Scoală-te şi te du, dacă poţi". Auzind acestea diavolii, au strigat cu mare glas, zicînd: "Ne-ai biruit cu totul", şi au fugit ruşinaţi.
Apoi, umblînd prin pustie, părintele Macarie a aflat o căpăţînă de om uscată zăcînd pe pămînt, pe care cînd a întors-o cu toiagul său, se părea că dă oarecare glas căpăţîna aceea. Deci, a întrebat-o bătrînul cine este? Şi căpăţîna a zis: "Eu am fost începător al slujitorilor idoleşti, care au locuit în acest loc, iar tu eşti părintele Macarie, cel plin de Duhul lui Dumnezeu; pentru că tu, cînd te rogi, milostivindu-te spre cei ce sînt în muncă, ei simt oarecare uşurare". Şi a zis bătrînul: "Care este uşurarea sau munca voastră, spune mie?" Răspuns-a cu suspinare, zicînd: "Pe cît este de departe cerul de la pămînt, atît de mare este focul în al cărui mijloc sîntem noi de la picioare pînă la cap, cu totul arzîndu-ne; şi nu este cu putinţă cuiva din noi ca să vadă faţa altuia, iar cînd te rogi pentru noi, ne vedem puţin unul pe altul şi aceasta este pentru noi uşurare".
Acestea auzindu-le bătrînul, a lăcrimat şi a zis: "Vai de ziua în care va fi călcat omul poruncile lui Dumnezeu". Şi iarăşi a întrebat pe căpăţîna aceea: "Au, este altă muncă mai mare?" Răspuns-a căpăţîna: "Sînt altele cu mult mai adînci sub noi". Şi întrebînd bătrînul, a zis: "Cine se află întru acele adînci munci?" Căpăţîna a răspuns: "Noi sîntem cei ce n-am cunoscut pe Dumnezeu şi acum simţim milostivirea Lui, măcar cît de puţin; iar aceia care cunoscînd pe Dumnezeu, s-au lepădat de El şi n-au păzit poruncile Lui, cu mai grele şi mai grozave chinuri sînt chinuiţi sub noi". Iar Sfîntul Macarie luînd căpăţîna aceea, a îngropat-o în pămînt şi s-a dus.
După aceasta, cuviosul bătrîn vieţuia deosebit, avînd chilie în pustia cea mai mare; şi era o mînăstire mai jos de el, într-o altă pustie, avînd monahi mulţi. Deci, şezînd bătrînul lîngă cale, a văzut odinioară pe diavolul mergînd în chip de om şi avînd o haină lăţoasă; iar la fiecare laţ spînzura cîte o tigvuliţă; apoi a zis către el bătrînul: "Unde mergi, răule?" Acela a spus: "Mă duc să tulbur pe fraţi". Bătrînul l-a întrebat iarăşi: "Ce sînt tigvuliţele acestea pe care le porţi?" Diavolul răspunse: "Duc gustări fraţilor". Bătrînul zise: "În toate acestea sînt gustări?" El a răspuns: "Da, pentru că de nu-i va fi plăcut cuiva una, îi dau alta şi pe toate la rînd, ca fiecare să aibă cîte una".
Acestea zicînd, s-a dus; iar bătrînul a rămas, păzind calea, pînă se va întoarce. Atunci, văzîndu-l întorcîndu-se, i-a zis: "Ţi-a mers bine?" El a răspuns: "Rău, căci unde mi-e bine mie?" Bătrînul îi zise: "Pentru ce?" Acela a răspuns: "Deoarece toţi monahii mi s-au făcut potrivnici şi nimeni nu m-a primit". Bătrînul zise: "Dar pe nici unul dintr-înşii nu-l ai prieten?" Diavolul răspunse: "Am numai pe un monah care mă ascultă şi cînd mă duc la dînsul, se învîrteşte ca paiaţa înaintea mea". Bătrînul l-a întrebat cum este numele monahului aceluia?" Diavolul răspunse: "Teopempt". După aceasta s-a dus.
Sculîndu-se Avva Macarie, s-a dus în cea mai de jos pustie, la mînăstirea aceea. Fraţii de acolo auzind, i-au ieşit cu ramuri în întîmpinarea lui şi fiecare dintr-înşii îşi gătea chilia, socotind că bătrînul va găzdui la dînsul. Iar el a întrebat: "Cine este Teopempt?". Pe acesta văzîndu-l, a intrat la dînsul în chilie, iar el a primit pe părintele, bucurîndu-se; şi cînd au început a vorbi singuri, i-a zis bătrînul: "Cum petreci, frate?" Acela răspunse: "Bine, cu rugăciunile tale". Bătrînul zise: "Nu te supără pe tine oarecare gînduri rele?" Fratele răspunse: "Acum îmi este bine"; pentru că se ruşina să-şi mărturisească gîndurile sale de ruşine. Atunci i-a zis bătrînul: "De mulţi ani postesc, nevoindu-mă, şi toţi mă cinstesc, dar într-aceşti ani ai bătrîneţei mă supără necuratul duh al desfrînării". La aceasta Teopempt a răspuns: "Cu adevărat părinte, şi eu sînt foarte mult stăpînit de duhul desfrînării".
Bătrînul cercă şi celelalte gînduri pierzătoare ale sufletului aceluia, pînă ce fratele i le-a spus pe toate. După aceasta, cuviosul a întrebat pe frate: "Cum posteşti?" El răspunse: "Pînă la al nouălea ceas". Grăit-a sfîntul: "Să posteşti pînă seara, să flămînzeşti şi să înveţi pe de rost părţi din Evanghelie şi din alte sfinte cărţi, ca să te îndeletniceşti totdeauna în gîndirea lui Dumnezeu; şi de-ţi va veni gînd rău, să nu-l primeşti şi niciodată să nu te cobori cu mintea în jos, ci totdeauna să ai aminte sus, şi-ţi va ajuta Dumnezeu".
Aşa întărind părintele pe acel frate, s-a dus în pustia sa. Şi cînd ţinea calea, a văzut iarăşi pe acel diavol mergînd, şi i-a zis: "Unde mergi?" Diavolul răspunse: "Mă duc să tulbur pe fraţi". Zicînd aceasta, a trecut alături. Dar cînd s-a întors, i-a zis sfîntul: "Cum sînt fraţii?" Diavolul răspunse: "Toţi mi s-au făcut potrivnici şi acela pe care mai înainte îl aveam prieten şi mă asculta, nu ştiu cine l-a răzvrătit şi nu mă ascultă nicidecum; căci s-a făcut mai potrivnic decît toţi şi m-am jurat că nu mă mai duc acolo, decît numai după o lungă vreme". Zicînd acestea, s-a dus, iar sfîntul s-a întors la chilia sa.
Odată au venit la Cuviosul Macarie în schit doi tineri străini, unul bărbos, iar la altul abia începea mustaţa; aceştia l-au întrebat: "Unde este chilia lui Avva Macarie?" El le-a zis: "Ce voiţi de la dînsul?" Ei îi ziseră: "Am auzit despre dînsul şi despre viaţa părinţilor care sînt în schit; deci am venit să-l vedem". Bătrînul le-a spus: "Eu sînt". Ei s-au închinat lui pînă la pămînt şi au zis: "Aici voim să petrecem". Bătrînul văzîndu-i că sînt dintre tinerii bogaţi, le-a zis: "Nu veţi putea să şedeţi aci". Cel mai tînăr răspunse: "De nu ne vei lăsa să petrecem aici, atunci ne vom duce aiurea".
Bătrînul a zis în mintea sa: "Pentru ce să-i gonesc, căci se vor sminti? Deci, să-i primesc, pentru că singură osteneala pustiei îi va face ca de voie să fugă de aici". Şi a zis către dînşii: "Veniţi şi vă faceţi chiliuţe, dacă puteţi". Apoi le-a dat o secure şi o coşniţă plină de pîine şi sare, şi ducîndu-i departe, le-a arătat un loc pe o piatră vîrtoasă şi le-a zis: "Aici să vă zidiţi chiliuţa, aducînd lemne din luncă şi să şedeţi"; pentru că socotea bătrînul, că vor fugi de osteneală. Apoi au întrebat tinerii aceia pe Macarie: "Ce lucrează monahii?" Bătrînul le-a răspuns: "Împletituri". Şi luînd mlădiţe, începea a împleti din capăt, zicîndu-le: "Aşa să faceţi coşniţe şi să le daţi la paznicii bisericeşti, iar aceia vă vor aduce pîine şi sare". Apoi cuviosul s-a dus la dînşii, iar ei cu răbdare mare făceau toate cele poruncite, şi n-au venit la părintele lor trei ani.
Aducîndu-şi aminte Avva Macarie de dînşii, a zis în sine: "Care să fie oare lucrarea lor de nu vin la mine, să mă întrebe nimic?" Alţii de departe vin, iar aceştia care petrec mai aproape n-au venit, căci acei doi fraţi la nimeni nu mergeau, fără numai la biserică, ca să primească împărtăşirea preacuratelor Taine.
Deci, bătrînul s-a rugat lui Dumnezeu, postind o săptămînă, ca să-i arate lui lucrarea lor, şi după acea săptămînă s-a dus la dînşii, să vadă cum locuiesc; şi bătînd el în uşă, i-au deschis, apoi ei văzînd pe omul lui Dumnezeu, i s-au închinat pînă la pămînt, iar bătrînul făcînd rugăciune, a şezut. Apoi făcînd cel mai mare semn ca să iasă cel mai tînăr, acela a şezut împletind coşniţe; iar în ceasul al nouălea a intrat bătînd cel mai mic şi făcînd puţină fierbătură, a pus înainte masă şi trei bucăţi de pîine.
Pe urmă, a zis bătrînul: "Veniţi să mîncăm". Şi au mîncat, mulţumind Domnului; după aceea, a adus apă cel mai tînăr şi au băut, iar după ce a înserat, a zis părintelui: "Te vei duce părinte de aici?" El le-a răspuns: "Nu, ci aici mă voi odihni". Ei i-au aşternut o rogojină într-un colţ sub chilie, iar în celălalt s-a odihnit singur pe rogojină şi s-a înnoptat. Sfîntul Macarie se ruga lui Dumnezeu să-i arate fapta lui cea bună; deci, s-a desfăcut acoperămîntul chiliuţei; făcîndu-se lumină, cei doi fraţi nu vedeau lumina, ci li se părea că doarme bătrînul; şi îmboldind cel mai mare pe cel mai mic, s-au sculat amîndoi, şi, închinîndu-se, şi-au ridicat mîinile spre cer, rugîndu-se în taină.
Atunci Cuviosul Macarie a văzut pe demoni ca muştele, venind la cel mai mic şi unele se aşezau pe buzele lui, iar altele pe ochi; dar îngerul lui Dumnezeu, avînd o armă de foc, gonea de la dînsul pe demoni, iar de cel mai mare nici nu putea să se apropie; apoi despre ziuă iarăşi amîndoi s-au odihnit.
Iar Cuviosul Macarie s-a făcut ca şi cum s-ar fi deşteptat din somn, şi toţi s-au sculat. Apoi a zis cel mai mare frate: "Părinte, vei voi ca să citim cei 12 psalmi?" Avva a răspuns: "Da". Şi a cîntat mai întîi cel mai tînăr şi după fiecare stih ieşea lumină de foc din gura lui şi se suia la cer. Apoi a început a cînta şi cel mai mare, şi ieşea din gura lui foc ca o funie ce ajungea pînă la cer. După sfîrşirea psalmilor, bătrînul vrînd să se ducă, le-a zis: "Rugaţi-vă pentru mine". Iar ei s-au închinat lui pînă la pămînt, tăcînd; şi aşa se depărtă de dînşii. Şi a cunoscut că cel mai mare este desăvîrşit întru bunătăţi, iar cu cel mai mic încă se lupta vrăjmaşul. Şi nu după multe zile, a adormit întru Domnul cel mai mare, iar după dînsul, a treia zi, a murit şi cel mai mic. Şi cînd veneau unii din părinţi la Avva Macarie, îi ducea la chiliuţa celor doi fraţi şi le zicea: "Veniţi de vedeţi locul în care s-au nevoit robii cei mari ai lui Hristos".
Odată, cuviosul rugîndu-se lui Dumnezeu, s-a auzit un glas, care îi zise: "Macarie, încă n-ai venit la măsura celor două femei, care vieţuiesc împreună în cetatea cea de aproape". Deci, auzind de aceasta bătrînul, şi-a luat toiagul şi a mers la cetatea zisă, şi găsind casa lor, a bătut în uşă. Atunci, odată a ieşit una dintre ele şi l-a primit cu mare bucurie.
Apoi, bătrînul pe amîndouă chemîndu-le, le-a zis astfel: "Pentru voi am suferit atîta osteneală, venind din pustia cea depărtată, ca să înţeleg lucrurile voastre, pe care să mi le spuneţi, netăinuindu-le". Femeile i-au răspuns bătrînului: "Crede-ne, sfinte părinte, că noi sîntem păcătoase şi trăim cu bărbaţii noştri, deci ce fel de lucruri cauţi de la noi?" Iar bătrînul stăruia rugîndu-le, să-i arate rînduiala vieţii lor.
Ele fiind silite, au zis: "Noi nici un fel de rudenie nu avem între noi şi s-a întîmplat de s-au însoţit cu noi doi fraţi, şi cu dînşii petrecînd împreună 15 ani într-o casă, cuvînt rău sau necurat n-am zis una către alta, nici ne-am sfădit cîndva; ci în pace pînă acum vieţuim şi ne sfătuim cu un gînd, ca lăsînd pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfinţilor feciori, care slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să înduplecăm pe bărbaţii noştri să ne lase, deşi i-am rugat cu foarte multe lacrimi. Drept aceea, necîştigîndu-ne dorirea, am pus aşezămînt între Dumnezeu şi între noi, ca nici un fel de cuvînt deşert să nu zicem deloc pînă la moartea noastră".
Acestea auzind Sfîntul Macarie, a zis: "Cu adevărat, nici fecioare, nici femei măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărîrea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o ca pe însăşi fapta şi după alegere, trimite fiecăruia pe Sfîntul Duh, care lucrează şi îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mîntuiască".
În zilele acestui Cuvios Macarie Egipteanul, a strălucit cu fapte bune în aceleaşi pustietăţi şi alt cuvios, Macarie Alexandrianul, care era prezbiter în mînăstirea ce se numea Chelie; iar acel loc era în pustie, între Nitria şi între schit. Acel fericit Macarie Alexandrianul venea adeseori la Sfîntul Macarie Egipteanul şi de multe ori umblau împreună prin pustie, pentru că aveau mare dragoste între ei.
În acea vreme, împărăţind rău-credinciosul Valens, arianul (364-378), a fost prigonire mare asupra celor dreptcredincioşi pentru că a venit în Alexandria un oarecare Luciu, episcop arian, cu oaste multă, şi l-a izgonit de pe scaun pe fericitul episcop Petru, care a fost după Sfîntul Atanasie cel Mare. Apoi a trimis şi în pustie, ca să izgonească pe toţi sfinţii părinţi; dar mai întîi a gonit pe cei doi Macarie, pe care, luîndu-i ostaşii noaptea şi punîndu-i în corabie, i-au dus departe, la un oarecare ostrov, în care era necunoscut numele lui Hristos Dumnezeu, dar unde idolii se cinsteau ca nişte zei.
În acel ostrov, la un slujitor idolesc, era o fiică îndrăcită, care simţind venirea Sfîntului Macarie şi a celorlalţi cuvioşi părinţi, a alergat înaintea lor, strigînd: "Pentru ce aţi venit aici? Căci acest ostrov este vechea noastră locuinţă". Iar ei făcînd rugăciune, au izgonit pe diavolul dintr-însa şi au făcut-o sănătoasă. Aceasta văzînd-o tatăl ei, slujitorul idolilor îndată a crezut în Hristos şi s-a botezat; şi tot poporul din ostrovul acela a primit sfînta credinţă şi lor le-au făcut o sfîntă biserică.
Dar înştiinţîndu-se despre aceasta răucredinciosul episcop Luciu, s-a ruşinat că a izgonit din locaşurile lor nişte sfinţi şi trimiţînd în taină, a întors iarăşi la locurile lor pe fericiţii Macarie şi pe toţi ceilalţi părinţi. Deci, iarăşi a primit pe Sfîntul Macarie Egipteanul în pustia schitului, iar pe alexandrianul în locul cel mai de sus pomenit, ce se numea Chelie, şi fiecare din părinţi s-a dus la locaşul său.
Dar, de vreme ce la Cuviosul părintele nostru Macarie Egipteanul veneau mulţi de pretutindeni, unii pentru învăţătură, iar alţii pentru tămăduiri, şi o mulţime de bolnavi se adunau la dînsul, de aceea, a fost de trebuinţă ca să zidească o casă de oaspeţi, ca într-însa să se odihnească străinii şi bolnavii; pe care casă a şi făcut-o. Deci, în toate zilele pe cîte unul din bolnavi ungînd cu sfîntul untdelemn, îl făcea sănătos şi-l libera; de aceea nu-i tămăduia pe toţi îndată, ca ceilalţi zăbovind la dînsul cîteva zile, nu numai trupului, ci şi sufletului să-şi cîştige tămăduire, ascultînd cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate.
Atunci a pus pe unul din fraţi să slujească în casa de oaspeţi, dar acela fiind îndemnat de diavol, se biruia de patima iubirii de averi şi tăinuia de la săraci o parte; iar Cuviosul Macarie îl învăţa, zicîndu-i: "Frate Ioane, ascultă-mă şi primeşte învăţătura mea, care-ţi va fi de folos", iar Ioan nu l-a ascultat pe sfîntul, şi n-a încetat din obiceiul cel rău; şi a fost că după moartea sfîntului, la 15 sau la 20 de ani, acel frate tot slujea Iudei, care a pus într-însul iubirea de argint, şi partea săracilor la sine o trăgea; deci, tot trupul lui s-a umplut de lepră, şi nu numai averea cea adunată, ci şi sufletul său în ticăloşie şi-a pierdut.
Odată, cuviosul mergînd de la schit la Muntele Nitriei, şi apropiindu-se, a zis ucenicului său: "Mergi puţin înaintea mea". Mergînd ucenicul, l-a întîmpinat un slujitor idolesc venind şi adu-cînd un lemn mare, iar fratele striga către dînsul: "Ascultă, diavole, unde mergi?" Şi întorcîndu-se sjujitorul, l-a bătut aşa de tare, încît abia l-a lăsat viu. Şi luîndu-şi lemnul, a fugit.
Pe cînd fugea el, l-a întîmpinat Avva Macarie, şi i-a zis: "Mîntuieşte-te iubitorule de osteneală, mîntuieşte-te". Iar el mirîndu-se, zise către avva: "Ce lucru vezi la mine, de-mi urezi astfel de cuvinte?". Răspuns-a bătrînul: "Că te văd ostenindu-te". Iar sjujitorul răspunse: "M-am uimit părinte de cuvintele tale, că te-am cunoscut că eşti omul lui Dumnezeu; iar un alt monah m-a ocărît şi eu l-am bătut pînă la moarte". Şi căzînd sjujitorul idolesc la picioarele sfîntului, îi zise: "Nu te voi lăsa părinte, pînă ce nu mă vei face creştin şi monah".
Şi mergînd cu Sfîntul Macarie la fratele ce zăcea abia viu, s-a dus la biserica din Muntele Nitriei şi văzînd părinţii Nitriei pe sjujitorul idolesc cu Cuviosul Macarie, s-au minunat; apoi botezîndu-l, l-a făcut monah şi mulţi dintre elini s-au făcut creştini. Avva Macarie zise: "Cuvîntul cel rău şi pe cei buni îi făcea răi, iar cuvîntul cel bun şi pe cei răi îi făcea buni".
Cuviosul fiind în locaşul lui Avva Pamvo, i-au zis bătrînii: "Spune un cuvînt fraţilor, pentru folos". Iar el a început a grăi: "Iertaţi-mă, că nu sînt încă monah, însă am văzut monahi, pentru că stînd eu în schit în chilia mea, m-a silit gîndul să merg în pustia cea dinăuntru, ca să văd ce este acolo; şi m-am luptat cu gîndul cinci ani, temîndu-mă ca nu cumva să fie ispitire de la diavol şi, nelăsîndu-mă acel gînd, m-am dus în pustia cea depărtată şi am aflat o baltă cu apă şi un ostrov în mijloc.
Apoi au venit fiarele pustiei să bea apă şi am văzut printre ele şi doi oameni goi, iar eu m-am înfricoşat, pentru că-mi părea că sînt duhuri. Ei însă, dacă m-au văzut că m-am înfricoşat, mi-au zis: "Nu te teme, că şi noi sîntem oameni". Apoi i-am întrebat: "De unde aţi venit în pustia aceasta?" Şi ei au zis: "Sîntem din viaţa de obşte şi, sfătuindu-ne, am venit aici; deci acum sînt 30 de ani de cînd am ieşit din mănăstire. Unul din noi este egiptean, iar altul libian". Şi m-au întrebat şi ei, zicîndu-mi: "Cum este lumea acum? Rîul dă apă la vremea lui? Pămîntul se îndestulează cu obişnuitele roduri?" Şi le-am zis: "Da". Apoi i-am întrebat, cum pot să fiu monah? Atunci ei mi-au zis: "De nu se va lepăda omul de toate cele ce sînt pe lume, nu poate să fie monah". Eu le-am zis: "Neputincios sînt şi nu pot să fiu ca voi". Ei mi-au zis: "De nu poţi să fii cum sîntem noi, şezi în chilie şi plînge-ţi păcatele". Şi iarăşi i-am întrebat: "Cînd vine iarna, nu îngheţaţi? Iar vara nu se ard de soare trupurile voastre?" Ei au răspuns: "Dumnezeu ne-a făcut rînduiala aceasta, ca nici iarna să nu pătimim de ger, nici vara de arşiţă". Pentru aceasta v-am spus vouă fraţilor, că încă nu m-am făcut monah, ci am văzut monahi.
Fiind întrebat de oarecare părinţi Avva Macarie, cum a slăbit - căci nu numai cînd postea, ci şi cînd mînca, trupul lui totdeauna era uscat -, le răspunse: "Lemnul acela cu care se întorc vreascurile care ard, se aprinde şi el de foc; aşa şi omul, dacă şi-ar adînci mintea în frica lui Dumnezeu, şi de înfricoşata întrebare şi focul gheenei totdeauna şi-ar aduce aminte, atunci frica aceea îi mănîncă trupul şi îi usucă oasele".
Iarăşi l-au întrebat pe el fraţii: "Avvo (părinte), cum ne vom ruga?" Zis-a lor bătrînul: "Nu este trebuinţă de cuvinte multe, ci numai de a ridica mîinile şi a zice aşa: "Doamne, precum voieşti şi precum ştii, miluieşte-mă". Şi de va năvăli războiul păcatelor, se cade a zice: "Doamne miluieşte". Acela ştie cele ce sînt nouă de folos şi va face milă cu noi". Apoi l-a întrebat Avva Isaia, zicînd: "Spune-mi un cuvînt de folos, părinte". Zis-a bătrînul: "Fugi de oameni". Iar el a zis: "Şi ce este dacă voi fugi de oameni?" Iar bătrînul răspunse: "Şezi în chilia ta şi plîngi păcatele tale". Iar lui Pafnutie, ucenicul său, i-a zis: "Să nu asupreşti pe nimeni, nici să cleveteşti pe nimeni; deci, păzindu-le acestea, te vei mîntui". Iarăşi a zis: "Să nu te odihneşti în chilia fratelui celui ce are minte rea".
Apoi a venit la dînsul un frate oarecare şi i-a zis: "Avvo, spune-mi un cuvînt prin care să mă mîntuiesc". Zis-a lui bătrînul: "Mergi la morminte şi grăieşte de rău pe cei morţi". Deci, a mers fratele şi grăia de rău, apoi şi cu pietre a bătut mormintele; după aceea venind, a spus bătrînului; iar acela l-a întrebat: "Nimic nu ţi-au spus?" Zis-a el: "Nu". Atunci îi zise bătrînul: "Mergi şi îi laudă pe ei".
Deci, a mers şi a început cu laude a ferici pe cei morţi, zicîndu- le: "Apostoli, sfinţi şi drepţilor!" Apoi întorcîndu-se, a spus bătrînului că i-a lăudat. Iar bătrînul i-a grăit: "Nimic nu ţi-au răspuns?" A zis el: "Nu". Bătrînul a zis: "Vezi că nici cînd i-ai grăit de rău nu ţi-au spus ceva împotrivă, nici cînd cu laude i-ai fericit, nu ţi-au zis ţie ceva; aşa şi tu, de vei voi să te mîntuieşti, să fii ca un mort, nici ocărîndu-te, să nu te mînii, nici cinstindu-te să nu te înalţi şi atunci te vei mîntui".
Apoi spuneau fraţii despre acest fericit părinte, că de venea cineva din fraţi la dînsul, ca la un sfînt şi om mare, nimic nu vorbea cu dînsul; iar dacă un frate, ca şi cum întru nimic socotindu-l, îi zicea; "Avvo, cînd ai fost în lume şi furai silitră de o vindeai, nu te băteau cei mai mari ai tăi?" Despre acestea, dacă îi zicea lui cineva, cu acela vorbea cu bucurie, răspunzîndu-i la toate întrebările lui.
Odată au trimis bătrînii din Muntele Nitriei, în schit, la Avva Macarie, zicînd: "Avvo, ca să nu se ostenească toată mulţimea fraţilor venind la tine, vino tu singur la noi, mai înainte pînă a nu te duce către Domnul". Şi mergînd Cuviosul Macarie la Nitria, s-au adunat la dînsul toţi şi l-au rugat bătrînii să spună un cuvînt fraţilor; iar el plîngînd, a zis către dînşii: "Să plîngem fraţilor şi ochii noştri să verse lacrimi, care ne curăţesc pe noi mai înainte, pînă ce nu mergem acolo, unde lacrimile vor arde trupurile în chinuri". Atunci plîngeau toţi; apoi, căzînd cu feţele la pămînt, ziceau: "Roagă-te pentru noi, părinte".
Acest părinte Macarie, cînd era în Egipt, a aflat odinioară un tîlhar în chilia sa, apucîndu-i lucrurile ce avea şi era şi dobitocul lui legat afară, pe care punea cele ce luase. Iar cuviosul s-a făcut că este străin de casă şi ajuta străinului a scoate din casă şi a le pune pe dobitoc; apoi l-a petrecut cu pace, zicînd întru sine: "Nimic aducînd în lumea aceasta, arătat este că nici nu putem duce ceva de aici. Domnul a dat, şi precum El bine a voit, aşa a şi făcut, bine este cuvîntat Dumnezeu întru toate". Despre acest Cuvios Macarie ziceau părinţii că s-a făcut ca un fericit, căci Avva Macarie acoperea neputinţele omeneşti pe care le vedea.
S-a dus odată unul din ucenicii Cuviosului Macarie în cetate, ca să vîndă lucrul mîinilor sale, coşniţele şi rogojinile, şi l-a întîmpinat acolo o femeie desfrînată, care văzînd frumuseţea tînărului, s-a rănit de el şi l-a chemat la sine, ca şi cum voia să cumpere coşniţele pe care le vindea; iar el necunoscînd gîndul ei cel viclean, a intrat în casă, iar femeia luînd o coşniţă, întreba cu cît voieşte s-o vîndă?
Apoi spunînd vorbe desfrînate către dînsul, se ispitea, ca şi de demult egipteanca, ca să înşele spre păcat pe Iosif cel curat, iar fratele văzîndu-se în primejdie, pentru că era aproape de căderea în păcat, şi-a întors mintea spre cer, zicînd întru sine: "Cel ce ai izbăvit pe proorocul Tău din pîntecele chitului, Hristoase Împărate, şi pe mine din marginea pierzării şi din moartea aceasta sufletească izbăveşte-mă, cu rugăciunile plăcutului Tău, ale lui Macarie, părintelui meu". Şi îndată a fost răpit de o mînă nevăzută, precum odinioară Avva a fost luat de îngeri, şi în chilia sa s-a dus; iar acolo a aflat pe Sfîntul Macarie rugîndu-se lui Dumnezeu pentru dînsul, ca din primejdia ce era de faţă, să se izbăvească ucenicul său, pentru că ştia ceea ce se făcea şi pe cele de departe ca şi pe cele de aproape le vedea cu ochii minţii, deci, văzînd pe ucenicul său, a zis: "Mulţumire să dăm, o! fiule, iubitorului de oameni Dumnezeu, căci din gura balaurului şi din porţile iadului Te-a izbăvit, răpindu-te cu dumnezeiasca Sa putere din căderea în păcat şi aducîndu-te în chilie, precum odinioară a adus pe Apostolul Său, Filip".
Astfel rugăciunile cuviosului acestuia puteau mult spre Dumnezeu. Oarecînd, singur fiind răpit prin văzduh, s-a aflat la o mare depărtare; - pentru că ducînd coşniţe de la schit, se ostenise -, apoi a şezut şi s-a rugat, zicînd: "O! Dumnezeule, Tu ştii că am slăbit". Şi îndată s-a aflat lîngă rîul unde voia să meargă.
Dar acum este vremea ca să povestim şi despre fericitul sfîrşit al fericitului Cuvios Macarie, despre care Serapion, scriitorul vieţii lui, povesteşte în acest chip: Pentru că vremea morţii i-a sosit, deci se cădea şi acestuia, om fiind, să slujească datoriei fireşti; căci era gîrbovit de bătrîneţe, vieţuind 97 de ani. Însă nu fără ştire i-a fost lui sfîrşitul, pentru că de faţă stîndu-i doi bărbaţi preacinstiţi, i-au zis: "Bucură-te, o! Macarie!"
Şi unul dintr-înşii era Sfîntul Antonie, povăţuitorul pustiei, iar altul Sfîntul Pahomie, învăţătorul vieţii monahiceşti. Aceştia i-au zis lui: "Hristos ne-a trimis, ca bine să-ţi vestim sfîrşitul tău cel de bucurie; pentru că de acum peste nouă zile vei trece la viaţa cea pururea fiitoare, şi vom veni şi noi în ziua aceea la tine şi cu bucurie te vom lua cu noi, ca înaintea scaunului Stăpînului să stai împreună cu noi şi să te îndulceşti de hrana cea fără de moarte". Apoi zicîndu-i "pace ţie", s-au făcut nevăzuţi de la ochii lui. Iar dumnezeiescul Macarie chemînd pe ucenicii săi, le-a zis: "Vremea ieşirii mele, o! fiilor, iată a sosit, iar pe voi bunătăţii Domnului vă încredinţez; deci, să păziţi rînduielile părinteşti şi predaniile pustniciei".
Apoi, unora, pe care îi ştia că le sînt mai bune faptele, le-a încredinţat îngrijirea pentru cei ce intraseră de curînd în viaţa monahicească, care cu duhovniceasca vîrstă erau încă prunci. Şi punîndu-şi pe dînşii mîinile şi învăţîndu-i din destul, apoi rugîndu-se pentru dînşii, se pregătea de moarte.
Deci, sosind ziua a noua, un heruvim cu mulţime de îngeri stînd înaintea dumnezeiescului părinte, i-a zis: "Scoală-te, urmă-torule al lui Dumnezeu şi mergi cu noi la viaţa veşnică; ridică-ţi ochii tăi împrejur şi vezi cîte cete din cei fără trupuri şi de sfinţi s-au trimis ţie de la Atotţiitorul, ca să te aducă la Sine. Vezi soborul apostolilor, adunarea proorocilor, mulţimea mucenicilor, ceata arhiereilor şi a pustnicilor, unirea cuvioşilor şi a drepţilor. Deci, dă-mi sufletul tău, care mi-a fost dat mie de Dumnezeu ca să-l păzesc în trup, iar acum, despărţindu-se din legăturile trupeşti, ca pe o bogăţie să-l iau cu cinste şi trecîndu-l prin puterile cele potrivnice, să-l duc înaintea dumnezeiescului scaun al Stăpînului, ca să se veselească cu toţi sfinţii cei din veac".
Acestea grăindu-le acel înfricoşat heruvim, fericitul Macarie sărutînd pe toţi cei ce erau lîngă dînsul şi pentru dînşii rugîndu-se, şi-a ridicat ochii şi mîinile în sus, zicînd cel mai de pe urmă cuvînt: În mîinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu. Şi astfel şi-a dat fericitul său suflet, lăsînd multă plîngere ucenicilor. Apoi, adaugă Serapion şi aceasta, pe care a auzit-o de la Cuviosul Pafnutie, care era unul din ucenicii lui Macarie: că acel sfînt suflet, fiind ridicat de heruvimi şi spre cer suindu-se, unii din părinţi priveau cu ochii sufleteşti spre diavolii cei din văzduh cum stau departe şi strigau: "O! de ce slavă te-ai învrednicit, Macarie".
Iar Sfîntul le răspundea: "Nu, căci încă mă tem, pentru că nu mă ştiu de am făcut vreun lucru bun". Apoi vrăjmaşii cei ce erau în văzduh, strigau: "Cu adevărat ai scăpat de noi, Macarie". Iar el le zicea: "Ba nu, căci îmi mai trebuie ceva ca să scap". Şi fiind acum înăuntrul porţilor cereşti, diavolii plîngînd, strigau: "A scăpat de noi, a scăpat!". Iar el cu mare glas le-a răspuns: "Cu adevărat am scăpat de meşteşugirile voastre, cu puterea Hristosului meu fiind îngrădit". Astfel a fost viaţa, sfîrşitul şi mergerea la veşnica viaţă a Cuviosului părintelui nostru Macarie.
Dar se mai află despre acest cuvios părinte, cuvinte şi povestiri în Pateric şi pe aiurea; deci cel ce va voi, poate să caute acolo; slăvim pe Tatăl nostru şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, unul Dumnezeu cel slăvit întru Sfinţii săi, în veci. Amin.
sursa
http://e-mistic.org/sinaxar.js?&month=1&day=19&pos=0
aici :
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
AVEM SFINTI
Sunt mii de sfinţi
Ce-au îndurat martiriu,
Chinuri cumplite ei au suferit,
Dar câţi din oameni
Ştiu de-a lor durere,
Câţi despre ei au auzit?
Avem mulţi sfinţi
Ce mijlocesc la Domnul
Pentru a noastră mântuire,
Să le aducem şi noi astăzi
Prinos de mulţumire.
Să le urmăm credinţa neclinită
Şi dragostea de Dumnezeu,
Să îi rugăm să ne ajute,
Căci drumul vieţii este
Din zi în zi mai greu.