Dumnezeu îngăduie ca sufletul nostru să fie câteodată părăsit.

Dumnezeu îngăduie ca sufletul nostru să fie câteodată părăsit. Nici o mângâiere, nici o lumină, ci din toate părţile încercări, ispite, dureri; sufletul se crede aproape de cădere, pentru că el nu mai vede braţul care-l sprijineşte. Ce e de făcut atunci? A zice ca Iisus: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei 27, 46). Şi cu toate acestea, a rămâne în pace, în suferinţă şi în întuneric, până va înceta ziua, şi se vor pleca umbrele şi vom descoperi aurora unei noi zile.

Această stare e cea mai mare îndeletnicire a credinţei. O, câte haruri sunt în fructul acestei răbdări! O, câte păcate răscumpără această pătimire! Atunci se săvârşeşte în noi taina mântuirii şi ajungem cu adevărat ai lui Iisus, şi numai dacă cu o credinţă sinceră, nestrămutată, nu încetăm a repeta acest cuvânt de supunere: Da, Părinte, căci aşa a fost bunăvoirea înaintea Ta. (Matei 11, 26) Amin.
(din cartea “Urmarea lui Hristos”)