Despre rugăciune
Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlineste-o pe asta, tătucuţă. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă si găleata e mică.
Citeste dimineata Acatistul Maicii Domnului iar seara citeste Paraclisul ei. Crezul – neapărat, măcar o dată pe zi, si Psalmul 50 de două-trei ori pe zi… Mai mult, canonul e benevol: “Tatăl nostru” fără număr, “Doamne Iisuse” fără număr, metanii fără număr. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă stiu pe mine: dacă mă scol de dimineată si-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar dacă te scoli dimineata si te învârtesti asa, prin casă – că mai am asta de făcut, mai am si treaba astălaltă -, apoi nu-ti merge bine toată ziua. Asa că să faci oleacă de canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui – poate au gresit ceva cu gândul.
Să faci în fiecare zi câte metanii poti către Maica Domnului – cel putin 12 metanii – si la fiecare metanie să spui asa, ca baba: “Maica Domnului, nu mă lăsa… nu mă lăsa, Măicuta Domnului”. Să n-o uiti pe Maica Domnului, tată, să n-o uiti, că tare-i bună Măicuta Domnului. Asa, tătucută, să nu lasi rugăciunea… Mai fă o metanie, mai citeste un psalm, mai spune un “Doamne Iisuse”… Trebuie să faci oleacă de rânduială. Că o cămasă murdară nu se spală numai cu apă, ci trebuie si săpun si altceva mai tare care să o curete…
Si dacă spui de 100 de ori “Doamne Iisuse”, măcar de 10 ori să fii cu gândul acolo. Când stai de vorbă cu cineva, nu stai de vorbă cu dosul… D’apoi când vorbesti cu Dumnezeu! Asa îmi spunea si mie părintele Daniel, săracu’: “Paisie, bre, nu lăsa gândul să iasă afară din chilie”…
Gândurile mai vin, dar tu nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Caută să-ti fie tot timpul mintea ocupată cu rugăciunea; tot timpul să spui “Doamne Iisuse”. Să te obisnuiesti să spui tot timpul rugăciunea asta, iar pentru fiecare Acatist sau Paraclis necitit într-o zi să faci câte 24 de metanii – măcar atât… Acum, la miezul noptii, aici la Sihla (si la Sihăstria) se face priveghere. Încearcă să te scoli, fă măcar trei cruci, spune “Împărate ceresc”, “Tatăl nostru” si ce mai stii tu, fă 24 de metanii – si ai stat la toată privegherea…
Când nu poti plânge la rugăciune, asta este si pentru umilinta noastră, tătucută, ca să ne smerim. Nu trebuie neapărat să plângem în hohote. “Jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă si smerită Dumnezeu nu o va urgisi.”
Că si diavolul te ajută câteodată să plângi, ca pe urmă să te mândresti si să te pierzi. Venea aici o femeie, si o dată mi-a spus: “Eu, părinte, fac în fiecare zi câte 100 de metanii” - dar făcea fără blagoslovenie. Si i-am spus asa: “De acum înainte, să nu mai faci 100, să faci numai 24 de metanii pe zi. Atât ai blagoslovenie”. Si a venit la mine după o lună de zile plângând si mi-a spus: “Părinte, nu reusesc să mai fac cele 24 de metanii pe zi. Nu stiu ce se întâmplă, dar nu pot să mai fac – eu, care făceam câte 100 de metanii si încă îmi era foarte usor să le fac, acum în nici una din zile nu am reusit să fac 24 de metanii, asa cum mi-ai spus“. Ai văzut? O lupta vrăjmasul, pentru că astea erau făcute cu blagoslovenie. Când făcea câte 100, era si oleacă de mândrie acolo.
Asa că tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului. Acolo unde esti tu, mergi la duhovnic si spune-i să-ti dea el să ai o rânduială de rugăciune. El să stie rânduiala rugăciunii tale, iar tu atâta să faci, pentru cât ai blagoslovenie. E bine să ceri sfat si blagoslovenie si pentru o faptă bună pe care vrei s-o faci, sau pentru o zi de post… Tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului, tătucută, ca să nu aibă îndrăzneală vrăjmasul la osteneala ta…
Despre patimi
Draga tatii, viata asta e foarte grea, trebuie să te lupti până la moarte cu patimile astea ale firii. Focul, iadul si curvia niciodată nu spun că-i de-ajuns. Sunt oameni bătrâni care nu scapă de patima asta. Nu stii sfintii ce luptati erau? Dar te păzeste Maica Domnului. Dacă ai credintă si frică de Dumnezeu, te acoperă si Maica Domnului. Ai văzut câte minuni face ea. Dar tu să nu stai de vorbă cu gândurile. Dacă nu te învoiesti cu ele, nu ai păcat. Gândurile mai vin, dar nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Asa, gânduri si ispite poate ne vin si nouă; poate si mie mi-au venit niste gânduri dintr-astea. Dar dacă nu le bagi în seamă, ele pleacă… D’apoi tie, care mergi asa de rar la biserică si uiti să te rogi!
Să ne păzim cele cinci simturi, tată. Să-ti păzesti curătia, dar nu numai curătia trupească. Curătia este si a inimii, si a gândurilor. Roagă-te mereu. Si să nu te învoiesti, Doamne fereste, cu ceea ce îti spune gândul. Si când ai gânduri si patimi si ispite, gândeste-te la Maica Domnului si încearcă să-i cânti ei: “Vrednică esti…“, că Maica Domnului te acoperă. Si dacă te-a păzit până acum, eu cred că o să te păzească si de acum înainte. Trebuie să te strecori în viată ca tiganul printre stropi – asa trebuie să ne strecurăm noi prin viata aceasta. Trupul si diavolul trebuie înselati – spui: “Lasă, mai lasă anul ăsta”... si, până la anul celălalt, cine stie ce se poate întâmpla? Asa, tată… Nu vorbi cu gândurile. Spune-le: “Fugiti de-aici!” Numai atunci ai păcat, când stai si te gândesti: “cum să fac, cum să apuc…”
Să te feresti ca de foc de băieti. Când vezi un băiat sau un bărbat, să fie ca si cum ai vedea o piatră. Si de imaginatie să te feresti. Să nu te gândesti vreodată cum e trupul bărbatului, cum e trupul femeii… sau din astea. Să nu te intereseze. Că de la gândurile astea pornesc altele. Si pe mine mă fulgerau poate gânduri din astea, dar ele trec, zboară pe deasupra, ca un stol de păsări. Acum nu-mi mai vin. Că nici nu stiu, nici nu mă interesează si nici nu vreau să stiu asta, Doamne fereste. Poate si mie mi-au trecut asa, prin cap, ca un fulger, ca o scânteie. Dar te rogi si-ti muti gândul în altă parte, nu stai de vorbă cu ele.
Gândurile trebuie spuse din vreme duhovnicului, tătucută. Si la mărturisit nu spui pe tigăneste ce ti-a venit în gând, ci spui asa: “Părinte, am gânduri de hulă, am gânduri spurcate, am patimi si pofte…” sau “Am gânduri spurcate asupra călugărilor, asupra preotilor, am patimi spurcate…” Si când te speli, să nu cumva să te speli vreodată cu mâna goală, să ai totdeauna o cârpă. Că trupu-si cere ale lui, tată… Asa că de acuma să te feresti de toate poftele si patimile pe care le-ai avut. Si să nu uiti nici asta: că sărutul e arvuna păcatului.
Dacă vrei să-ti petreci viata în curătie, nici prin cap să nu-ti treacă să placi oamenilor. Să fii cât mai nepretuită de oameni, asta da. Si nici să fii lăudată, tătucă – lauda e tot un fel de mândrie. Si când îti vine în cap gândul că esti mai bună ca altul si că meriti să fii lăudată, să-ti spui asa: “Cine a mai făcut asa păcate rusinoase cum am făcut eu?” Că nu-i putin lucru, tătucă, păcatul ăsta. Gândeste-te: dacă atunci când iesim pentru noi afară, îngerasul nostru bun se întoarce cu spatele, că se rusinează, d’apoi când facem alte prostii sau când ne facem noi singuri poftele, cum plânge, săracul…
A fost Victoria pe-aici si mi-a spus asa: “Părinte, să nu bea si Emilia din paharul pe care l-am băut eu…“ Dacă esti hotărâtă să trăiesti în curătie si nu ti-e gândul la prostii si te hotărăsti - “N-am să fac asta până oi muri” -, apoi nici gândul n-o să-ti mai stea la prostii, si o să te lupti mai putin. Asa, tătucă; din astea trei căi, trebuie să-ti alegi una: sau te căsătoresti, sau intri în mânăstire, sau stai asa si-ti păzesti fecioria în lume, si faci voia lui Dumnezeu asa cum poti, fără să te stie nimeni. Când esti în mânăstire esti sub o rânduială, cu făgăduintă. Dacă nu esti în mânăstire, esti de bunăvoie, fără să faci făgăduintă. Sunt multi care si-au tinut fecioria în lume si n-au apucat să vină în mânăstire, si sunt socotiti în rândul călugărilor. Dacă mori în lume si esti cu gândul în mânăstire, apoi esti în rând cu maicile. Pentru că omul sfinteste locul, nu locul sfinteste omul. Te poti mântui oriunde – în Bucuresti sau în altă parte. Dar, în primul rând, seriozitatea…
Ai jurat că te duci la mânăstire? Draga tatii, să nu mai faci jurăminte dintr-astea. Nu trebuia să juri. Dacă vrei să mergi la mânăstire, să vezi cum te trage Maica Domnului, încetul cu încetul… Dar să nu mai juri, tată. Să spui întotdeauna: “Uite, dacă o să-mi stea în putere si dacă o să mă ajute Dumnezeu, am să fac cutare si cutare…” Asa, tătucă. Nu-ti pierde gândul bun. Si dacă ai să te rogi, Maica Domnului o să te lumineze, puisorule… Ai toată blagoslovenia să iubesti viata curată. Da… Ai jurat… ai jurat de mai multe ori că te duci la mânăstire. Apoi atunci, dacă-i asa, mireasa Lui să fii…
În mânăstire e mult mai usor ca în lume, tătucă. Nici să te căsătoresti nu te obligă nimeni, nici să intri în mânăstire nu te obligă nimeni. Dar să stii că putini au regretat că au intrat în mânăstire si mult mai multi au plâns că le-a părut rău că s-au căsătorit (mă refer la cei care-si caută mântuirea). Nu poti să-ti iei bărbat numai ca să te uiti la el. Ai niste obligatii, si e tare greu. Apoi vin copiii… Puisorule, tu deocamdată fii în lume, cu gândul la mânăstire. Pentru că multi tineri au vrut să meargă la mânăstire si au murit în lume, si au ajuns în rândul călugărilor. Si multi călugări au trăit în mânăstire cu gândul în lume, si au ajuns în rândul mirenilor. Tu să ai frică de Dumnezeu si să fii cuminte si să te feresti de patimi. Nu uita că fiecare patimă scurtează viata si este echivalentă cu sinuciderea. Asa să faci, draga tatii, si Maica Domnului o să te acopere.
Despre necredintă si îndoială
Cum nu crezi? Taci din gură! Cine te-a adus atunci la mânăstire? Astea sunt gânduri de la diavolul. Ce asculti tu ce spune vrăjmasul? Că diavolul, ăsta e scopul lui, să-i facă pe oameni să se îndoiască, să creadă că nu este Dumnezeu. Pentru că dacă nu este Dumnezeu, nu este nici păcat, si oamenii pot face orice. Îndoiala e jumătate de lepădare, de-asta ne ispiteste diavolul. Că Mântuitorul spune că au să vină zilele astea – si uite, au si venit. Nu spun ei că omul a fost făcut din maimută? A fost un nebun cel care a spus asa; omul e chipul si asemănarea lui Dumnezeu.
Si Iisus a fost ispitit. I-a spus satana întâi asa: “Spune pietrelor acestora să se facă pâini”. Asa spune Scriptura: “pâini”, si nu “pâine”, ca să arate că prima ispită a diavolului este ispita pântecelui – luxul, hainele. Apoi i-a zis: “Aruncă-Te jos de pe templu, că scris este: “Îngerilor Săi va porunci si Te vor lua pe mâini”. Asta e mândria sectară. Că ei spun mereu: “Scris este…” Si a treia ispitire a fost: “Să Te închini mie” - asta e ispita în care au căzut ateii… asta e ceea ce zic ei, ateismul. Dar Hristos a biruit toate ispitirile acestea, ca să ne arate că si noi putem birui.
Nu primi asta, tătucă, fiindcă e de la diavolul. Ce dacă nu simti tu mireasma de la Sf. Moaste? Tu gândeste-te la faptele sfântului, gândeste-te la viata lui… Si eu am primit Sf. Mir, si câteodată nu miroase. Ai credintă, tată.
Erau odată doi mosnegi, si voiau să meargă la Ierusalim. Si unul s-a îmbolnăvit pe drum si s-a întors înapoi. Iar celălalt a mers mai departe, si s-a sfărâmat corabia cu el si a pierdut totul, si a trebuit să se întoarcă si acela. Dar si-a amintit că celălalt îl rugase tare să-i aducă o bucătică din lemnul Sfintei Cruci. Si atunci, din dragoste pentru cel bolnav, a rupt o bucătică din lemnul corăbiei si s-a întors acasă cu ea. Si s-a dus acasă la cel bolnav si nu i-a spus ce-a pătit si că n-a ajuns la Ierusalim. Si l-a întrebat acela: “Mi-ai adus o bucătică din lemnul Sf. Cruci?” “Da” - si i-a dat bucătica de lemn ruptă din corabie. Si cu atâta credintă i s-a închinat si a sărutat-o cel bolnav, că s-a făcut bine. Si multe minuni s-au făcut cu acea bucătică de lemn din corabie, despre care toti stiau că e din lemnul Sf. Cruci. Iacătă ce face credinta… Acela s-a mântuit, se mântuieste si se va mântui, care va avea credintă neîndoielnică.
Despre osândirea aproapelui
Să nu judeci pe nimeni, tată. Tare-i păcat să judeci. Vezi pe cineva că a gresit, să-ti fie milă de el: “Doamne, săracu’, uite ce i-a făcut diavolul…” - si să nu judeci pe nimeni. Si să-i vezi pe toti deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun si altul mai putin bun. Să nu osândesti pe nimeni. Să-i ai pe toti mai buni decât tine. Si nu mai purta grijă de ce fac altii; ia seama la ce faci frătia ta.
Era un frate, Coprie, care văzând că nu se poate lupta cu ereticii, a început să se roage: “Doamne, ia pe cutare de pe pământ, că uite, face atâta rău, sminteste atâta lume” - si tot asa se ruga mereu. Si a visat într-o noapte că S-a pogorât Iisus de pe cruce si a întors obrazul spre Coprie si i-a spus: “Loveste, Coprie, loveste… Dacă Eu sunt gata să Mă răstignesc a doua oară pentru sufletul acesta, cum te rogi tu să-l omor?” Iac-asa… Ai văzut, tătucă?
Despre milostenie
Milă de săraci ai? Să nu-i judeci, tată. De-i poti ajuta, ajută-i. Si chiar dacă nu le dai un ban, ai milă de ei. Iar dacă ai, dă. Fă milostenie cu lucrul sau cu cuvântul. Fă tot ce poti. Nu-i da prea mult, ca să nu-ti pară rău. Dar să nu-i judeci niciodată. Parcă eu, dacă le dau, ce, le dau de milă? Le dau ca să scap de ei... Si dacă dai, să fugi cât poti de mândrie. Ei, parcă cine stie ce am făcut! Au fost sfinti care-si dădeau si hainele de pe ei. Eu ce mare lucru am făcut?
Milostenia trebuie făcută în ascuns. (…)
Desigur că cei care au sot, familie, copii trebuie întâi să-si împace casa, familia, copiii, si pe urmă să facă milostenie. Acela care face milostenie cu altii, străini, iar copiii si-i lasă să flămânzească si să tremure de frig, acela nu face milostenie pentru Dumnezeu, ci pentru slava omenească. Ca să zică lumea: “Mă, da’ milostiv este acesta! Uite, a dat tot, a vândut tot…” Întâi casa să ti-o îngrijesti, familia s-o întretii, si apoi te ocupi si de altii. Asa spun canoanele, asa spune cartea…
Despre smerenie
M-a întrebat un bătrân odată: “Părinte Paisie, dar ce-i aceea mândrie, părinte, cum vine?” (El umbla iarna cu capul gol si descult, prin zăpadă.) “Frate Gheorghe, mândria este atunci când ai să socotesti că tu esti ceva mai mult decât altul, că esti mai bun, mai frumos ca altul…” “Săracu’ de mine, părinte Paisie, eu să am ceva bun? Dar ce am eu bun?” A stat opt ani cu mine… Părintele Ghenadie Avătămănitei. Nu vedea nici el, săracul, ca si mine…
Iaca, asta e mândria: când te socotesti că stii mai mult decât altul, că poti ceva mai bine decât altul. Asta e mândria. Si e foarte periculoasă, că nu-i place lui Dumnezeu mândria asta. Că dacă socotesti că stii mai mult, că poti mai mult, că faci mai mult, să nu pătesti ca acela care socotea că face, că drege, că posteste, iar cel de lângă usă plângea si îsi bătea pieptul că nu are nimic bun. Si a câstigat mai mult decât acela care socotea că are ceva de la el însusi – Vamesul si Fariseul…
Că Mântuitorul a zis: “Când veti împlini vreo poruncă, să spuneti asa: “Rob netrebnic sunt eu, si n-am făcut decât ceea ce eram dator a face”.
De câte ori te mânii, mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Când te mânii, acolo e duhul răzvrătirii, duhul mândriei, duhul slavei desarte, să stii. El te îndeamnă să nu te smeresti – “Ce, eu sunt chiar atâta de lepădat?!”
Că vezi, eu pot să zic asa, singur: “Măi oameni buni, da’ păcătos mai sunt, da’ prost mai sunt, da’ rău mai sunt, măi”... Dar ia să mă facă altul prost si urât, să vezi cum mă umflu si mă mânii asupra lui – “Ce te interesează? Ce te ocupi de mine? Ce cutare…?” Ei, apoi asta-i smerenie? Atunci când altul te ocărăste si te smereste fără voia ta, atunci să vezi dacă poti zice: “Asa mi-a trebuit, asa trebuie, Dumnezeu i-a poruncit să facă asa, pentru că si eu am ocărât pe altul”. Asta-i smerenia cea adevărată, nu când zic eu că-s prost. Când te ocărăste celălalt, atunci să faci dovada că esti smerit, atunci să spui iute: “Dumnezeu îi porunceste să mă ocărască”. Când îti ia cineva lucrul cu sila: “Dumnezeu îi porunceste să mi-l ia, pentru că si eu am luat de la altul…” Când te mută cineva cu de-a sila, de ici-colo: “Dumnezeu îmi schimbă locul, ca să-mi schimb eu năravul si obiceiul…” Asta ar fi smerenia cea adevărată. Dacă-ti cere cineva haina, dă-i si cămasa. Dacă te loveste peste partea dreaptă, întoarce-i si partea cealaltă. Apoi vezi: poti face treaba asta? Că noi trebuie să urmăm după porunca lui Hristos. Dar noi… Dacă îti dă cineva una peste fată, tu îi dai patru înapoi – îi întorci împătrit. Asadar, noi nu urmăm porunca lui Hristos.
Când eram si eu mai tânăr, mă punea staretul la încercare. Odată m-a scos afară din biserică. Eu cântam la strană si cântam si eu în felul meu, “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”, si mi se părea că tare cânt frumos, si mă mândream în inima mea. Si o dată intră staretul si, când mă aude, îmi dă un ghiont si – afară! “Iesi afară, măgarule, ce ragi asa?“ Mie mi se părea că eu cânt tare frumos si, când colo, uite asa am pătit. Si mă gândesc si acum: săraca mândrie, cum se agată ea de toate tiviturile.
M-am pomenit odată aici cu un om tânăr. Era el asa, cam delicat, venea de la Bucuresti – si m-a întrebat: “Dumneata esti părintele Paisie?” Si i-am răspuns asa: “D’apoi ar mai fi si altii, n-oi fi numai eu”. Dar el a zis: “Am auzit de dumneata si am venit să te văd”. Si atunci i-am zis eu cuvântul acesta:
Să nu crezi tot ce auzi
Să nu faci tot ce poti
Să nu spui tot ce stii
Să nu dai tot ce ai.
Vai de acel om căruia îi va prisosi mai mult lauda decât viata si faptele.
Din dragoste izvorăste smerenia. Că dacă iubesti pe cineva, nu-l ocărăsti, că se scârbeste; nu-l superi, că tânjeste. Că dacă apuci să superi pe cineva, săracu’, nici nu poate mânca, nici nu se poate ruga, nici nu poate dormi. Asadar, faci în toate chipurile să nu superi pe nimeni. Dar nu se poate să nu superi chiar pe nimeni; poate fără să-ti dai seama spui un cuvânt mai tulburător. Dar cum te-ai întâlnit cu cel pe care l-ai supărat, îndată fă-i plecăciune: “Iartă-mă, dragul meu, că te-am supărat”. Si când ai zis “iartă-mă”, a iesit deodată toată supărarea, s-a spart totul, n-a mai rămas nimic. Si când se uită diavolul într-acolo, vede că a rămas păcălit… nu mai rămâne nimica scris.
Nici prin cap să nu-ti treacă să placi oamenilor… Să fii mai necinstit de oameni, asta da. Si ce dacă spune lumea că ai păcate? Ce, nu ai? Trebuie să răbdăm ocările, tată, pentru că asa ne-a lăudat Mântuitorul Hristos: “Fericiti veti fi când vă vor ocărî si vă vor prigoni si vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mintind pentru Mine”. Trebuie să răbdăm toate, cu smerenie, tată; să răbdăm cu smerenie pentru dragostea lui Hristos. Doar vom câstiga si noi – nu tot raiul, ci numai un coltisor, cât de mic.
Ti se pare grea smerenia, tată… Dar încearcă întâi si vezi dacă poti ridica piatra, si după aceea spune “nu pot”. Smerenia inimii izvorăste din dragostea cea pentru Dumnezeu, tătucă.
Doamne ajută !
RăspundețiȘtergere