Duhovnicul

 

Un frate s-a mărturisit avvei Sisoe:
- Am căzut, părinte, ce să fac? - Ridică-te, i-a spus sfântul.
- M-am ridicat, dar iar am căzut. - Să te ridici din nou!
- Până când? a întrebat ucenicul.
- Până când moartea te va găsi, ori în cele căzute, ori în ridicare, căci scris este: în cele ce te voi găsi întru acelea te voi şi judeca. Roagă-te lui Dumnezeu să te găsească însă ridicat prin pocăinţă.”128
127 Ibidem,

,,Odată, într-un pustiu, trăia un ieromonah împreună cu ucenicul său. Faima de duhovnic a aceluia se răspândise peste tot. Mulţi veneau de departe, să-şi mărturisească înaintea lui păcatele. De aceştia s-a apropiat într-o zi şi un mare păcătos.
Acest om era îngreuiat de un mare păcat, care-1 îngrozea şi pe el însuşi. De aceea şovăia mereu să se mărturisească duhovnicului, dar de vreme ce pe timp ce trecea vocea conştiinţei îl apăsa din ce în ce mai mult, se hotărî să-1 cerceteze pe duhovnicul din pustiu. Atunci când a venit vremea să-şi arate căderea i-a fost foarte greu. Şi-a făcut cunoscute toate păcatele, pe rând, dar păcatul cel mare, pentru care venise la duhovnic nu găsea curaj să-1 mărturisească. Deschidea gura, dar nu-i ieşea vorba din gură. Înăuntrul său se luptau două puteri, una o izgonea pe cealaltă, dar aceasta se întorcea mereu, astfel că până la sfârşit s-a supus puterii răului şi a lăsat nemărturisit păcatul cel greu, în vreme ce pe celelalte toate le spusese. Astfel acest om a plecat cu o conştiinţă mai grea decât cea cu care venise la duhovnic.
Duhovnicul se pregătea după spovedanie să se întoarcă la chilia sa când s-a apropiat un ucenic de-al său şi i-a zis:
- Părinte, trebuie să vă spun o vedenie ce-am avut-o de curând.
- S-auzim, copile, a zis bătrânul.
- Citeam din Scriptură, când de departe v-am văzut stând cu un necunoscut sub copacul acela. Părea că vroia să se mărturisească. Eram gata să-mi continui citirea, când, deodată, văd ceva înfricoşător. Ceva foarte mare care ieşea din gura celui care se spovedea, mai mare ca un şarpe. Dar nu asta este ceea ce m-a îngrozit ci un cap uriaş pe căre 1-am văzut ieşind din gura lui şi apoi întorcându-se înăuntru. De trei ori s-a repetat această vedenie, iar la sfârşit a rămas şarpele înăuntrul omului şi nu şi-a mai scos capul.
Cu uimire priveam cum ceilalţi şerpi, ieşiţi din gura lui intrau din nou în om, înnebuniţi de bucurie."

Atunci Iubitorul de oameni a pus mâna Sa pe capul îndureratului păcătos şi i-a zis cu blândeţe:
- Dacă tu pentru Mine te întristezi atât de mult, atunci Eu nu Mă mai întristez de cele trecute ale tale.
Tânărul a ridicat privirea să-i mulţumească Mântuitorului său, dar Acela se făcuse nevăzut. Cu recunoştinţă în suflet s-a închinat apoi.
Apoi, după acea vedenie, a coborât iarăşi în lume, ca să fie fierbinte propovăduitor al pocăinţei şi să-i, îndrume către Hristos pe mulţi alţi rătăciţi.”

Gradina sufletului

Un om l-a întrebat pe duhovnicul său:

- Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important?

- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi ca ele să crească aşa, fără să faci nimic?

- Nu, părinte, trebuie să le ud...

- Dar dacă le uzi şi atât, vor creşte ele mari şi frumoase?

- Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni...

- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească?

- În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.

- Acum ai înţeles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia... Noi însă trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.

Ce trebuie să facem pentru toate acestea? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea. Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică?!

Ei, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important din toate câte ţi-am spus? Oare nu toate sunt importante? Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta! Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.

 

Rugaciune pentru o moarte buna

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul îndurării, îngenunchez înaintea Ta, cu inimă înfrântă şi zdrobită; ţie îţi încredinţez ceasul cel din urmă al vieţii mele şi ceea ce urmează după aceea.
Când picioarele mele slăbite vor face să înţeleg că această corabie a vieţii mele se apropie de ţinta călătoriei, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!
Când ochii mei slăbiţi şi tulburaţi de apropierea morţii, vor privi stăruitor către Tine, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!
Când mâinile mele tremurânde şi amorţite, nu vor mai putea ţine bine crucea Ta, şi fără voia mea o voi lăsa să cadă peste patul durerii mele, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!
Când urechile mele nu vor mai auzi vorbele oamenilor, ca să asculte glasul Tău care va rosti judecata de care va depinde soarta mea, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!
Când gândurile mele vor fi întunecate de frica morţii, când sufletul meu se va lupta cu duhul întunericului care vrea să-mi acopere ochii inimii pentru a pierde îndurarea Ta şi astfel să mă arunce în chinurile deznădejdii, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!
Când inima mea obosită abia va mai bate, luptându-se cu vrăjmaşii mântuirii mele, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!
Când voi varsa lacrimile cele din urmă, semn al nimicniciei mele, primeşte-le ca o jertfă de pocăinţă, şi în clipele acelea, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!
Când cei din jurul meu, simţind sfârşitul vieţii mele Te vor chema în ajutor pentru mine, Doamne Iisuse Hristoase ai milă de mine!
Când sufletul meu îşi va lua rămas bun de la lumea aceasta şi va lăsa trupul meu fără de viaţă primeşte întoarcerea fiinţei mele la Tine ca o jertfă ce ţi se cuvine: Doamne, Iisuse Hristoase ai milă de mine!
Când, în sfârşit, sufletul meu se va înfăţişa înaintea Ta şi va vedea pentru prima dată strălucirea negrăită a Dumnezeirii tale, nu-l îndepărta de la Faţa Ta; binevoieşte a mă primi în locaşurile Tale cele cereşti ca în veci să-ţi cânt şi să Te slăvesc!
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine! Amin!

Sfantul Ioan Scararul-Despre bucuria plansului

Despre bucuria plansului

Cea de-a saptea treapta a Scarii Duhovnicesti a Sfantului Ioan, in traducerea inalt Prea Sfintitului Mitropolit Nicolae Corneanu

Plansul cel dupa Dumnezeu este intristarea sufletului si indurerarea inimii care pururea cauta cu infrigurare pe Cel dupa care inseteaza (scil. Dumnezeu); vazand ca nu L-a gasit, se pune cu putere a-L urmari, jalnic tanguindu-se inapoia Lui. Sau inca: plansul constituie boldul cel de aur al sufletului, care il libereaza de pironirea pe lemnul grijilor lumesti si de orice impatimire si care, printr-o cuvioasa intristare, il face sa se indrepte continuu spre supravegherea inimii.

Umilinta este o neincetata remuscare a constiintei care, prin marturisirea gandurilor, usureaza focul inimii. Marturisirea este uitarea firii, de vreme ce printr-insa cineva (scil. David) a uitat sa-si manance painea (Psalmul 101, 5). Pocainta este neintristata lipsire de toata mangaierea trupului.

Celor care voiesc a spori in fericita plangere, le sunt necesare doua virtuti: infranarea in toate si tacerea buzelor; celor care au infaptuit deja un progres: calmul si nepomenirea de rau; iar celor desavarsiti: smerenia, dorinta (gr. setea) de a fi umiliti, acceptarea de bunavoie a necazurilor nevoite, si dragostea, care nu numai ca nu osandeste pe cei care pacatuiesc, dar are o nemarginita mila pentru cei ce gresesc. Bine primiti sunt cei dintai, vrednici de lauda cei de-al doilea, fericiti cei ce sunt flamanzi de suferinta si setosi de a fi umiliti, caci acestia se vor satura de hrana care nu-i va mai flamanzi in veci.

Avand darul lacrimilor, trebuie tinut cu toata taria spre a nu-l pierde, caci inainte de a se fi inradacinat bine intru tine poate sa-ti fie rapit cu multa usurinta. Galcevile, grijile trupesti si lenevirea, dar mai ales vorbaria si prea multa veselie, alunga lacrimile tot atat de repede, precum piere ceara dinaintea focului.

Izvorul lacrimilor, pe care-l dobandim dupa botez, este inca mai puternic decat botezul, daca nu este cumva prea indrazneata aceasta afirmatie a mea; pentru ca acela este curatitor al relelor facute inainte de dansul, iar acesta al celor de dupa botez; pe cel dintai, primit in copilarie, noi l-am intinat si de aceea avem nevoie de o noua curatire prin cel de-al doilea. Daca nu ni l-ar fi daruit noua Dumnezeu din iubirea sa de oameni, putini si greu de aflat ar fi fost cei mantuiti.

Gemetele si intristarea noastra sunt ca un glas ce striga catre Domnul. Lacrimile pe care le varsam de frica judecatii Sale sunt ca niste soli ai nostri catre Dansul; dar cele provocate de prea sfanta Sa dragoste ne dau asigurarea (scil. ne descopera) ca staruitoarele noastre cereri au fost primite. Daca nimic nu-i sunt mai potrivite smereniei decat lacrimile, apoi nimic nu-i este mai potrivnic decat rasul.

Pastreaza cu grija aceasta fericita tristete a cuvioasei pocainte care produce o adevarata bucurie si nu inceta a o lucra in tine pana ce nu te va ridica deasupra tuturor celor lumesti si te va prezenta curat inaintea lui Hristos.

Nu inceta sa-ti inchipuiesti si sa cercetezi abisul focului intunericului, pe slujitorii cei nemilostivi, pe judecatorul neindurat si neiertator, prapastia nesfarsita a vapaii celei de sub pamant si dintru infricosatele adanci locuri, cum si alunecarile nenorocite in haurile cele fara de fund. Intipareste-ti in minte marginea tuturor acestora, astfel ca prin multa cutremurare sa se micsoreze desfranarea ce exista in suflet, sa dobandesti curatia nestricacioasa si sa primesti intru tine aratarea luminii celei fara de materie, care straluceste mai vartos decat focul.

Cand stai la rugaciune cutremura-te ca si vinovatul ce sta inaintea judecatorului, pentru ca prin infatisarea si simtirea ta sa stingi mania Dreptului Judecator. Caci Acesta nu poate trece cu vederea sufletul care ca si vaduva indurerata se prezinta inaintea Lui, oferindu-I ostenelile sale Celui neostenit.

Cel ce a dobandit plansul sufletesc, acestuia ii este potrivit orice loc pentru a varsa lacrimi (scil. acesta poate plange oriunde). Iar daca Plansul sau este doar al omului celui dinafara (scil. daca plange numai cu ochii trupesti), acesta nu va mai inceta cautandu-si locurile si felurile. Dupa cum comoara ascunsa este mai greu a fi jefuita decat cea care este aratata in piata, tot astfel acelasi lucru trebuie sa-l intelegem si despre cele spuse mai inainte.

Sa nu devii si tu precum cei care, ingropand mortii, o data ii bocesc, alta data benchetuiesc in urma lor, ci sa fii intocmai cu cei condamnati a lucra intr-o mina si care in fiecare ceas sunt biciuiti de catre slujbasii statului. Cel care uneori plange, iar alteori se desfateaza si rade, este asemenea celui ce alunga cu paine cainele iubitor de placeri si care in felul acesta face impresia ca-l goneste, pe cand prin fapta sa il indeamna a starui inainte.

Fii adunat cu mintea si neiubitor a te arata, pentru a iesi cu totul dintru inima ta. Demonii se tem de omul nerisipit cu mintea, ca si hotii de caini.

Fratii mei, noi n-am fost chemati aicea (scil. in viata monahiceasca) ca la o nunta, cu adevarat nu; ci acela care ne-a chemat aici ne-a chemat pentru a ne plange pe noi insine.

Sunt unii care se silesc nebuneste sa nu gandeasca absolut nimic in fericitele momente cand plang, uitand ca lacrimile ce nu vin in urma unei cugetari a mintii sunt proprii firii nerationale (scil. a animalelor). Lacrima este frica gandurilor; iar tatal gandului este mintea rationala.

Cand stai culcat in pat, inchipuieste-ti ca zaci in mormant si vei dormi mai putin. Cand mananci, nu uita ca tu insuti vei servi de hrana viermilor acelora si nu te vei mai imbuiba. Iar cand bei apa, aminteste-ti de setea pe care o indura cei ce se chinuiesc in vapaia aceea si-ti vei stapani cu desavarsire firea. Iar cand indrumatorul nostru ne umileste, ne mustra si ne pedepseste, sa avem in minte infricosata sentinta a Marelui Judecator. Prosteasca tristete si amaraciune ce s-a semanat intru noi o vom ucide prin blandete si rabdare, ca si cu un palos cu doua ascutisuri.

"Cu vremea apele din mare scad" a spus Iov (14, 11) dupa cum, tot cu vremea si cu rabdare, cele spuse le primim si se desavarsesc intru noi putin cate putin.

Seara cand te culci si dimineata cand te scoli fii mereu cu gandul la focul cel vesnic, atunci nu vei mai fi stapanit de lenevie in vremea cantarii psalmilor.

Chiar haina pe care o porti ar trebui sa te indemne sa plangi, deoarece toti cei ce jelesc pe morti poarta haine de culoare neagra. Daca nu plangi, ar trebui sa versi lacrimi tocmai pentru ca nu ai acest dar; daca insa plangi, pentru aceasta mai mult sa versi lacrimi, pentru ca datorita pacatelor tale ai cazut din starea de liniste si nepatimire in cea de chinuire.

Fara indoiala ca aparand in fata Lui, bunul si dreptul Judecator va tine seama de puterea firii noastre atat in ceea ce priveste lacrimile cat si toate celelalte. Spun aceasta pentru ca am vazut pe unii care varsau putine picaturi de lacrimi dar cu atata durere incat pareau picaturi de sange, dupa cum am vazut si pe altii care raspandeau rauri (scil. izvoare) dar fara nici o greutate. Eu personal insa am apreciat pe cei ce se ostenesc nu atat dupa lacrimile lor, cit mai mult dupa chinurile lor. Si cred ca Dumnezeu face la fel.

Celor care plang nu li se cuvine a teologhisi, caci daca se indeletnicesc cu aceasta isi pierd lacrimile. Cel ce cuvanteaza despre Dumnezeu se aseamana celui ce sade in jetul invatatoresc, pe cand cel ce plange se aseamana celui ce petrece in sac si deasupra gunoiului. De aceea, cred, a si raspuns David - cel care desi plangea era totusi invatator si intelept- celor care l-au intrebat: "Cum voi canta cantarea Domnului in pamant strain" (Psalmul 136, 4), adica in pamantul impatimirii.

Dupa cum in natura sunt lucruri care se misca prin sine sau sunt miscate de altcineva, tot astfel si in cazul umilintei sunt lacrimi care ne vin de la noi insine, si lacrimi pe care ni le cauzeaza altcineva. Cand sufletul nostru plange, lacrimeaza si devine bun, fara ca sa ne sarguim si grijim, sa alergam, deoarece Domnul a venit la noi nechemat si ne-a daruit buretele instrainarii celei de Dumnezeu iubitoare si apa racoritoare a lacrimilor celor pioase ca sa ne putem sterge zapisul greselilor. Sa pazim deci acest dar al lacrimilor ca si lumina ochilor, pana ce ni se va lua, caci el are mai multa tarie decat sarguinta si cugetarea noastra.

Nu acela a dobandit adevaratul dar al lacrimilor care plange atunci cand voieste, ci acela care varsa lacrimi pentru ceea ce voieste; si nu pentru ceea ce el voieste, ci pentru ceea ce voieste Dumnezeu. Deseori Plansului celui placut lui Dumnezeu i se alatura lacrima slavei desarte, care nu-I este placuta. Iar pe aceasta o vom cunoaste prin cercare si piosenie, cand ne vom vedea ca, desi plangem, totusi mai pacatuim inca.

Adevarata umilinta este durerea neimprastiata a sufletului care nu-i aduce nici o mangaiere, dar care in fiecare ceas ii pune inaintea ochilor mintii moartea, si care asteapta ca pe o bautura racoritoare mangaierea cu care Dumnezeu mangaie pe monahii smeriti.

Toti cei care au dobandit Plansul (scil. darul lacrimilor) intru simtirea inimii lor, acestia si-au urat insasi viata lor, iar de la trup s-au intors ca si de la un vrajmasa.

Cand observam manie si mandrie la cei ce par a plange dupa Dumnezeu (scil. cei care plang un plans bineplacut lui Dumnezeu), lacrimile acestora le vom socoti potrivnice celor pe care le da Domnul. "Ce partasie are lumina cu intunericul?" (II Corinteni 6, 1.4).

Mandria este odrasla nelegitima a falsei smerenii, iar mangaierea cerului este fiica smereniei celei laudate. Precum focul mistuieste paiele (in gr. singular: paiul), tot astfel lacrimile curate consuma toata intinaciunea vazuta si nevazuta.

Multi dintre Parinti afirma ca este greu a deosebi, mai ales la incepatori, care sunt lacrimile cele adevarate, acest lucru fiind insotit de multe intunecimi si greutati. Caci ei spun ca lacrimile pot sa izvorasca din felurite pricini: de la natura (scil. din fire), de la Dumnezeu, din necaz, din lauda, din pricini de slava desarta ori desfranare, din iubire, din aducerea aminte de moarte si din multe altele. Dupa ce prin frica de Dumnezeu ne-am scuturat de toate aceste feluri de lacrimi, sa cautam a ne agonisi noua lacrimile curate si sincere ale gandului la moarte, deoarece in acestea nu se afla aici inselaciune. Si nici mandrie, ci dimpotriva ele ne curata, ne sporesc dragostea fata de Dumnezeu, ne spala de pacate si ne libereaza de patimi.

Sa nu ne fie de mirare intalnind pe unii care incep prin a varsa lacrimi bune, dar sfarsesc cu cele rele. Vrednici de lauda sunt insa aceia care trec de la lacrimile firesti (scil. naturale, trupesti), la cele duhovnicesti. Cei care sunt inclinati spre slava desarta inteleg prea bine cele ce le-am aratat.

Nu te increde in bogatia lacrimilor tale (in gr.: in izvoarele tale) pana ce n-ai fost cu desavarsire curatit, dupa cum nu te poti pronunta asupra calitatii unui vin cand este inca inchis in teasc.Nimeni nu poate sa nege folosul ce ni-l pricinuiesc lacrimile noastre cele placute lui Dumnezeu; folosul pe care ni-l pricinuiesc ele insa, il vom cunoaste abia in momentul mortii.

Cel ce-si petrece viata neincetat plangand lacrimile placute Domnului, pentru acesta fiecare zi este o mare sarbatoare (in gr. acesta nu inceteaza a face praznic in fiecare zi). Dar cel ce nu inceteaza a praznui mereu intru desfatarile trupesti, acesta va plange mereu in viata de apoi.

Osanditii n-au nici o bucurie in inchisoare, iar monahii adevarati n-au nici un praznic pe pamant. Poate de aceea bunul acela plangator a spus suspinand: "Scoate din temnita sufletul meu" (Psalmul 141, 10), ca sa se bucure apoi intru negresita Ta lumina.

Fii ca si un imparat intru inima ta, stai ridicat intru smerenie, poruncind rasului din tine: "Du-te, si se duce" (Matei 8, 9), gemetelor dulci: "Vino, si vin", iar robului nostru si tiranului trup: "Fa aceasta, si face".

Cel ce s-a imbracat pe sine cu fericitul si de bucurie datatorul plans ca sa cu o frumoasa haina de nunta, acesta a cunoscut (scil. a simtit) care este rasul duhovnicesc al sufletului. Cine este cel care petrecandu-si intreaga viata ca monah intru piosenie n-a pagubit nici o zi, nici un ceas, nici o clipa, ci le-a daruit pe toate Domnului, gandind ca nu va mai putea intalni a doua oara in viata sa aceasta zi?

Fericit este monahul care poate sa priveasca atent, cu ochii sufletului, puterile inteligibile (adica ingerii); cu adevarat fara pacat, pururea amintindu-si de moarte si de greselile sale, el varsa lacrimi prin ochii cei simtiti (scil. ocarii trupului) si isi spala obrazul cu apele cele vii. Iar pentru mine este de la sine inteles ca, spre a ajunge in starea cea dintai, trebuie sa treci prin cea de-a doua. Am vazut cersetori si saraci nerusinati care, cu oarecare cuvinte prefacute, cu usurinta au plecat spre milostenie insesi inimile imparatilor. Si am vazut scapatati si saraci in virtute care nu prin cuvinte prefacute ci mai degraba smerite, modeste si fara de indrazneala, se adresau din adanca si deznadajduita inima catre imparatul cel ceresc, fara de rusine si cu statornicie; astfel, cu puterea lor sileau indurarea si firea Lui cea nesupusa silei.

Cel ce se ingamfa cu sufletul pentru lacrimile sale si osandeste pe cei ce nu plang, este asemenea celui care, cerand arme de la imparatul sau pentru a lupta impotriva vrajmasului, se ucide pe sine cu acestea.

Fratii mei, Dumnezeu n-are trebuinta de lacrimile noastre si nici nu voieste ca omul sa planga din durerea inimii; ci mai mult sa se veseleasca intru dragostea catre El prin rasul sufletului.

Inlatura pacatul si atunci toata amaraciunea lacrimilor varsate din ochii trupesti va fi de prisos. Nu este nevoie de medicament acolo unde nu exista rana. Inainte de cadere, Adam n-a varsat nici o lacrima, dupa cum la fel nu se va mai plange dupa inviere si dupa distrugerea pacatului, "pentru ca atunci nu va mai exista nici durere, nici intristare, nici suspin" (cf. Apocalipsa 9,4).

Am vazut pe unii care-si plangeau pacatele si am vazut pe altii care plangeau pentru ca nu li s-a dat si lor darul lacrimilor. Cu toate ca acestia din urma aveau si ei darul lacrimilor, totusi se umileau inchipuindu-si ca le lipseste, si astfel din pricina acestei bune nestiinte ramaneau feriti de primejdia jefuirii. Acestia sunt cei despre care s-a zis: "Domnul intelepteste pe orbi (Psalmul 145, 8).

Se intampla deseori ca lacrimile sa inalte (scil. sa faca semeti) pe cei putin intariti in virtute (gr. pe cei "usori"). De aceea ele nici nu se dau oricui. Daca insa unii dintre acestia le cauta, sa se socoteasca pe sine nenorociti si sa se osandeasca cu suspine, cu tanguire, cu scarba si cu adanca intristare a sufletului, cu nesiguranta (scil. incertitudinea de a fi obtinut mantuirea), care toate sunt in stare a tine locul lacrimilor, ferindu-i in acelasi timp de orice primejdie, ca unii ce socotesc ca nu le sunt de "nici un ajutor."

Fiind atenti, vom afla deseori cat de amarnic isi bat joc demonii de noi. Dupa ce ne-am saturat bine, ne umilesc pana ce ne fac sa plangem; postind, ne invartoseaza inima de nu mai putem plange; prin aceasta ei nu urmaresc altceva decat ca, inselandu-ne prin aceste lacrimi neadevarate, sa ne dedam lacomiei la mancare, care este mama patimilor. Dar nu ni se cade a ne pleca lor, ci mai vartos a ne impotrivi.

Cugetand la insusirile pe care le are umilinta m-am minunat cum ceea ce numeste mahnire si intristare cuprinde in sine bucuria si fericirea, intocmai ca si initierea in fagure. Ce invatatura tragem de aici? Ca intr-adevar o astfel de umilinta este un dar de la Domnul. Iar ceea ce face ca durerea aceasta din suflet sa fie insotita de placere, este ajutorul pe care-l ofera Domnul intr-ascuns celor zdrobiti cu inima.

In legatura cu atat de vaditele pricini care ne fac sa plangem si in legatura cu folosul pe care ni-l procura durerea, sa ascultam o trista dar folositoare de suflet povestire:

Un oarecare Stefan ce locuia aicea, imbratisand viata retrasa si linistita si petrecand multa vreme in manastire (scil. campul de exercitii - palestra monahiceasca), s-a impodobit prin postiri, dar mai ales prin lacrimi, si s-a inconjurat pe sine si cu multe alte virtuti. Iubind viata eremitica se retrase intr-o chilie in apropiere de valea sfantului si de Dumnezeu vazatorului Ilie, in acest sfant munte al Horebului. Iar dupa ce renumitul acesta a voit sa inceapa a practica o pocainta inca mai lucratoare, mai aspra si mai cu multe osteneli, se retrase in regiunea unde salasluiau anahoretii, care se numea Sidin; si a petrecut aici intru aspra si neobisnuita nevointa numai vreme de cativa ani, pentru ca locul acela era lipsit de orice mangaiere si cu neputinta a fi strabatut de om, aflandu-se la 70 mile de cetate. Dar spre sfarsitul vietii, batranul se urca iarasi in chilia sa de pe varful sfantului munte. Si avea acolo cu dansul doi ucenici din Palestina foarte piosi, care au si pazit chilia batranului. Putine zile in urma batranul se imbolnavi de o boala care-i aduse si sfarsitul. Dar cu o zi inainte de a muri, fu rapit cu mintea si tinandu-si ochii deschisi se uita in dreapta si in stanga patului si, ca si cand ar fi dat cuiva socoteala, spunea, astfel incat am auzit toti cei ce stateam imprejurul lui: "Da, este adevarat, am postit atatia ani pentru aceasta". Apoi iarasi: "Nu, cu adevarat mintiti, aceasta nu am facut". Si iarasi: "Da, asa este, da; insa am plans, insa am slujit". In urma: ,"Nu, ma acuzati pe nedrept", iar altora zicea: "Da, este adevarat, da; la aceasta nu stiu ce sa raspund; dar Dumnezeu este indurat!" Si era intr-adevar o priveliste grozava si infricosatoare aceasta nevazuta si neiertatoare interpelare. Iar ceea ce a fost mai infricosator fu aceea ca i se aduceau invinuiri pentru fapte pe care nu le-a facut. Vai Doamne!, daca un monah si un sihastru spunea in legatura cu unele din pacatele sale: "la acestea nu stiu ce sa raspund", desi era monah de 40 ani si a dobandit darul lacrimilor, ce sa mai zic eu nenorocitul?! Dar unde era atunci glasul lui Iezechiel, ca sa zica acelora care-l osandeau: "Asa cum te-am aflat, asa te voi judeca", zise Domnul (cf. Iezechiel 7, 8). Desigur, nici unul din aceste cuvinte nu le-a putut spune. Pentru aceea, sa dam marire Celui care singur cunoaste pricina. Iar unii mi-au povestit ca fiind ceva neindoielnic ca, fiind el (scil. Stefan) in pustie, hranea cu propria-i mana un leopard. Si astfel, dand socoteala de faptele sale, s-a despartit de trup. Care a fost judecata, sau rezultatul, sau hotararea, sau sfarsitul tragerii lui la socoteala nu ni s-a aratat noua.

Precum vaduva care pierzandu-si barbatul gaseste toata mangaierea in unicul ei fiu, dupa Domnul, tot astfel si sufletul care a pacatuit nu dobandeste alta mangaiere in vremea mortii decat postirile si lacrimile.

Unii precum acestia (scil. care se pocaiesc), nici canta vreodata si nici nu-si vor sili glasul intru cantari, caci asa ceva se impotriveste Plansului. Daca prin acestea te straduiesti a dobandi (scil. a chema la tine) Plansul, inca si mai mult se departeaza de la tine. Caci Plansul reprezinta durerea sufletului celui infocat de dumnezeiasca dogoare. Multora lacrimile s-au facut inaintemergatoare ale fericitei nepatimiri pregatind, potrivind si consumand materia pacatelor.

Odata, un iscusit lucrator al lucrului acestuia bun (scil. al Plansului) mi-a povestit urmatoarele: Deseori eram hotarat sa ma las stapanit de slava desarta, de manie sau de imbuibarea pantecelui, dar cugetul Plansului se impotrivea inauntrul meu si zicea: "Nu te mandri, caci plec de la tine", si de asemenea in cazul celorlalte patimi. Iar eu ii raspundeam: "Nu voi iesi din voia ta, pana ce nu ma vei infatisa lui Hristos".

Durerea profunda pentru pacatele savarsite a vazut (scil. a primit) mangaiere; curatia inimii a primit iluminarea (cerului). Aceasta iluminare este o lucrare negraita, ceva ce ratiunea percepe dar nu intelege, ceva ce se vede de catre ochiul sufletului nu insa si de catre cel al trupului. Mangaierea este inviorare a sufletului indurerat, care ca si un prunc plange si in acelasi timp zambeste vesel. Sprijinul este reinnoirea sufletului, suportarea tristetii, transformarea minunata a lacrimilor durerii in lacrimi lipsite de durere.

Lacrimile produse de gandul mortii nasc teama; teama naste netemerea; netemerea naste bucuria; iar bucuria aceasta sfarsind - desi ea este fara de sfarsit, rasare floarea iubirii celei cuvioase. Leapada cu mana smereniei bucuria ce s-a cuibarit intru tine, socotindu-te nevrednic de dansa, pentru ca nu cumva, primind-o prea usor, sa gazduiesti in tine lupul in loc de pastor.

Nu te sargui sa dobandesti contemplatia inainte de vreme, ci indeparteaza-te de ea printr-o adevarata smerenie, pentru ca tot ea va fi aceea care te va urmari si, prinzandu-te pentru vesnicie se va impreuna cu tine intr-o preacurata nunta.

Intru inceputuri, cunoscand pruncul pe tatal sau, este cuprins de nesfarsita bucurie. Cand mai apoi insa, potrivit iconomiei divine, el se indeparteaza si din nou se intoarce, copilul este (scil. devine) plin si de bucurie si de intristare; de bucurie vazand pe cel dorit, de intristare fiind lipsit atata vreme de frumusetea frumusetilor.

O mama se ascunde dinaintea pruncului, dar acesta o cauta cu durere pana ce o gaseste; iar ea, bucurandu-se, il invata sa nu se desparta niciodata de dansa, si mai mult ii aprinde dragostea pentru ea. "Cine are urechi de auzit, sa auda", zice Domnul (Luca 14, 35).

Unui osandit care si-a primit sentinta de condamnare la moarte nu-i mai arde sa priveasca spectacolele de teatru. Cel ce cu adevarat plange nu va mai lua seama vreodata la desfatare, la marire, la manie, ori la furie. Plansul constituie durerea profunda a sufletului ce s-a pocait, care adauga zilnic o durere langa alte dureri, fiind ca si femeia in chinurile nasterii. Drept si cuvios (scil. sfant) este Domnul; pe cel ce cu chibzuinta se sihastreste, tot cu chibzuinta il smereste; pe cel ce cu chibzuinta se supune, in fiecare zi il veseleste. Cel care nu urmeaza sincer unul din aceste doua feluri de vietuire (scil. sihastrie sau viata de obste), este lipsit de darul lacrimilor.

Alunga de la tine pe cainele (scil. diavolul) care se apropie de tine cand te afli intru plangere, soptindu-ti ca Dumnezeu este neindurator si nemilostiv. Observa-l cu atentie si vei descoperi ca acelasi, inainte de a te fi tras in pacat, numea pe Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv si indurator.

Plansul neincetat da nastere la obisnuinta (scil. dispozitie permanenta a sufletului); trecand apoi in simtirea inimii, cu greu ne mai poate fi luat. Oricat de mari ne-ar fi virtutile pe care le practicam, ele sunt zadarnice si false (scil. stricate), daca nu dobandim inima indurerata.

Pe bun drept putem deci spune ca cei ce dupa baia botezului iarasi s-au intinat au nevoie de un neincetat foc al inimii de indurarea lui Dumnezeu, pentru a-si curati mainile murdarite de smoala nelegiuirilor.

Am vazut pe unii care aveau darul lacrimilor intr-un grad maxim; pe acestia i-am vazut varsand pe gura sangele inimii lor indurerate si ranite. Si mi-am adus aminte de cel ce-a zis: "inima imi este ranita si ca iarba se usuca" (Psalmul 101, 5).

Lacrimile care sunt produse in noi datorita fricii de judecata lui Dumnezeu se pastreaza prin teama si buna paza. Daca sunt insa de iubire, intrucat aceasta iubire nu este desavarsita, cu multa usurinta pot unii sa le piarda. Nu stiu insa daca nu cumva li s-a aprins inima in vremea lucrarii (scil. in vremea plangerii) de focul cel pururea pomenit. Si este minunat a spune cum cela ce este mai smerit este totodata si cel mai neclatinat, in vremea in care frica este aceea care naste lacrimile noastre.

Sunt patimi care seaca izvoarele lacrimilor si sunt altele care nasc in ele (scil. in izvoarele lacrimilor) noroi si serpi. Datorita celor dintai s-a impreunat Lot in mod nelegiuit cu fiicele sale; datorita celorlalte a cazut diavolul din cer.

Multa rautate au intr-insii vrajmasii nostri; datorita lor, lacrimile, care sunt mamele virtutilor, devin mamele rautatilor, iar lucrurile care ar trebui sa nasca in noi smerenia le arata facatoare de mandrie. Se intampla insa deseori si aceea ca vederea chiliilor noastre si a singuratatilor sa cheme mintea noastra spre umilinta; despre aceasta te va convinge exemplul lui Iisus, Ilie si Ioan, care se rugau in astfel de locuri pustii.

Am vazut deseori cum diavolul a facut pe unii sa planga gasindu-se in orase in mijlocul galcevilor, pentru ca astfel sa ne faca sa credem ca zarva (zgomotul, tumultul) n-ar fi vatamatoare si deci sa ne convinga a ne apropia de lume. Acesta este telul pe care-l urmaresc dusmanii nostri.

Deseori un singur cuvant a secat Plansul; ar fi o minune insa daca tot un cuvant l-ar putea readuce. Nu vom fi invinuiti, fratii mei, nu vom fi invinuiti cand vom muri pentru ca nu am facut minuni, nici pentru ca n-am patruns inaltele taine ale teologiei, nici pentru ca n-am ajuns sa dobandim contemplatia, ci cu adevarat vom da seama lui Dumnezeu de ce n-am plans mereu.

Cel ce s-a invrednicit a urca treapta a saptea, sa-mi ajute si mie a o urca; caci el insusi a urcat treapta a saptea prin ajutorul altuia, spalandu-se de intinaciunile veacului acestuia.

Multe lucruri nebune sunt in lumea asta

: http://www.youtube.com/watch?v=QtVMHe1_w4c&feature=player_embedded#at=12 Ceva despre cutremurele provocate … Te miri cat ne mai rabda Dumnezeu


Asa ar putea zice un suflet pierdut in fata vesniciei: ”Imi pare rau de clipa risipita, in mucegaiul orelelor tarzii, de cartea viatii, ramasa necitita, de vorba buna ,ramasa nerostita. de ce nu sant, si as fi putut sa fiu. Imi pare rau, de tine gram de viata, te-am impartit cu truda-n vant, puteai sa-mi fii pe veci mireasa, si inteleapta si frumoasa, nascuta-n taina , din cuvant! Imi pare rau, de inima bolnava, de gandul vesniciei , nenteles, ce mi-L cantai, ca pe-o balada, a dragostei ce-mi porti, dovada, ca mai iubit pe inteles. Mai cer un ceas, mai cer o zi, mai cer intelepciune, sa ma pot ruga sa pot iubi, sa invat verbul, a starui, mai fa inc-o minune.”

Asa ar putea zice un suflet pierdut in fata vesniciei: ”Imi pare rau de clipa risipita, in mucegaiul orelelor tarzii, de cartea viatii, ramasa necitita, de vorba buna ,ramasa nerostita. de ce nu sant, si as fi putut sa fiu. Imi pare rau, de tine gram de viata, te-am impartit cu truda-n vant, puteai sa-mi fii pe veci mireasa, si inteleapta si frumoasa, nascuta-n taina , din cuvant! Imi pare rau, de inima bolnava, de gandul vesniciei , nenteles, ce mi-L cantai, ca pe-o balada, a dragostei ce-mi porti, dovada, ca mai iubit pe inteles. Mai cer un ceas, mai cer o zi, mai cer intelepciune, sa ma pot ruga sa pot iubi, sa invat verbul, a starui, mai fa inc-o minune.”

Paradoxul credintei in zilele noastre

O rusine-i azi credinta la poporul romanesc
Ca e “dumnezeu” stiinta si dezmatul sufletesc!
S-a uitat credinta sfanta cu traditii stramosesti
Azi la moda-i desfranarea si slujirile trupesti!

Sa te-nchini azi “e rusine”,lumea rade de pacat
Dumnezeu e-nchipuire,fiindca de …ne-am cultivat!
De!Stramosii din vechime nu erau prea cultivati,
Astazi merg sa se inchine numai cei inapoiati!

Azi,cu-atata invatatura,cum sa crezi in Dumnezeu,
Cand cunosti perfect atomul si-i despici nucleul sau!
Azi,cand munca grea cu bratul e facuta de motor,
Azi,cand vezi in casa lumea,privind la televizor?!…

Ce castig ai din credinta cand azi ai tot ce doresti?
Cum,tu om cu-nvatatura,iarasi sa te umilesti?…
O,dar iata ca azi omul s-a schimbat fundamental,
Este drept,are cultura,dar e rau,nedrept,brutal..

Iata,lipsa de credinta de la cei ce-s cultivati,
Ca ajung sa se ucida chiar si rude,chiar si frati!
Ce frumos era romanul,milostiv,cinstit,smerit,
Crdincios si cu nadejdea vietii fara de sfarsit!

Toti stramosii cei din veacuri,iata ca au fost uitati,
Sau,sunt defaimati de unii,ca n-au fost prea cultivati!
Oare limba romaneasca care-o scriem si-o vorbim
Nu din cartile lor sfinte,ce le-au scris,o mostenim?

Prima fraza tiparita in iubitul nostru grai
Este-o sfanta rugaciune pe acest picior de plai.
Oare nu aveau cultura?Varlaam era ateu?
N-aveau minte sanatoasa de chemau pe Dumnezeu?

Dosoftei n-avea cultura,sau Ivireanul Antim?
Oare nu erau tot oameni,despre dansii noi ce stim?
Dosoftei cu-a lui cultura peste tot recunoscut
Purta moaste in trasura ca odor nepretuit.

Mucenicul din Suceava peste tot l-a insotit,
Pentru ce-l purta cu dansul Marele Mitropolit?
Oare asa de scurta minte sa fi fost la Dosoftei!?
Cati ca ei au azi cultura dintre cei mai mari atei?

Poate Stefan Voievodul de cultura-a fost lipsit,
El,doar conducea poporul,prin Sihastrul cel sfintit!
Cati din cei ce au cultura cunosc azi amanuntit
Ce averi avea Sihastrul care Stefan l-a iubit?

Dar cati stiu ca Sfantu-acesta intelept si luminat,
Stia pe de rost Psaltirea si pe cati i-a vindecat!?!
Si cati stiu ca atunci Stefan sta la usa lui smerit
Asteptand,el domn,la usa obosit si istovit?

Stiti ca-n ruga lui umila a cerut lui Dumnezeu
Ca s-ajute Voievodul,izbavind poporul sau?
Tot poporul cu credinta apara acest pamant,
Mii si mii sunt sub tarana,un popor martir si sfant!

Au zdrobit paganatatea cu puterea Sfintei Cruci,
Tot pamantul tarii noastre este plin de mucenici!
Sfantul Gheorghe pe drapele intarea pe-acesti strabuni,
Presarand urgia mortii in puhoaie de pagani!

Mircea,Alexandru,Stefan,brazi ziditi de Dumnezeu
Stavila paganatatii-au slavit numele Sau!
Pan-la noi razbeau adesea milioane de pagani,
Dar cadeau zdrobiti de Domnul prin acesti crestini romani!

Brancoveanu,om cu carte,intre voievozi cinstit,
A murit pastrand credinta,un “crestin desavarsit”!
O,dar astazi Sfintii nostri,ce putin sunt cunoscuti,
Au sfintit aceste plaiuri in cumplite suferinti!

Azi cand gradul de cultura este mult mai ridicat,
Toti stramosii Sfinti ai nostri,neamul nostru i-a uitat.
Cate vieti fara prihana,vrednice azi de urmat.
Sunt trecute cu vederea,cati romani le-au cercetat?

De la Daniil la Iacob,de curand mort la Iordan,
Un popor intreg de Ingeri sunt in plaiul Dunarea!
La Cernica,un luceafar este Sfantul Calinic,
Teodora de la Sihla si Nicodim cel sfintit!

Mosu Gheorghe de la Piatra,din clopotnita de sus
Sau Vichentie la Secu,si cati sunt intru Iisus!?
Doar o parte dintre dansii poate-s scrisi in Pateric,
Despre care,lumea culta,n-a aflat inca nimic!

O,dar tara noastra-i plina de sfintite ctitori

Ale Domnului Altare,ale noastre bucurii!
Iata-n zilele de astazi au ramas fara de pret
Vin strainii sa se-nchine frescelor la Voronet,

Vin strainii si se mira de asa minunatii
Care…,cei fara cultura,le-au zidit ca marturii!
Cati cunosc ca la Iordan,indurand vanturi si ploi,
De curand Iacob-Ioan este Sfant din Dorohoi?!

Care-i viata lui sfintita,stiu ca pentru noi a scris
O comoara numa-n versuri pana-n clipa cand s-a stins!
Trupul lui plin de miresme si de Dumnezeu Sfintit,
Se gaseste la Hozeva,de straini astazi cinstit!

Mai cer unii azi dovada sa arate Dumnezeu
Cum sa creada doar in semne azi poporul cel ateu?
Daca nare-n el vointa sa citeasca din Scripturi,
Nu urmeaza nici credinta sfintelor invataturi:

Ei cred tot ce spune lumea,far-sa ceara dovediri,
Iar Scriptura,Patericul,nu-s decat inchipuiri!
Iata cum cinstim credinta si pe Bunul Dumnezeu
Noi romanii,crestini de astazi,am ajuns popor ateu!

Iata cum cinstim stramosii si pe toti ai nostri Sfinti
Tavalindu-ne in rele si-n spurcatele dorinti.
Pentru ce-au luptat strabunii sa ne scape de pagani,
Daca noi traim ca Hunii,dar ne socotim crestini…???

(Vietile Sfintilor)
În Atena 150.000 de greci au protestat timp de patru ore împotriva cardului cetățianului (potrivit celor declarate de Părintele Nektarios Moulatsiotis)

http://graiulortodox.wordpress.com/2011/03/28/32-in-atena-150-000-de-greci-au-protestat-timp-de-patru-ore-impotriva-cardului-cetatianului-potrivit-celor-declarate-de-parintele-nektarios-moulatsiotis/

Sfantul ..ILARION CEL NOU

 

Sfantul Ilarion cel Nou s-a nascut in jurul anului 773, din parinti drept-credinciosi. Sfantul Ilarion s-a calugarit la varsta de 20 de ani, in Manastirea Xirochipiu, din Constantinopol. Pleaca la Manastirea Dalmat si ajunge staretul acesteia. El a fost ucenicul Sfantului Grigorie Decapolitul si urmatorul vietii Sfantului Ilarion cel Mare, al carui nume cu cinste l-a purtat.

In anul 813 Ilarion l-a certat pe imparatul Leon Armeanul (813-820) pentru ca nu cinstea icoanele. Din acest motiv va fi supus la multe chinuri.

Leon Armeanul a fost omorat cu sabia de propriile lui garzi, in locul din biserica in care el a aruncat icoana Mantuitorului la pamant. Dupa moartea acestuia, la conducerea imperiului vine imparatul Mihai al II-lea Rangabe (820-829), care ii elibereaza pe toti cei care patimisera in temnite din cauza luptei impotrica sfintelor icoane.

Cand pe scaunul imperial va urca fiul lui Mihai, Teofil (829-842), Sfantul Ilarion cel Nou va fi exilat pe insula Afusiei, pana cand la putere a venit binecredincioasa imparateasa Teodora (842-856), care a reintrodus icoanele in Biserica si a permis convocarea unui sinod in martie 843, la Constantinopol. Hotararile acestui sinod sunt citite in Biserica, in prima duminica din postul Sfintelor Pasti, numita de atunci Duminica Ortodoxie.

Sfantul Ilarion cel Nou a revenit la Manastirea Dalmat si a trecut la cele vesnice la varsta de 70 de ani.

Duminica SFINTEI CRUCI

Cea de-a treia duminica din Postul Mare este inchinata de Biserica Sfintei Cruci. Lecturile de la Sfanta Liturghie din aceasta duminica sunt Evrei 4, 14-16; 5, 1-6 (Apostolul) si Marcu 8, 34-38; 9,1 (Evanghelia). La Utrenie, Sfanta Cruce este scoasa in procesiune din sfantul altar in mijlocul bisericii, unde este asezata spre inchinare. La Sfanta Liturghie, Trisaghionul („Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fara-de-Moarte miluieste-ne!”) este inlocuit cu imnul „Crucii Tale ne inchinam Stapane si sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim!”. Cinstirea Crucii Mantuitorului marcheaza injumataţirea Postului Mare, perioada care conduce catre praznuirea Patimilor si Invierii lui Hristos. De aceea, atat duminica aceasta, cat si intreaga saptamana care o urmeaza, sunt centrate pe inchinarea si contemplarea lemnului de viaţa facator al Crucii lui Hristos.

Întelepciunea Călugărului…

Odată, un domnitor renumit pentru mintea sa luminată, a aflat că, departe, într-o mânăstire retrasă, trăieşte un călugăr bătrân, om de o rară înţelepciune, şi, dorind să vadă el însuşi cât de adevarată este această veste, se duse neîntârziat în acel sfânt lăcaş şi ceru să-l vadă pe călugăr. Când acesta veni supus şi smerit, domnitorul, vrând să-l încerce într-o situaţie mai puţin obişnuită, îi spuse:
- Părinte, pot să te întreb ceva ?
- Desigur, Măria-ta, întreabă-mă!
- Vezi, deja te-am întrebat.
- Iar eu deja ţi-am răspuns.
- Ce mi-ai răspuns ?
- Dar tu ce m-ai întrebat ?

Văzând înţelepciunea acestuia, domnitorul a petrecut, de atunci, mult timp împreună cu bătrânul călugăr, care, pentru poveţele sale, era mereu preţuit şi căutat atât de boieri, cât şi de cei simpli şi umili, ce veneau de departe pentru sfaturile sale folositoare, izvorâte din credinţa şi înţelepciunea sa.

“Înţelepciunea este izvor de viaţă.” (Sfânta Scriptură)

Arhanghelul Favriil, Minunile Arhanghelului Gabriel

Gabriel, crainicul Bunei Vestiri Îngerul Gabriel apare pentru prima dată în Cartea lui Daniel: arătându-se profetului, el îşi manifesta misiunea cu care este însărcinat: aceea de Înger al revelaţiilor divine. El nu este Îngerul lucrurilor mărunte, pentru că acestea se referă la timpul cel de pe urmă. Celelalte două intervenţii ale sale relatate de Scriptură – în Evanghelia după Luca- se situează în aceeaşi perspectivă escatologică. El i-a apărut bătrânului Zaharia pentru a-i anunţa naşterea lui Ioan Botezătorul, Precursorul lui Iisus , al cărui lait-motiv era: Pregătiţi-vă , că regatul lui Dumnezeu este aproape! ( Matei 3, 2) Arhanghelul Gabriel i-a apărut de asemenea Mariei, în momentul Bunei Vestiri, pentru a-i anunţa Naşterea Mântuitorului: El va domni în casa lui Iacob în toate secolele, iar regatul său nu va avea sfârşit!(Luca1, 34) Deoarece el a fost purtătorul Bunei Vestiri în Încarnarea Verbului, Îngerul Gabriel este considerat patronul telecomunicaţiilor civile şi militare. Pe 9 sepembrie 1972, reluând demersul predecesorului său, Papa pius al-XII-lea, Papa Paul al-VI-lea l-a numit pe Gabriel patronul sfânt al telecomunicaţiilor. Ambasador al Domnului pentru Fecioara Maria în Nazaret, el este de asemenea şi patronul diplomaţilor. Pentru a-l onora, Biserica ne invită să ne rugăm lui Dumnezeu în termenii următori: Sfânt Arhanghel Gabriel, Înger al Încarnării, Deschide-ne urechile spre avertismentele blânde şi chemările calde ale Domnului Te conjurăm să fii mereu înaintea noastră Ca să înţelegem mai bine Cuvântul lui Dumnezeu Ca să Îl servim mai bine şi să ne supunem mai bine Voinţei Lui Şi ca să îndeplinim mai bine ceea ce El aşteaptă de la noi. Ajută-ne să rămânem trezi pentru ca atunci Când Domnul va veni să nu ne găsească adormiţi!Amin! Aceasta este rugăciunea pe care catolicii din Budapesta o recită atunci cand trec prin Piaţa eroilor, care domină Monumentul milenar: o coloană de 38 de metri înălţime pe care se află statuia Arhanghelului Gabriel. Îngerul care iubeşte florile Scripturile nu oferă mai multe descrieri ale acestui Înger teribil, dar profetul precizează că în timpul celei de a doua viziuni Îngerul s-a apropiat de el într-un zbor rapid, pe timpul serii ( Daniel 9, 21) dar acest lucru nu implică faptul că mesagerul celest a avut aripi: îngerii nu mai sunt înaripaţi încă de pe vremea Cărţii lui Enoh. Îngerii Bibliei –din Noul şi Vechiul Testament- sunt prezentaţi cel mai adesea sub forma unor oameni îmbrăcaţi în alb. Evanghelia după Luca nu aduce nici o precizare în acest sens, dar Gabriel i-a apărut fără îndoială Mariei sub acest aspect, în momentul Bunei Vestiri. Anne-Catherine Emmerick nu l-a văzut altfel atunci când a fost dusă să revadă scena: În dreapta Mariei se răspândea în linie oblică o asemenea lumină, încât m-am simţit împinsă spre peretele opus, dinspre uşă. Am văzut în acea lumină un adolescent cu părul blond fluturând şi înveşmântat în alb, care coboră spre Fecioară. Era arhanghelul Gabriel. Fără aripi aşadar, după cum îl descrie Anna Catherina care l-a distins mult mai clar decât Zaharia în viziunea anunţui său: În timp ce ardeam tămâie, am văzut coborând în dreapta altarului o lumină orbitoare în care se întrezărea o siluetă strălucitoare. ( Anna Catherina Emmerich,  viziunea din 23-24 iunie, 1820). Cele patru fetiţe care în datele de 8 şi 15 decembrie 1974 au beneficiat de apariţiile Mariei, descriu cu multe detalii asemănătoare personajul celest care se afla alături de Maria şi care se prezentase ca fiind arhanghelul Gabriel: Arhanghelul era la o mică distanţă de Doamna, în dreapta ei. El era îmbrăcat într-o robă albă şi avea aripi albe, mărginite cu auriu. Ţinea într-o mână un crin alb şi pe cealaltă şi-o odihnea pe piept. Părul său era blond şi buclat. Aripile Îngerului erau ca cele pe care misionarii ni le pun la Misiune. Mechtild Thaller îl evocă având crinul în mână: Sfântul Gabriel poartă un veşmânt sacerdotal, o robă mărginită cu aur.În mâna sa dreaptă el ţine un crin, iar mâna stângă o are pe piept.

AparamOrtodoxia: Profeţii despre România anului 2011 făcute de pust...

AparamOrtodoxia: Profeţii despre România anului 2011 făcute de pust...: "Pustnicii nevăzuți ai Athosului - Sihaștri Din Muntele Rarău"

BUNA VESTIRE

Buna Vestire (sau Blagovestenia, cum se mai numeste in popor, cu vechiul termen slavonesc) e o sarbatoare cu data fixa (25 martie), de la care incepe sa curga perioada de 9 luni - pana la Craciun - cat Maria L-a purtat in pantece pe Iisus. Fecioara din Nazaret, crescuta in Templu pana la 15 ani si apoi data in tutela dreptului Iosif (caci parintii ei murisera intre timp), a fost aleasa de Dumnezeu si a primit instiintare prin Arhanghelul Gavriil: “Bucura-te, ceea ce esti plina de har! Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei... Si iata, vei lua in pantece si vei naste fiu, si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema...” (Luca 1, 28-32). Iar Fecioara, cutremurandu-se in sufletul ei, s-a smerit voii lui Dumnezeu, zicand: "Iata roaba Domnului! Fie mie dupa cuvantul tau!" (Luca 1, 38). Si Arhanghelul l-a vestit in vis si pe Iosif (tutorele si logodnicul Mariei, care nu se atinsese de ea, ci o avea doar in grija) de zamislirea si nasterea cea minunata: "Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant...” (Matei 1, 20).

Pe 26 martie, imediat dupa Buna Vestire, e sarbatorit Soborul Sf. Arhanghel Gavriil, crainicul lui Dumnezeu. Arhanghelii, cum le-o spune si denumirea de origine greceasca, sunt "ingeri intaistatatori". Echivaland termenul grecesc, traditia romaneasca ii numeste si Voievozi. Conform traditiei evreiesti, ei sunt in numar de 7, dar in Biblie nu sunt nominalizati decat 3 (Mihail, Gavriil si Rafail).
 

Predica la Buna Vestire - PF Daniel AUDIO

Biserica Greceasca Buna Vestire din Bucuresti

O PILDA FRUMOASA

Un tânăr era f. supărat că nu are mai mulți bani, că nu-și poate cumpăra tot ce-și dorea. Se plimba trist pe stradă, neștiind cum să iasă din această situație. Dar cum mergea el așa s-a lovit deodată de cineva. Mare i-a fost mirarea să vadă că din neatenție, a dat peste un om sărman, fără vedere. Încerca bietul om să se ajute cu un baston și să găsească drumul spre casă. Tânărul nostru l-a ajutat, conducându-l de braț. Văzând cât sunt alții de necăjiți, tânărul nu s-a mai gândit, de atunci, decât la un lucru: cât de bogat este el. Nu avea bani ptr. tot ce și-ar fi dorit dar avea comoara cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpăra: sănătatea cu tot ce izvorăște din ea. Putere de muncă, bucurie și voie bună. Acum îți dădea seama că sunt oameni care au rămas ologi în urma unor accidente, dar picioarele sale îl puteau duce oriunde. Alții au rămas orbi. El putea să vadă, însă, clipă de clipă, toate frumusețile din jurul său. Există și unii oameni, care, din păcate, sunt orbi și ologi sufletește, ptr că sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranță și dragoste. Aceștia sunt cu adevărat nefericiți. Cu cât vei fi mai binevoitor, cu atât sufletul tău va avea mai multă liniște. Cel rău și zgârcit nu dă niciodată nimic, nici măcar un păhar cu apă sau un sfat, chiar daca aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalți? Dacă ne vom uita în jurul nostru vom vedea că nimic nu trăiește doar ptr sine. Până și un copac obișnuit, chiar dacă nu ne oferă fructe, ne da cel puțin posibilitatea să ne odihnim un minut la umbra lui.

Morala: CEL BUN VEDE BUNĂTATEA PESTE TOT, CEL RĂU, NICĂIERI

„ Dar pe Iisus Îl cunoşti?”

Un credincios  ajunse în ceasul morţii. Cei din jurul patului îl întrebau pe rând:
-Soţule dragă, mă cunoşti? Sunt soţia ta!…
-Tată dragă, mă cunoşti? Sunt fiul tău!…
-Socrule dragă, mă cunoşti? Sunt ginerele tău!…
-Vere dragă, mă cunoşti? Sunt vărul tău!…
-Vecine dragă, mă cunoşti? Sunt vecinul tău!…
Dar, la toate întrebările, muribundul arăta nepăsare şi necunoaştere. Nu mai cunoştea pe nimeni.
Atunci, un alt credincios se aplecă spre el şi îl întrebă cu glas dulce:
-Dar pe Domnul Iisus îl cunoşti?
În clipa aceea, cel care murea îşi deschise privirea larg, se uită în Sus, ca şi când ar vedea pe Cineva cunoscut şi, cu glas stins, grăi:
-Iisuse! Iisuse!…. Şi, cu aceste cuvinte, trecu în cealaltă lume.
Pe nimeni n-a cunoscut în clipele morţii, dar pe Iisus L-a cunoscut.

Învredniceşte-mă şi pe mine, Doamne, să Te cunosc până în clipele cele din urmă, când voi încredinţa sufletul meu în mâinile Tale!

Părintele Iosif Trifa

Sfantul Mucenic NICON PREOTUL

 

Sfantul Nicon s-a nascut la Neapole dintr-un tata pagan si o mama crestina. A trait in secolul al XIII lea si a fost ofiter roman. In timpul unui razboi, tinanad seama de sfaturile mamei sale, Sfantul Nicon a facut semnul Sfintei Cruci si a rostit tare numele lui Hristos. In acel moment a simtit in el o putere neobisnuita cu ajutorul careia a reusit sa-i alunge pe dusmani. Dupa razboi, ajunge la Cizic, unde primeste botezul din mana Arhiereului Teodosie, episcopul locului. Dupa ce devine crestin, se retrage intr-o manastire unde se va darui studiului si ascezei. La trei ani de la botezul sau a fost hirotonit preot si apoi episcop.

Dupa moartea mamei sale, se retrage in Sicila, unde va predica Evanghelia. Sfantul Nicon reuseste sa stranga in jurul sau 199 de monahi. In acea vreme incepe prigoana impotriva crestinilor.

Printul Quintianus l-a prins pe Nicon impreuna cu ucenicii lui si i-a supus la mari chinuri. Cei 199 de ucenici ai Sfantului Nicon au fost cu totii omorati prin decapitare. Pe Sfantul Nicon l-a legat de coada unui cal caruia i-a dat drumul in galop in josul unui defileu abrupt, apoi l-au batut cumplit si l-au jupuit de viu; dar Sfantul a supravietuit tuturor acestor pedepse. In urma acestor chinuri, i s-a taiat si lui capul. Trupul sau a fost descoperit in urma vindecarii minunate a unui pazitor de turme. Acesta avea duh necurat si in momentul in care s-a atins de trupul sfantului, s-a tamaduit. Pazitorul a vestit minunea, iar crestinii au luat trupul sfantului Nicon si l-au ingropat cu cinste.

De care lume sa fugim?

Un frate l-a intrebat pe un batran, zicand:

- Cum se cade a sedea cu tacere calugarul in chilia sa ?

Batranul i-a raspuns:

- A sedea calugarul in chilie, este ca sa-si aduca aminte pururea de starea sa inaintea lui Dumnezeu si sa-si pazeasca, dupa putinta sa, mintea si inima de gandurile necuvioase, cele semanate de vrajmasul si aceasta este a fugi de lume.

Fratele i-a zis:

- Ce este lumea ?

Iar batranul i-a raspuns:

- Lumea este a lucra peste fire si a-ti implini poftele trupului tau si a te griji mai mult de trup decat de suflet, a-ti petrece viata ta ostenindu-te mai mult pentru cele trupesti decat pentru cele sufletesti si mai mult pentru agonisita trupeasca decat pentru cea sufleteasca. Aceasta este lumea, fiule.

Parintele Vasile Vasilachi..... De la Antim la Pocrov -

 

Parintele Arhimandrit Mitrofor Dr. Vasile Vasilachi s-a nascut in anul 1909, in satul Idrici, com. Rosiesti, jud. Vaslui, in familie de preot. A urmat studii la Seminarul din Husi (1921- 1929) si la Facultatea de Teologie din Bucuresti (1929- 1933), apoi la cea din Chisinau, unde a obtinut doctoratul.

Calugarit la Manastirea Neamt (6 sept. 1936), a ajuns diacon si preot la Catedrala mitropolitana din Iasi si director al Cancelariei eparhiale (1936-1940). Pe vremea Patriarhului Nicodim, a devenit secretar patriarhal (1940 - 1944), arhimandrit, predicator la Catedrala patriarhala, un timp redactor al revistei “Biserica Ortodoxa Romana", apoi staret al Manastirii Antim (1944 - 1948). In urmatorii zece ani a condus Schitul Pocrov (1949 - 1959).

Arestat in 1959 si condamnat la 8 ani de inchisoare, eliberat in 1964, a fost numit preot in Bobalna, jud. Cluj (1964 - 1969). In 1969 a plecat in Statele Unite, unde a slujit in parohiile: Southbridge-Massachusetts (1969- 1977), Detroit-Michigan (1977-1979), Windsor-Ontario in Canada (1979-1984) si la Biserica ,,Sf. Nicolae" din New York (1984-2003). A fost vicar al Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Romane din America. Parintele Vasile Vasilachi a trecut la Domnul in 6 ianuarie 2003.

In cartea „DE LA ANTIM LA POCROV - marturii si marturisiri” sunt infatisate doua vetre duhovnicesti de seama in viata poporului roman. Memoriile de fata prezinta amintirile Parintelui Vasile Vasilachi dintre anii 1944-1948 cand a fost staret al Manastirii Antim din Bucuresti precum si dintre anii 1949-1959 de la Schitul Pocrov din Moldova. Cartea, care cuprinde si alte diverse insemnari, este inchinata fratelui Arhimandrit Mitrofor Haralambie Vasilachi, trecut la cele vesnice, ca un martir, in 1962, in inchisoarea de la Gherla.

De la Antim la Pocrov

LISTA CU FAPTELE RELE CARE TREBUIE SA LE MARTURISIM LA SPOVEDANIE

Inchide Evaluarea ta a fost adaugata cu succes.

Inchide Ne pare rau, a aparut o eroare in timpul adaugarii evaluarii tale.

SFATURI PENTRU CEI CE SE SPOVEDESC

Fraţi creştini,

Toţi cei care am primit taina Sfântului Botez, ne numim creştini, căci ne-am spălat de păcatul strămoşesc şi ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu, după dar, prin Iisus Hristos.
La Botez ne-am lepădat de satana şi de toate lucrurile lui, dar cum mai toţi am fost botezaţi de mici şi nu prea am ştiut noi ce mare importanţă are Botezul asupra sufletului şi trupului nostru, am început să uităm datoriile noastre către Dumnezeu şi ne-am lăsat prinşi de valurile vieţii care ne-au cufundat în marea păcatelor, făcând o mulţime de nelegiuiri şi chiar înecându–ne în tot felul de păcate.
De aceea, cu toţii am păcătuit de la vârsta de 7 ani, de când ni se ţin în seamă păcatele şi de Dumnezeu, cu toţii: bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, împăraţi şi domnitori, mireni, preoţi şi călugări şi fără îndoială că toţi suntem leproşi cu diferite păcate.
Nimeni nu poate să spună că n-a făcut păcate, căci este un mincinos. Păcate fac şi copiii până la 7 ani, dar nu li se socotesc de Dumnezeu; acele păcate cad asupra părinţilor lor şi asupra acelora care îi împing la rele şi nu-i învaţă cele bune.
Aşadar, iubiţi creştini, să mergem la Iordan ca Neeman Sirianul, care era lepros şi scăldându–se în apele Iordanului s-a făcut sănătos.
Să mergem la scăldătoarea oilor, ca slăbănogul cel de 38 de ani din Evanghelie, şi-L vom întâlni pe Domnul Hristos, prin persoana duhovnicului care îndată ne va tămădui după ce
ne-am spovedit păcatele.
Să ne sculăm din vicii şi păcate ca şi fiul cel rătăcit şi desfrânat şi să ne întoarcem la Tatăl cu căinţă şi cu lacrimi în ochi, să ne mărturisim, zicându-I: „Tată, greşit-am la Cer şi înaintea Ta, şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău! Primeşte-mă şi pe mine ca pe unul din argaţii Tăi!”

Şi dacă venim cu lacrimile pocăinţii, cu zdrobirea inimii, adică să ne căim cu lacrimi amare, ca Petru care s-a lepădat de Domnul de trei ori, să ne pară rău din adâncul inimii şi să zicem: „cum am putut eu să fac asemenea păcate, cum m-am lepădat eu de Mântuitorul şi Binefăcătorul meu Dumnezeu, şi m-am împreunat cu lucrurile satanii, adică cu păcatele ?”
Căinţa să nu fie de moment, să ne căim ca Petru toată viaţa, până la sfârşit, şi să vedem păcatele înaintea ochilor ca David, care zice în Psalmul 50: „şi păcatul meu înaintea mea este pururea”, fiindcă cel ce nu se căieşte din inimă pentru ce a făcut foarte uşor se întoarce la aceleaşi păcate şi le face iarăşi, chiar mai grele şi mai multe.
Spovedania adevărată trebuie să se facă cu acest gând serios, cu hotărâre de a nu mai păcătui, adică să urâm atât de mult păcatul, încât mai bine să preferăm să murim decât să mai păcătuim.
Spovedania trebuie făcută fără să te ruşinezi a spune păcatul aşa cum l-ai făcut, adică arătând toată gravitatea lui. Să spui toate năravurile tale, să nu arunci vina pe unul şi pe altul, să te osândeşti pe tine însuţi înaintea lui Dumnezeu şi a preotului, şi să-i arăţi toate rănile păcatelor, zicând: „din lenevirea mea şi din nesimţirea mea, am mâniat pe Dumnezeu, mi-am rănit sufletul şi trupul şi acum mă aflu osândit la temniţele iadului şi la muncile veşnice”.
Spovedania s-o faci toată odată, adică să nu spui unele păcate la un preot şi altele la altul, de frică să nu te oprească de la Împărtăşanie, fiindcă mare greşeală faci, căci păcatele care le ştii şi nu le spui de ruşine sau din altă pricină, ţi se dublează şi mai bine nu te-ai fi spovedit decât să faci un asemenea păcat, asemănându-te cu Iuda cel plin de vicleşug care avea păcatul trădării lui Iisus în minte şi în inimă, şi nu-l mărturisea nici Domnului, care era de faţă, nici ucenicilor Lui. De aceea a căzut în deznădejde şi apoi s-a spânzurat. Numai păcatele cele mici, neînsemnate, se iartă la spovedit, dacă nu ţi-ai adus aminte cu nici un chip de ele, dar păcatele cele mari este imposibil să le uite cineva pentru că îl mustră conştiinţa.

Trebuie să ştim că pocăinţa (spovedania) este una din cele şapte taine, deopotrivă cu Taina Sfântului Botez.
Această taină se compune din patru părţi:
- prima, căinţa sau zdrobirea inimii,
- a doua, spovedania tuturor păcatelor fără ocolire,
- a treia, facerea canonului. Duhovnicul este dator să dea canon celui ce se spovedeşte, după păcatele lui şi după puterea celui ce s-a spovedit, ca să se poată vindeca făcând canonul. Iar dacă duhovnicul nu ţi-a dat nici un canon, să te canoniseşti singur frate creştine, ca Zaheu, ca Maria Egipteanca şi ca alţi păcătoşi, care prin canon s-au spălat şi curăţit de întinăciunea păcatelor.
- a patra parte a acestei Sfinte Taine, este dezlegarea păcatelor, care se face de Darul Sfântului Duh, prin preotul duhovnic, căruia i s-au dat cheile de a lega şi dezlega păcatele oamenilor.
Înainte de a merge la spovedit să–ţi aduci aminte dacă eşti supărat cu cineva şi nu l–ai iertat, şi să nu îndrăzneşti să te spovedeşti dacă n–ai iertat din inimă pe cel ce ţi-a greşit. Dacă l-ai rugat de iertare prin salutări şi prilejuri bune, şi nu vrea să-ţi răspundă, păcatul este al lui, iar dacă tu l-ai iertat din inimă poţi să te spovedeşti.
Să se ţină seama că dacă unui creştin îi lipseşte una din aceste părţi ale acestei Taine mari, adică căinţa din inimă, spovedania păcatelor, facerea canonului şi dezlegarea de către preot, acel creştin nu s-a folosit de spovedanie.
De aceea este de neapărată trebuinţă ca creştinul să caute cel mai iscusit duhovnic aşa cum zice Sf. Vasile cel Mare: că precum oamenii nu arată rănile trupului şi bolile la orice fel de doctori, ci numai la cei iscusiţi, aşa şi noi să căutăm doctorul cel mai iscusit care poate tămădui rana şi boala cea sufletească.
Cei care vreţi să vă mărturisiţi bine, întâi cercetaţi cu atenţie această cărticică şi scrieţi pe hârtie după ea numai păcatele pe care ştiţi sigur că le-aţi făcut; nu vă apucaţi să o copiaţi întocmai şi să mai adăugaţi şi cuvinte de prisos ca să-l obosiţi pe preot şi să nu vă poată asculta cu atenţie.
Încă un lucru foarte principal de ţinut seama: e bine să căutaţi să faceţi această spovedanie amănunţită atunci când preotul duhovnic nu este prea aglomerat (în ajun de sărbători mari sau când are servicii multe de făcut), să căutaţi timpul când este mai liber şi nu e rău chiar când vi se face o sfeştanie în casă să-l rugaţi să vă şi mărturisească, dacă e duhovnicul pe care vi l-aţi ales. Păcatele care le-aţi spus o dată şi nu le-aţi mai repetat nu mai trebuiesc spuse, mai ales dacă aţi primit canon pentru ele.
Schimbarea unui duhovnic nu se face decât în cazuri grave şi anume: atunci când afli că acel duhovnic a fost caterisit, al doilea când duhovnicul îţi poate deveni o pricină de sminteală fiind neputincios şi ispitit de persoana ta, eşti dator fără întârziere să nu-l mai întâlneşti niciodată. Mai sunt şi alte cazuri, abateri mai uşoare, dar care nu sunt periculoase.
Foarte mult contează spovedania sinceră care o faci în faţa lui Dumnezeu şi înaintea preotului care este martor că ai spus acele păcate. După ce ţi-ai întocmit lista cu păcatele care le-ai scos din cartea aceasta, mai întâi pregăteşte-te dacă se poate şi cu ceva post şi rugăciune şi citeşte-ţi-le singur în odăiţa ta, înaintea Sfintelor Icoane, cu candela aprinsă şi spune-le lui Dumnezeu cu lacrimi, cu metanii câte poţi şi zi rugăciunea aceasta:

„Doamne, Dumnezeul nostru, Cel bogat întru milă şi necuprins întru îndurări, Care eşti Singur din fire fără de păcat şi pentru noi fără de păcat Te-ai făcut om, ascultă în ceasul acesta, această dureroasă rugăciune a mea, că sărac şi lipsit sunt eu de fapte bune şi inima mea s-a tulburat întru mine. Că Tu, Doamne, Preaînalte Împărate al cerului şi al pământului, ştii că toate tinereţile mele le-am cheltuit în păcate şi umblând după poftele trupului meu, m-am făcut cu totul bucurie dracilor, cu totul am urmat în totul diavolului, tăvălindu-mă totdeauna în noroiul poftelor. Că întunecându-mi-se gândul, din copilărie şi până acum, niciodată nu am voit să fac voia Ta cea sfântă, ci cu totul robindu-mă de poftele care mă înconjoară, m-am făcut râs şi batjocură dracilor, nicidecum în minte socotind, că nesuferită este urgia îngrozirii Tale, cea asupra păcătoşilor şi gătită fiind gheena focului. Şi dintru această pricină în deznădăjduire căzând, şi nicidecum în simţire de întoarcere fiind, pustiu şi gol de dragostea cea de la Tine m-am făcut. Că ce fel de păcate nu am făcut? Ce lucru drăcesc n-am lucrat? Ce faptă grozavă şi înverşunată nu am săvârşit cu covârşire şi cu sârguinţă? Mintea cu totul mi-am întinat prin cugete trupeşti; trupul
mi-am spurcat prin amestecări; duhul cu totul mi
l-am pângărit cu învoire spre păcat. Toate mădularele ticălosului meu trup a lucra şi a sluji la păcate le-am pornit. Şi cine, dar, nu mă va plânge pe mine ticălosul? Cine nu mă va tângui pe mine osânditul? Pentru că eu singur, Stăpâne, mânia Ta o am întărâtat, eu singur urgia Ta asupra mea o am aţâţat, eu singur răutate înaintea Ta am făcut, întrecând şi covârşind pe toţi cei din veac păcătoşi, fără de asemănare păcătuind şi fără de iertare.
Ci, de vreme ce eşti Multmilostiv şi Multmilosârd, Iubitorule de oameni, şi aştepţi întoarcerea oamenilor, iată şi eu mă arunc pe
sine-mi înaintea înfricoşatului şi nesuferitului Tău divan şi, ca şi cum m-aş atinge de Preacuratele Tale picioare, dintru adâncul sufletului strig Ţie:
Milostiveşte-Te, Doamne, iartă-mă Îndurate, ajută neputinţei mele, pleacă-Te nedumeririi mele, ia aminte la rugăciunea mea şi lacrimile mele să
nu le treci cu vederea! Primeşte-mă pe mine cel
ce mă pocăiesc şi rătăcit fiind întoarce-mă, şi
întorcându-mă îmbrăţişează-mă şi mă iartă, căci mă rog. Pentru că nu ai pus pocăinţa drepţilor, nu ai pus iertare celor ce nu greşesc, ci ai pus pocăinţă asupra mea, păcătosului, pentru acelea care spre întărâtarea Ta am lucrat. Gol şi descoperit stau înaintea Ta, cunoscătorule de inimi, Doamne, mărturisindu-mi păcatele mele, pentru că nu pot să caut şi să văd înălţimea cerului, fiind împilat de greutatea păcatelor mele.
Deci, luminează-mi ochii inimii mele şi-mi dă mie umilinţă spre pocăinţă şi zdrobire de inimă, spre îndreptare, ca astfel cu bună nădejde şi cu adevărată şi deplină adeverire să merg la lumea cea de acolo, lăudând şi binecuvântând totdeauna Preasfânt Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”

Vă mai atrag încă o dată atenţia, fiindcă acest lucru este foarte important, să vă citiţi cu atenţie lista cu păcatele care le-aţi scos din cărticica aceasta, ca să le puteţi citi şi în faţa preotului duhovnic cât mai clar şi desluşit şi tare ca să audă şi el, să nu vă mulţumiţi că le înşiraţi la repezeală şi duhovnicul nici nu le aude cum trebuie sau nu le înţelege, fiindcă vă păgubiţi singuri.
Să spui duhovnicului cam de când nu te-ai spovedit, şi mai spune şi dacă nu ţi-ai mărturisit atunci toate păcatele tale, dacă le-ai ascuns sau
le-ai uitat, dacă ai primit vreun canon şi nu l-ai împlinit şi ce anume canon, dacă ai umblat din duhovnic în duhovnic, ca să nu fii oprit de la Împărtăşanie.
După ce v-aţi pregătit în felul acesta, mergeţi cu încredere la scaunul de judecată şi aplecaţi-vă cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi a preotului, care este martor între om şi Dumnezeu şi închipuieşte-ţi că Judecătorul viilor şi al morţilor este în chip adevărat de faţă, că chiar aşa este, şi ascultă mărturisirea ta, iar tu frate şi soră creştină la El ai venit nu la preot, ca om.

Adu-ţi aminte mai întâi de păcatele împotriva Duhului Sfânt:

- Nu cumva ai avut încredere prea mare în mila lui Dumnezeu şi ai zis că El este Milostiv şi te va ierta de păcate şi aşa fără înfrânare ai păcătuit mereu şi ai amânat pocăinţa din an în an până la bătrâneţe?
- Nu cumva te-ai deznădăjduit de mila lui Dumnezeu, zicând că poţi păcătui mereu că tot nu te va ierta Dumnezeu ?
- Nu cumva ai întristat pe Duhul Sfânt stând împotriva adevărului, adică socotind Biblia scornituri mincinoase, sau hulind Sfintele Taine, înjurând de Grijanie, de Dumnezeu, de Biserică şi de cele sfinte?
- Nu cumva ai zis despre Maica Domnului peste care s-a coborât Duhul Sfânt că a mai avut copii şi că n-a rămas Fecioară după naştere, ci este o femeie ca toate femeile, cum zic sectanţii?
- Nu cumva ţi-ai împietrit inima şi ai stat nepăsător la predicile din Biserică şi la chemările dumnezeieşti, prin semne şi minuni ce s-au făcut?
- Nu cumva ai stat împotriva preoţilor evlavioşi care au propovăduit dreapta credinţă şi ai râs de ei, sau i-ai batjocorit zicând că-ţi merge rău că ţi-a ieşit popa înainte?
- Nu cumva ai stat împotriva copiilor sau la altcineva, care s-au hotărât să urmeze mai serios credinţa şi i-ai batjocorit zicându-le că au înnebunit, că s-au prostit, că s-au rătăcit, sau i-ai pârât la lume, ca să fie dispreţuiţi şi huiduiţi?
- Nu cumva din răutate ai dat învăţături la cineva contra dreptei credinţe ortodoxe?
- Nu cumva te-ai lepădat de credinţa ortodoxă şi te-ai rătăcit, trecând la vreo sectă?
- Nu cumva ţi-ai pus în minte să te omori, sau chiar te-ai hotărât vreodată să faci acest păcat cumplit?
Cercetează-ţi cugetul şi vezi dacă ai făcut aceste păcate strigătoare la cer, care urmează:
- Nu cumva ai ucis pe cineva cu voia, sau în combinaţie cu alţii, sau din cauza ta a murit cineva cât de târziu?
- Nu cumva aţi ucis prunci în pântece? Ca bărbat ai fost de părere la uciderea pruncilor cu soţia ta, ai ajutat pe cineva să facă avorturi cu injecţii sau cu buruieni, sau cu sfaturi?
- Nu cumva ai făcut sodomie, adică bărbat cu bărbat, femeie cu femeie? Nu cumva ai făcut păcate de urgie, care atrag urgia lui Dumnezeu asupra locului şi a acelor persoane, adică: când bărbatul nu întrebuinţează organele genitale aşa cum a lăsat Dumnezeu, ci întrebuinţează dosul, gura şi alte părţi?
- Nu cumva te-ai însoţit cu animale ? Ca bărbat cu ce fel de animale şi ca femeie, la fel, cu ce fel de animale?
- Nu cumva ai asuprit pe săraci, văduve şi orfani şi pe cei neputincioşi?
- Nu cumva ai oprit plata celor ce ţi-au lucrat ceva, sau celor ce ţi-au vândut ceva?
- Nu cumva te-ai împrumutat la cineva de bani şi nu i-ai mai dat înapoi?
- Nu cumva ţi-ai batjocorit părinţii şi i-ai vorbit de rău, sau te-ai judecat cu ei?
- Nu cumva te-ai arătat nemulţumitor faţă de părinţi, nu i-ai ascultat, i-ai bătut şi i-ai chinuit făcându-le viaţa amară?
- Nu cumva nu i-ai îngrijit când au fost bolnavi, sau la vreme de bătrâneţe, nu cumva ţi-ai uitat părinţii după ce au murit şi nu le-ai făcut pomeni şi parastase cum ne învaţă Biserica?

Cercetează-ţi acum cugetul şi vezi care păcate le-ai făcut din acestea, care sunt împotriva celor 10 porunci şi care mai sunt şi din cele 7 păcate de moarte:


- Nu cumva te-ai lepădat de credinţa ortodoxă şi ai trecut la vreo erezie? Ai fost măcar vreodată în adunările lor, ai zis vreodată că este bună şi religia lor? Să spui la spovedit şi dacă ai fost numai o singură dată la adunarea lor!
- Nu cumva ai primit binecuvântare de la sectanţi, sau i-ai primit în casă, sau ai mâncat ceva de la ei, ori ai mâncat cu ei la masă?
- Nu cumva eşti căsătorit(ă) cu sectant(ă), sau ai vreun copil căsătorit cu sectant(ă) sau rătăcit?
- Nu cumva ai citit cărţi sectante, ateiste, păgubitoare de suflet, care atacă şi batjocoreşte religia Sfintei Biserici Ortodoxe?
- Nu cumva faci glume la adresa ortodoxiei şi a clerului?
- Nu cumva râzi de orbi, şchiopi şi ciungi, nu cumva spui glume şi iei în deşert numele lui Dumnezeu? Nu cumva te ruşinezi să te închini când treci pe lângă Biserică, sau pe lângă o troiţă?
- Nu cumva te-ai rugat vreodată cu faţa spre apus, spre miazăzi şi miazănoapte ca unii păgâni?
- Nu cumva iubeşti mai mult ca pe Dumnezeu copiii, averea, soţia(soţul), banii, făcând din ei nişte idoli?
- Nu cumva fumezi tutun spre bucuria diavolilor? Nu cumva dai cu roşu pe buze şi unghii, sau te parfumezi? Nu cumva te-ai mascat vreodată, făcându-te din bărbat femeie şi din femeie bărbat, sau ţi-ai pus mască de capră, de urs sau de diavol?
- Nu cumva porţi cercei în urechi, brăţări la mâini, mărgele şi zgardă la gât, nu cumva ţi-ai tăiat părul, sau ţi-ai făcut aluniţe pe obraz ca să placi oamenilor?
- Nu cumva ai avut vreodată intenţia să placi şi altor oameni şi să-i atragi în cursa desfrânării, afară de bărbatul tău?
- Nu cumva ai fost la vrăjitoare, descântătoare, ghicitoare, la spiritism şi hipnotism şi dacă ai fost ţi-a descântat argintul viu, ţi-a turnat cositorul,
ţi-a ghicit în cărţi, sau având ură de moarte pe cineva ai cerut să le pună cuţitul, ai cerut să lege bărbatul, sau femeia să nu se mai poată împreuna? Nu cumva ţi-ai căutat norocul cu papagalul, cu zodii, cu şoarece?
Aici adu-ţi aminte în care cursă ai căzut la aceste vrăjitoare şi spune exact şi adu-ţi aminte dacă ai mai dus acolo şi pe altcineva.
- Nu cumva ai crezut greşit ca budiştii, zicând că sufletul ce iese din om trece în porc sau în diferite animale ?
- Nu cumva ţii în casă cărţi pentru descântece, cărţi pentru explicarea semnelor şi a viselor, a zodiilor, sau cărţi de ghicit sau de joc? Nu cumva ai obicei să zici zău lui Dumnezeu, să iei numele Domnului în deşert, pomenindu-L la orice treabă nefolositoare?
- Nu cumva te-ai jurat strâmb, nu cumva te dai diavolului, pe tine, pe soţie şi copii şi orice lucru din casă sau din afară?
- Nu cumva te-ai blestemat cu jurământ, ca să faci rău la cineva sau ai făgăduit cuiva ceva cu jură-mânt? Adu-ţi aminte dacă le-ai împlinit sau nu.
- Nu cumva înjuri de cele sfinte, nu cumva te-ai împărtăşit cu nevrednicie şi după împărtăşanie
te-ai întors cu bucurie la păcate?
- [b]Nu cumva ai silit, sau ai înşelat pe cineva cu bani ca să jure strâmb, ai cârtit vreodată împotriva lui Dumnezeu, la vreo boală sau vreo supărare, nu cumva ai făgăduit să dai bani, veşminte, obiecte, case, pământ, la vreo sfântă Biserică, sau mănăstire şi nu te-ai ţinut de cuvânt?
- Nu cumva te-ai jurat zicând să orbesc, să mor, să n-am parte de copiii mei şi altele? Nu cumva ţi-ai cerut moartea la vreme de boală sau de necazuri?
- Nu cumva lucrezi în duminici şi sărbători, sau te duci la vânătoare în aceste zile sfinte, sau faci adunare nelegiuită cu băuturi, cu jocuri, cântece şi înjurături şi altele?
- Nu cumva vii prea târziu la Biserică şi când vii cauţi locul cel de frunte? Asculţi cu evlavie slujba Sfintei Liturghii, predicile şi Cazania, sau umbli de
colo-colo stricând liniştea şi celorlalţi?
- Nu cumva când vii la Biserică te împodobeşti cu bluze şi fuste transparente, cu capul descoperit, în pantaloni şi faci sminteală bărbaţilor, trufindu-te cu acestea? Să ştii că rugăciunea nu-ţi este primită dacă vii aşa şi în loc să te foloseşti, pleci cu blestem şi afurisanie înapoi.
- Nu cumva îţi place să vorbeşti şi să povesteşti în Biserică?
- Nu cumva ai ajunat sâmbăta şi duminica, sau ai făcut metanii în aceste zile ?
- Nu cumva ai intrat în Biserică, având scurgerea de sânge lunară ca femeie ?
- Nu cumva ai stat la masă fără rugăciune sau te-ai culcat fără rugăciune? Nu cumva ai botezat sau cununat pe cineva a doua oară, crezând că prima slujbă nu a fost primită?
- Nu cumva ca părinţi de copii, ce sunteţi, nu i-aţi iubit şi îngrijit deopotrivă, nu i-aţi învăţat rugăciuni şi sfânta religie?
- Nu cumva nu-ţi înveţi copiii să se spovedească şi să se împărtăşească şi nu-i fereşti de anturaje rele?
- Nu cumva ai povăţuit copiii să meargă cu vitele prin bucatele şi ierburile oamenilor?
- Nu cumva aţi păcătuit în faţa copiilor, făcându-vă pofta ca soţi? Nu cumva ca bărbat ţi-ai urât femeia, batjocorind-o ca pe o roabă şi când a fost bolnavă nu ai căutat-o, îngrijind-o cu medicamente sau cumpărându-i cele de trebuinţă?
- Nu cumva ca soţie nu te-ai supus bărbatului, din contră l-ai ocărât şi drăcuit că nu-ţi cumpără îmbrăcăminte luxoasă? Nu cumva ţi-ai atras copiii de partea ta, învăţându-i să-l urască şi să se depărteze de tatăl lor?
- Nu cumva ai pus spurcăciuni în mâncare, în cafeaua soţului tău spurcându-l cu descântece de la vrăjitoare, sau cu altceva din cele femeieşti?
- Nu cumva ai amărât viaţa altora, ai aţâţat pe cineva la bătăi şi ucideri, sau le-ai zdruncinat sănătatea din care cauză au şi murit?
- Nu cumva ai omorât copii după botez, sau ai lăsat vreun copil să moară nebotezat?
- Nu cumva din neglijenţa ta ţi-a murit vreun copil înăbuşit, sau a căzut în apă sau în foc şi s-a ars?
- Nu cumva ţi-ai lepădat copiii vii, botezaţi, pe străzi, în târguri, la uşa bisericii şi în alte locuri pe unde trec oamenii ca să-i ia să-i crească?
- Nu cumva ai făcut prinsoare cu cineva ca să-l întreci în mâncări, băuturi, ridicături, sărituri, jocuri şi strigări, prin care ţi-ai pierdut sănătatea sau altceva?
- Nu cumva ai privit cu plăcere la împreunarea animalelor, câini, pisici sau altele.
- Nu cumva ai privit cu poftă filme pornografice, ilustrate, tablouri, statui, reviste aţâţătoare la păcatul desfrânării? Nu cumva ai în casă pe pereţi astfel de idoli sau ilustrate şi reviste pornografice?
- Nu cumva faci păcatul onaniei, sau ai făcut cu altul, adică bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie?
- Nu cumva ai stricat fecioria unei fete? Nu cumva ai curvit cu femeie văduvă, sau ai preacurvit cu vreo femeie sau bărbat? Nu cumva ai curvit cu vreo faţă bisericească?
- Nu cumva ai curvit cu rudenie, soră, verişoară, naşă? Nu cumva ai curvit cu vreo femeie de altă religie? Aici iar te fac atent frate şi soră să spui exact cu cine ai păcătuit, adică ce fel de rudă îţi este şi dacă femeia a avut bărbat sau nu, fiindcă păcatul acesta al curviei ori se micşorează ori se îngreunează.
- Nu cumva sunteţi căsătoriţi rudenii? Spuneţi la spovedit, ce fel de rudenii, şi cereţi să vă sfătuiască ce să faceţi.[/b]
- Nu cumva ai păcătuit cu soţia ta în sărbători, duminici şi sâmbăta, miercurea şi vinerea şi în cele 4 posturi de peste an?
- Nu cumva v-aţi împreunat în timpul ciclului, sau după naşterea pruncului până la 40 de zile? Nu cumva aţi culcat într-un pat fetele cu băieţii după vârsta de 7 ani?
- Nu cumva v-aţi culcat în pat ca tată cu fetele tale şi ca mamă cu băieţii tăi după vârsta de 7 ani?
- Nu cumva te-ai căsătorit cu altă femeie până n-ai divorţat de cea dintâi ? Nu cumva ai trăit măcar o zi cu femeia ta fără cununie religioasă? Să ai grijă să spui chiar dacă te-ai cununat la biserică, că acest păcat nu se iartă decât prin spovedanie.
- Nu cumva ai mai păcătuit având femeie, cu femeia de care ai divorţat, că acest păcat este preacurvie?
- Nu cumva ai prieten sau mai mulţi aşa cum este obiceiul acum (de a trăi în păcate) ? Ori te cununi ori te desparţi, altfel focul gheenei te aşteaptă.
- Nu cumva ai furat ceva de la vreo biserică sau mânăstire? Nu cumva te-ai lăcomit şi ai furat din averea aproapelui, sau ai poftit averea aproapelui, sau soţia lui, copiii lui, vitele şi lucrurile aproapelui tău?
- Nu cumva ai ajutat prin vorbe şi fapte pe cineva ca să înstrăineze averea bisericii, mânăstirilor sau vecinilor tăi?
- Nu cumva te-ai îmbogăţit prin minciuni, prin judecăţi cu martori mincinoşi?
- Nu cumva te îmbeţi şi faci scandaluri, bătăi şi certuri în casă şi între vecini?
- Nu cumva ai furat vite, păsări, ouă sau altceva? Să ştii că păcatul nu se iartă până nu dai înapoi lucrul furat, iar dacă nu mai trăieşte persoana aceea, împarţi la săraci?
- Nu cumva ai judecat şi osândit pe cineva, pe drept sau pe nedrept, nu cumva ai băgat vrajbă între oameni sau între preoţi, sau între părinţi şi copii? Nu cumva ai fost mărturie mincinoasă la vreun proces?
- Nu cumva ai spus minciuni cu care ai păgubit pe mulţi trupeşte şi sufleteşte? Nu cumva ai pârât pe cineva şi ai vorbit cu două înţelesuri, ca să semeni zâzanie între oameni?
Aici iar te fac atent să judeci bine ce fel de minciună ai spus, că nu e deajuns să spui numai atât: am minţit. Adu-ţi bine aminte şi cercetează acestea de mai sus, că şi minciuna e ca şi furtul, una e când furi un ou şi alta e când furi un bou. Una e când spui o minciună fără să cauzeze cuiva ceva rău şi alta e când spui o minciună la un proces, sau să calomniezi pe cineva, sau să faci vrajbă, sau să spargi o casă despărţindu-i pe soţi.
- Nu cumva ai înşelat pe cineva cu bani, sau ai pus apă în lapte, sau în vin, sau în alt chip ai făcut înşelăciune?
- Nu cumva ai mutat hotarul ogrăzii şi al grădinilor tale şi te-ai judecat cu vecinii?
- Nu cumva eşti plin(plină) de mândrie, te înalţi cu gândul că eşti cineva, te mândreşti că eşti frumoasă, te mândreşti că eşti învăţat, te mândreşti că ai copii învăţaţi şi frumoşi? Nu cumva te mândreşti că eşti de neam mare, că ai neamuri bogate, sau te mândreşti cu haine, obiecte şi avere?
- Nu cumva din cauza mândriei ai căzut în făţărnicie, în obrăznicie şi ai devenit încăpăţânat, ambiţios şi îngâmfat?
- [b]Nu cumva ai căzut în mândrie, retezându-ţi părul capului, scoţându-ţi sprâncenele, porţi rochie scurtă şi strâmtă şi tocuri înalte? Nu cumva din cauza mândriei ai râs de păcatele altora, ai râs de sărăcia şi îmbrăcămintea altora, ai râs de portul sau de corpul unuia sau altuia că e prea gras sau prea slab?
- Nu cumva ai ascultat le ferestrele altora, ca să semeni zâzanie în lume? Nu cumva eşti nesăţios, nedrept şi trădător?
- Nu cumva ai dat bani cu camătă ca să iei înapoi cu dobândă? Nu cumva ai plâns cu lacrimi de deznădejde când ai pierdut ceva din averea ta?
- Nu cumva ai în minte gânduri spurcate, vorbeşti glume curvăsăreşti, ai făcut cu ochiul la cineva, priveşti cu poftă trupul altuia, ai trimis scrisori cu scopul desfrânării?
- Nu cumva ai clevetit pe cineva, prin şoapte sau ai făcut semne cu mâna? Nu cumva te-ai bucurat de paguba şi necazul altora, nu cumva ţi-a părut rău de fericirea şi norocul altora?
- Nu cumva n-ai vrut să ierţi pe cel ce ţi-a cerut iertare, sau nu cumva nu te-ai plecat cu smerenie să ceri iertare de la aceia pe care i-ai supărat? Nu cumva eşti un nerecunoscător, porţi ură şi ţii minte răul care ţi l-au făcut alţii?
- Nu cumva ai povestit altora păcatele aproapelui tău? Nu cumva eşti lacom la mâncare, la băutură şi la altele şi calci cele 4 sfinte posturi de peste an, ajunările şi zilele de miercuri şi vineri, mâncând de dulce în lăcomia ta?
- Nu cumva din cauza lăcomiei că ai mâncat sau ai băut peste măsură, ai vărsat după împărtăşanie? Ai mâncat ceva pe ascuns de familia ta? Nu cumva ai mâncat ceva spurcat, carne de animale mortăciuni, carne de şoarece (nutrie), păsări moarte, pască jidovească sau ceva de la vrăjitoare?
- Nu cumva ai mâncat ceva de furat, sau ai învăţat copiii să fure, mâncând împreună bucate furate?
- Nu cumva eşti tare mânios şi supărăcios, înjuri, baţi, nu cumva ai scuipat şi rănit pe aproapele, nu cumva ai bătut animalele, punând să ducă peste puterea lor?
- Nu cumva ai ţinut mânie pe cineva o zi, o săptămână, luni sau ani? Nu cumva ai făcut mizerie cuiva, slugilor, elevilor de şcoală, soţiei sau copiilor?
- Nu cumva eşti leneş la rugăciune, la treburi, te leneveşti să mergi la Biserică, te leneveşti să-ţi faci canonul dat de duhovnic? Nu cumva dormi în timpul Sfintei Liturghii la Biserică sau acasă?
- Nu cumva ai amânat din lene să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti, să faci fapte bune şi rugăciuni? Nu cumva din lene nu vrei să stai în genunchi la rugăciune, sau nu chemi preotul să-ţi facă sfeştanie?
- Nu cumva locuieşti în casă nesfinţită de preot prin sfânta aghiazmă?
- Nu cumva din lenevire ţi-ai uitat mormintele părinţilor neîngrijite? Nu cumva din lene n-ai păzit făgăduinţele date la Sf. Botez sau la călugărie?
- Nu cumva te-ai împrietenit cu necredincioşii şi ai luat în batjocură sfânta credinţă?
- Nu cumva ai amânat pocăinţa de azi pe mâine, de la un post la altul? Nu cumva din lene stând în Biserică ţi-ai lăsat mintea să hoinărească după păcate privind îmbrăcămintea şi persoanele din biserică?
- Nu cumva te-ai lenevit a-ţi pedepsi copiii când au făcut răutăţi şi păcate?
- Nu cumva n-ai învăţat şi sfătuit pe cel pe care îl vedeai greşind? Te-ai rugat pentru binele aproapelui? Te-ai rugat lui Dumnezeu pentru vrăjmaşii tăi, i-ai iertat din toată inima, îi iubeşti pe vrăjmaşi? Ai mângâiat pe cel întristat? Ai suferit nedreptăţile şi ocările cu răbdare?
[/b]
Mai adu-ţi aminte şi de aceste fapte, care dacă nu le-am făcut, să le facem, că la Judecată ne va întreba Domnul Hristos de ele: dacă n-ai dat mân-care celui flămând, dacă n-ai dat apă celui însetat, dacă n-ai îmbrăcat pe cel gol, dacă n-ai cercetat pe cei din închisori, dacă n-ai căutat pe cei bolnavi, dacă n-ai primit pe cei străini în casa ta, dacă n-ai îngropat pe cei morţi, care n-aveau pe nimeni.
După ce ai terminat de citit lista cu păcatele, zi aceste cuvinte:
“ Pentru toate aceste păcate pe care le-am făcut şi de care sunt vinovat înaintea lui Dumnezeu, mă căiesc şi-mi pare rău din inimă şi cu zdrobirea inimii mele mă rog Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, tuturor Sfinţilor, Sfinţilor Îngeri şi sfinţiei tale părinte duhovnicesc ca să-mi fiţi martori în ziua judecăţii mele împotriva vrăjmaşilor diavoli, care în tot momentul mă pândesc, să mă surpe în osânda iadului.
Şi acum vă rog sfinţite părinte să-mi rânduiţi un canon, care socotiţi că mi s-ar cădea după păcatele mele, să-l fac cu ajutorul lui Dumnezeu.”

Acum preotul urmează să-ţi spună ce canon să faci, şi-ţi rânduieşte un număr de metanii pe zi, post şi rugăciuni, chiar ajunare, milostenii, mergerea la Biserică, cercetarea bolnavilor, a văduvelor, sărindare pentru iertarea păcatelor, să botezi prunci, să citeşti Paraclisul Maicii Domnului, Psaltirea şi Acatiste şi dacă te opreşte un timp de la Sfânta Împărtăşanie, să nu te superi, că e mai bine să primeşti acest canon, decât să te împărtăşeşti cu mare nevrednicie, fiindcă nu-ţi va folosi şi pe lângă păcat te vei alege cu vreo pedeapsă de la Dumnezeu.
După ce ţi-ai primit canonul, mergi cu bucurie acasă; pe drum ai să te simţi uşor ca un fulg şi când ajungi acasă multumeste lui Dumnezeu ca te-a ajutat sa faci o marturisirea a pacatelor asa cum trebuie...