Despre bucuria plansului
Cea de-a saptea treapta a Scarii Duhovnicesti a Sfantului Ioan, in traducerea inalt Prea Sfintitului Mitropolit Nicolae Corneanu
Plansul
cel dupa Dumnezeu este intristarea sufletului si indurerarea inimii
care pururea cauta cu infrigurare pe Cel dupa care inseteaza (scil.
Dumnezeu); vazand ca nu L-a gasit, se pune cu putere a-L urmari, jalnic
tanguindu-se inapoia Lui. Sau inca: plansul constituie boldul cel de aur
al sufletului, care il libereaza de pironirea pe lemnul grijilor
lumesti si de orice impatimire si care, printr-o cuvioasa intristare, il
face sa se indrepte continuu spre supravegherea inimii.
Umilinta
este o neincetata remuscare a constiintei care, prin marturisirea
gandurilor, usureaza focul inimii. Marturisirea este uitarea firii, de
vreme ce printr-insa cineva (scil. David) a uitat sa-si manance painea
(Psalmul 101, 5). Pocainta este neintristata lipsire de toata mangaierea
trupului.
Celor
care voiesc a spori in fericita plangere, le sunt necesare doua
virtuti: infranarea in toate si tacerea buzelor; celor care au infaptuit
deja un progres: calmul si nepomenirea de rau; iar celor desavarsiti:
smerenia, dorinta (gr. setea) de a fi umiliti, acceptarea de bunavoie a
necazurilor nevoite, si dragostea, care nu numai ca nu osandeste pe cei
care pacatuiesc, dar are o nemarginita mila pentru cei ce gresesc. Bine
primiti sunt cei dintai, vrednici de lauda cei de-al doilea, fericiti
cei ce sunt flamanzi de suferinta si setosi de a fi umiliti, caci
acestia se vor satura de hrana care nu-i va mai flamanzi in veci.
Avand darul lacrimilor,
trebuie tinut cu toata taria spre a nu-l pierde, caci inainte de a se
fi inradacinat bine intru tine poate sa-ti fie rapit cu multa usurinta.
Galcevile, grijile trupesti si lenevirea, dar mai ales vorbaria si prea
multa veselie, alunga lacrimile tot atat de repede, precum piere ceara
dinaintea focului.
Izvorul
lacrimilor, pe care-l dobandim dupa botez, este inca mai puternic decat
botezul, daca nu este cumva prea indrazneata aceasta afirmatie a mea;
pentru ca acela este curatitor al relelor facute inainte de dansul, iar
acesta al celor de dupa botez; pe cel dintai, primit in copilarie, noi
l-am intinat si de aceea avem nevoie de o noua curatire prin cel de-al
doilea. Daca nu ni l-ar fi daruit noua Dumnezeu din iubirea sa de
oameni, putini si greu de aflat ar fi fost cei mantuiti.
Gemetele
si intristarea noastra sunt ca un glas ce striga catre Domnul.
Lacrimile pe care le varsam de frica judecatii Sale sunt ca niste soli
ai nostri catre Dansul; dar cele provocate de prea sfanta Sa dragoste ne
dau asigurarea (scil. ne descopera) ca staruitoarele noastre cereri au
fost primite. Daca nimic nu-i sunt mai potrivite smereniei decat
lacrimile, apoi nimic nu-i este mai potrivnic decat rasul.
Pastreaza
cu grija aceasta fericita tristete a cuvioasei pocainte care produce o
adevarata bucurie si nu inceta a o lucra in tine pana ce nu te va ridica
deasupra tuturor celor lumesti si te va prezenta curat inaintea lui
Hristos.
Nu
inceta sa-ti inchipuiesti si sa cercetezi abisul focului intunericului,
pe slujitorii cei nemilostivi, pe judecatorul neindurat si neiertator,
prapastia nesfarsita a vapaii celei de sub pamant si dintru
infricosatele adanci locuri, cum si alunecarile nenorocite in haurile
cele fara de fund. Intipareste-ti in minte marginea tuturor acestora,
astfel ca prin multa cutremurare sa se micsoreze desfranarea ce exista
in suflet, sa dobandesti curatia nestricacioasa si sa primesti intru
tine aratarea luminii celei fara de materie, care straluceste mai vartos
decat focul.
Cand
stai la rugaciune cutremura-te ca si vinovatul ce sta inaintea
judecatorului, pentru ca prin infatisarea si simtirea ta sa stingi mania
Dreptului Judecator. Caci Acesta nu poate trece cu vederea sufletul
care ca si vaduva indurerata se prezinta inaintea Lui, oferindu-I
ostenelile sale Celui neostenit.
Cel
ce a dobandit plansul sufletesc, acestuia ii este potrivit orice loc
pentru a varsa lacrimi (scil. acesta poate plange oriunde). Iar daca
Plansul sau este doar al omului celui
dinafara (scil. daca plange numai cu ochii trupesti), acesta nu va mai
inceta cautandu-si locurile si felurile. Dupa cum comoara ascunsa este
mai greu a fi jefuita decat cea care este aratata in piata, tot astfel
acelasi lucru trebuie sa-l intelegem si despre cele spuse mai inainte.
Sa
nu devii si tu precum cei care, ingropand mortii, o data ii bocesc,
alta data benchetuiesc in urma lor, ci sa fii intocmai cu cei condamnati
a lucra intr-o mina si care in fiecare ceas sunt biciuiti de catre
slujbasii statului. Cel care uneori plange, iar alteori se desfateaza si
rade, este asemenea celui ce alunga cu paine cainele iubitor de placeri
si care in felul acesta face impresia ca-l goneste, pe cand prin fapta
sa il indeamna a starui inainte.
Fii
adunat cu mintea si neiubitor a te arata, pentru a iesi cu totul dintru
inima ta. Demonii se tem de omul nerisipit cu mintea, ca si hotii de
caini.
Fratii
mei, noi n-am fost chemati aicea (scil. in viata monahiceasca) ca la o
nunta, cu adevarat nu; ci acela care ne-a chemat aici ne-a chemat pentru
a ne plange pe noi insine.
Sunt
unii care se silesc nebuneste sa nu gandeasca absolut nimic in
fericitele momente cand plang, uitand ca lacrimile ce nu vin in urma
unei cugetari a mintii sunt proprii firii nerationale (scil. a
animalelor). Lacrima este frica gandurilor; iar tatal gandului este
mintea rationala.
Cand
stai culcat in pat, inchipuieste-ti ca zaci in mormant si vei dormi mai
putin. Cand mananci, nu uita ca tu insuti vei servi de hrana viermilor
acelora si nu te vei mai imbuiba. Iar cand bei apa, aminteste-ti de
setea pe care o indura cei ce se chinuiesc in vapaia aceea si-ti vei
stapani cu desavarsire firea. Iar cand indrumatorul nostru ne umileste,
ne mustra si ne pedepseste, sa avem in minte infricosata sentinta a
Marelui Judecator. Prosteasca tristete si amaraciune ce s-a semanat
intru noi o vom ucide prin blandete si rabdare, ca si cu un palos cu doua ascutisuri.
"Cu
vremea apele din mare scad" a spus Iov (14, 11) dupa cum, tot cu vremea
si cu rabdare, cele spuse le primim si se desavarsesc intru noi putin
cate putin.
Seara
cand te culci si dimineata cand te scoli fii mereu cu gandul la focul
cel vesnic, atunci nu vei mai fi stapanit de lenevie in vremea cantarii
psalmilor.
Chiar
haina pe care o porti ar trebui sa te indemne sa plangi, deoarece toti
cei ce jelesc pe morti poarta haine de culoare neagra. Daca nu plangi,
ar trebui sa versi lacrimi tocmai pentru ca nu ai acest dar; daca insa
plangi, pentru aceasta mai mult sa versi lacrimi, pentru ca datorita
pacatelor tale ai cazut din starea de liniste si nepatimire in cea de
chinuire.
Fara
indoiala ca aparand in fata Lui, bunul si dreptul Judecator va tine
seama de puterea firii noastre atat in ceea ce priveste lacrimile cat si
toate celelalte. Spun aceasta pentru ca am vazut pe unii care varsau
putine picaturi de lacrimi dar cu atata durere incat pareau picaturi de sange,
dupa cum am vazut si pe altii care raspandeau rauri (scil. izvoare) dar
fara nici o greutate. Eu personal insa am apreciat pe cei ce se
ostenesc nu atat dupa lacrimile lor, cit mai mult dupa chinurile lor. Si
cred ca Dumnezeu face la fel.
Celor care plang nu li se cuvine a teologhisi, caci daca se indeletnicesc cu aceasta isi pierd lacrimile. Cel ce cuvanteaza despre Dumnezeu
se aseamana celui ce sade in jetul invatatoresc, pe cand cel ce plange
se aseamana celui ce petrece in sac si deasupra gunoiului. De aceea,
cred, a si raspuns David - cel care desi plangea era totusi invatator si
intelept- celor care l-au intrebat: "Cum voi canta cantarea Domnului in
pamant strain" (Psalmul 136, 4), adica in pamantul impatimirii.
Dupa
cum in natura sunt lucruri care se misca prin sine sau sunt miscate de
altcineva, tot astfel si in cazul umilintei sunt lacrimi care ne vin de
la noi insine, si lacrimi pe care ni le cauzeaza altcineva. Cand
sufletul nostru plange, lacrimeaza si devine bun, fara ca sa ne sarguim
si grijim, sa alergam, deoarece Domnul a venit la noi nechemat si ne-a
daruit buretele instrainarii celei de Dumnezeu iubitoare si apa
racoritoare a lacrimilor celor pioase ca sa ne putem sterge zapisul
greselilor. Sa pazim deci acest dar al lacrimilor ca si lumina ochilor,
pana ce ni se va lua, caci el are mai multa tarie decat sarguinta si
cugetarea noastra.
Nu
acela a dobandit adevaratul dar al lacrimilor care plange atunci cand
voieste, ci acela care varsa lacrimi pentru ceea ce voieste; si nu
pentru ceea ce el voieste, ci pentru ceea ce voieste Dumnezeu. Deseori
Plansului celui placut lui Dumnezeu i se alatura lacrima slavei desarte,
care nu-I este placuta. Iar pe aceasta o vom cunoaste prin cercare si
piosenie, cand ne vom vedea ca, desi plangem, totusi mai pacatuim inca.
Adevarata
umilinta este durerea neimprastiata a sufletului care nu-i aduce nici o
mangaiere, dar care in fiecare ceas ii pune inaintea ochilor mintii
moartea, si care asteapta ca pe o bautura racoritoare mangaierea cu care
Dumnezeu mangaie pe monahii smeriti.
Toti
cei care au dobandit Plansul (scil. darul lacrimilor) intru simtirea
inimii lor, acestia si-au urat insasi viata lor, iar de la trup s-au
intors ca si de la un vrajmasa.
Cand
observam manie si mandrie la cei ce par a plange dupa Dumnezeu (scil.
cei care plang un plans bineplacut lui Dumnezeu), lacrimile acestora le
vom socoti potrivnice celor pe care le da Domnul. "Ce partasie are lumina cu intunericul?" (II Corinteni 6, 1.4).
Mandria
este odrasla nelegitima a falsei smerenii, iar mangaierea cerului este
fiica smereniei celei laudate. Precum focul mistuieste paiele (in gr.
singular: paiul), tot astfel lacrimile curate consuma toata intinaciunea
vazuta si nevazuta.
Multi
dintre Parinti afirma ca este greu a deosebi, mai ales la incepatori,
care sunt lacrimile cele adevarate, acest lucru fiind insotit de multe
intunecimi si greutati. Caci ei spun ca lacrimile pot sa izvorasca din
felurite pricini: de la natura (scil. din fire), de la Dumnezeu, din
necaz, din lauda, din pricini de slava desarta ori desfranare, din iubire, din aducerea aminte de moarte si din multe altele. Dupa ce prin frica de Dumnezeu
ne-am scuturat de toate aceste feluri de lacrimi, sa cautam a ne
agonisi noua lacrimile curate si sincere ale gandului la moarte,
deoarece in acestea nu se afla aici inselaciune. Si nici mandrie, ci
dimpotriva ele ne curata, ne sporesc dragostea fata de Dumnezeu, ne spala de pacate si ne libereaza de patimi.
Sa
nu ne fie de mirare intalnind pe unii care incep prin a varsa lacrimi
bune, dar sfarsesc cu cele rele. Vrednici de lauda sunt insa aceia care
trec de la lacrimile firesti (scil. naturale, trupesti), la cele
duhovnicesti. Cei care sunt inclinati spre slava desarta inteleg prea
bine cele ce le-am aratat.
Nu
te increde in bogatia lacrimilor tale (in gr.: in izvoarele tale) pana
ce n-ai fost cu desavarsire curatit, dupa cum nu te poti pronunta asupra
calitatii unui vin cand este inca inchis in teasc.Nimeni nu poate sa
nege folosul ce ni-l pricinuiesc lacrimile noastre cele placute lui
Dumnezeu; folosul pe care ni-l pricinuiesc ele insa, il vom cunoaste
abia in momentul mortii.
Cel ce-si petrece viata neincetat plangand lacrimile
placute Domnului, pentru acesta fiecare zi este o mare sarbatoare (in
gr. acesta nu inceteaza a face praznic in fiecare zi). Dar cel ce nu
inceteaza a praznui mereu intru desfatarile trupesti, acesta va plange
mereu in viata de apoi.
Osanditii
n-au nici o bucurie in inchisoare, iar monahii adevarati n-au nici un
praznic pe pamant. Poate de aceea bunul acela plangator a spus
suspinand: "Scoate din temnita sufletul meu" (Psalmul 141, 10), ca sa se
bucure apoi intru negresita Ta lumina.
Fii
ca si un imparat intru inima ta, stai ridicat intru smerenie, poruncind
rasului din tine: "Du-te, si se duce" (Matei 8, 9), gemetelor dulci:
"Vino, si vin", iar robului nostru si tiranului trup: "Fa aceasta, si
face".
Cel
ce s-a imbracat pe sine cu fericitul si de bucurie datatorul plans ca
sa cu o frumoasa haina de nunta, acesta a cunoscut (scil. a simtit) care
este rasul duhovnicesc al sufletului. Cine este cel care petrecandu-si
intreaga viata ca monah intru piosenie n-a pagubit nici o zi, nici un
ceas, nici o clipa, ci le-a daruit pe toate Domnului, gandind ca nu va
mai putea intalni a doua oara in viata sa aceasta zi?
Fericit
este monahul care poate sa priveasca atent, cu ochii sufletului,
puterile inteligibile (adica ingerii); cu adevarat fara pacat, pururea
amintindu-si de moarte si de greselile sale, el varsa lacrimi prin ochii
cei simtiti (scil. ocarii trupului) si isi spala obrazul cu apele cele
vii. Iar pentru mine este de la sine inteles ca, spre a ajunge in starea
cea dintai, trebuie sa treci prin cea de-a doua. Am vazut cersetori si
saraci nerusinati care, cu oarecare cuvinte prefacute, cu usurinta au
plecat spre milostenie insesi inimile imparatilor. Si am vazut scapatati
si saraci in virtute care nu prin cuvinte prefacute ci mai degraba
smerite, modeste si fara de indrazneala, se adresau din adanca si
deznadajduita inima catre imparatul cel ceresc, fara de rusine si cu
statornicie; astfel, cu puterea lor sileau indurarea si firea Lui cea
nesupusa silei.
Cel
ce se ingamfa cu sufletul pentru lacrimile sale si osandeste pe cei ce
nu plang, este asemenea celui care, cerand arme de la imparatul sau
pentru a lupta impotriva vrajmasului, se ucide pe sine cu acestea.
Fratii
mei, Dumnezeu n-are trebuinta de lacrimile noastre si nici nu voieste
ca omul sa planga din durerea inimii; ci mai mult sa se veseleasca intru
dragostea catre El prin rasul sufletului.
Inlatura
pacatul si atunci toata amaraciunea lacrimilor varsate din ochii
trupesti va fi de prisos. Nu este nevoie de medicament acolo unde nu
exista rana. Inainte de cadere, Adam n-a varsat nici o lacrima, dupa cum
la fel nu se va mai plange dupa inviere si dupa distrugerea pacatului,
"pentru ca atunci nu va mai exista nici durere, nici intristare, nici
suspin" (cf. Apocalipsa 9,4).
Am
vazut pe unii care-si plangeau pacatele si am vazut pe altii care
plangeau pentru ca nu li s-a dat si lor darul lacrimilor. Cu toate ca
acestia din urma aveau si ei darul lacrimilor, totusi se umileau
inchipuindu-si ca le lipseste, si astfel din pricina acestei bune
nestiinte ramaneau feriti de primejdia jefuirii. Acestia sunt cei despre
care s-a zis: "Domnul intelepteste pe orbi (Psalmul 145, 8).
Se
intampla deseori ca lacrimile sa inalte (scil. sa faca semeti) pe cei
putin intariti in virtute (gr. pe cei "usori"). De aceea ele nici nu se
dau oricui. Daca insa unii dintre acestia le cauta, sa se socoteasca pe
sine nenorociti si sa se osandeasca cu suspine, cu tanguire, cu scarba
si cu adanca intristare a sufletului, cu nesiguranta (scil.
incertitudinea de a fi obtinut mantuirea), care toate sunt in stare a
tine locul lacrimilor, ferindu-i in acelasi timp de orice primejdie, ca
unii ce socotesc ca nu le sunt de "nici un ajutor."
Fiind
atenti, vom afla deseori cat de amarnic isi bat joc demonii de noi.
Dupa ce ne-am saturat bine, ne umilesc pana ce ne fac sa plangem;
postind, ne invartoseaza inima de nu mai putem plange; prin aceasta ei
nu urmaresc altceva decat ca, inselandu-ne prin aceste lacrimi
neadevarate, sa ne dedam lacomiei la mancare, care este mama patimilor.
Dar nu ni se cade a ne pleca lor, ci mai vartos a ne impotrivi.
Cugetand
la insusirile pe care le are umilinta m-am minunat cum ceea ce numeste
mahnire si intristare cuprinde in sine bucuria si fericirea, intocmai ca
si initierea in fagure. Ce invatatura tragem de aici? Ca intr-adevar o
astfel de umilinta este un dar de la Domnul. Iar ceea ce face ca durerea
aceasta din suflet sa fie insotita de placere, este ajutorul pe care-l
ofera Domnul intr-ascuns celor zdrobiti cu inima.
In
legatura cu atat de vaditele pricini care ne fac sa plangem si in
legatura cu folosul pe care ni-l procura durerea, sa ascultam o trista
dar folositoare de suflet povestire:
Un
oarecare Stefan ce locuia aicea, imbratisand viata retrasa si linistita
si petrecand multa vreme in manastire (scil. campul de exercitii -
palestra monahiceasca), s-a impodobit prin postiri, dar mai ales prin
lacrimi, si s-a inconjurat pe sine si cu multe alte virtuti. Iubind
viata eremitica se retrase intr-o chilie in apropiere de valea sfantului
si de Dumnezeu vazatorului Ilie, in acest sfant munte al Horebului. Iar
dupa ce renumitul acesta a voit sa inceapa a practica o pocainta inca
mai lucratoare, mai aspra si mai cu multe osteneli, se retrase in
regiunea unde salasluiau anahoretii, care se numea Sidin; si a petrecut
aici intru aspra si neobisnuita nevointa numai vreme de cativa ani,
pentru ca locul acela era lipsit de orice mangaiere si cu neputinta a fi
strabatut de om, aflandu-se la 70 mile de cetate. Dar spre sfarsitul vietii, batranul se urca iarasi in chilia sa de pe varful sfantului munte.
Si avea acolo cu dansul doi ucenici din Palestina foarte piosi, care au
si pazit chilia batranului. Putine zile in urma batranul se imbolnavi
de o boala care-i aduse si sfarsitul. Dar cu o zi inainte de a muri, fu
rapit cu mintea si tinandu-si ochii deschisi se uita in dreapta si in
stanga patului si, ca si cand ar fi dat cuiva socoteala, spunea, astfel
incat am auzit toti cei ce stateam imprejurul lui: "Da, este adevarat,
am postit atatia ani pentru aceasta". Apoi iarasi: "Nu, cu adevarat
mintiti, aceasta nu am facut". Si iarasi: "Da, asa este, da; insa am
plans, insa am slujit". In urma: ,"Nu, ma acuzati pe nedrept", iar
altora zicea: "Da, este adevarat, da; la aceasta nu stiu ce sa raspund;
dar Dumnezeu este indurat!" Si era intr-adevar o priveliste grozava si
infricosatoare aceasta nevazuta si neiertatoare interpelare. Iar ceea ce
a fost mai infricosator fu aceea ca i se aduceau invinuiri pentru fapte
pe care nu le-a facut. Vai Doamne!, daca un monah si un sihastru spunea
in legatura cu unele din pacatele sale: "la acestea nu stiu ce sa
raspund", desi era monah de 40 ani si a dobandit darul lacrimilor, ce sa
mai zic eu nenorocitul?! Dar unde era atunci glasul lui Iezechiel, ca
sa zica acelora care-l osandeau: "Asa cum te-am aflat, asa te voi
judeca", zise Domnul (cf. Iezechiel 7, 8). Desigur, nici unul din aceste
cuvinte nu le-a putut spune. Pentru aceea, sa dam marire Celui care
singur cunoaste pricina. Iar unii mi-au povestit ca fiind ceva
neindoielnic ca, fiind el (scil. Stefan) in pustie, hranea cu propria-i
mana un leopard. Si astfel, dand socoteala de faptele sale, s-a
despartit de trup. Care a fost judecata, sau rezultatul, sau hotararea,
sau sfarsitul tragerii lui la socoteala nu ni s-a aratat noua.
Precum
vaduva care pierzandu-si barbatul gaseste toata mangaierea in unicul ei
fiu, dupa Domnul, tot astfel si sufletul care a pacatuit nu dobandeste
alta mangaiere in vremea mortii decat postirile si lacrimile.
Unii
precum acestia (scil. care se pocaiesc), nici canta vreodata si nici
nu-si vor sili glasul intru cantari, caci asa ceva se impotriveste
Plansului. Daca prin acestea te straduiesti a dobandi (scil. a chema la
tine) Plansul, inca si mai mult se departeaza de la tine. Caci Plansul
reprezinta durerea sufletului celui infocat de dumnezeiasca dogoare.
Multora lacrimile s-au facut inaintemergatoare ale fericitei nepatimiri
pregatind, potrivind si consumand materia pacatelor.
Odata,
un iscusit lucrator al lucrului acestuia bun (scil. al Plansului) mi-a
povestit urmatoarele: Deseori eram hotarat sa ma las stapanit de slava
desarta, de manie sau de imbuibarea pantecelui, dar cugetul Plansului se
impotrivea inauntrul meu si zicea: "Nu te mandri, caci plec de la
tine", si de asemenea in cazul celorlalte patimi. Iar eu ii raspundeam:
"Nu voi iesi din voia ta, pana ce nu ma vei infatisa lui Hristos".
Durerea
profunda pentru pacatele savarsite a vazut (scil. a primit) mangaiere;
curatia inimii a primit iluminarea (cerului). Aceasta iluminare este o
lucrare negraita, ceva ce ratiunea percepe dar nu intelege, ceva ce se
vede de catre ochiul sufletului nu insa si de catre cel al trupului.
Mangaierea este inviorare a sufletului indurerat, care ca si un prunc
plange si in acelasi timp zambeste vesel. Sprijinul este reinnoirea
sufletului, suportarea tristetii, transformarea minunata a lacrimilor
durerii in lacrimi lipsite de durere.
Lacrimile
produse de gandul mortii nasc teama; teama naste netemerea; netemerea
naste bucuria; iar bucuria aceasta sfarsind - desi ea este fara de
sfarsit, rasare floarea iubirii celei cuvioase. Leapada cu mana
smereniei bucuria ce s-a cuibarit intru tine, socotindu-te nevrednic de
dansa, pentru ca nu cumva, primind-o prea usor, sa gazduiesti in tine
lupul in loc de pastor.
Nu
te sargui sa dobandesti contemplatia inainte de vreme, ci
indeparteaza-te de ea printr-o adevarata smerenie, pentru ca tot ea va
fi aceea care te va urmari si, prinzandu-te pentru vesnicie se va
impreuna cu tine intr-o preacurata nunta.
Intru
inceputuri, cunoscand pruncul pe tatal sau, este cuprins de nesfarsita
bucurie. Cand mai apoi insa, potrivit iconomiei divine, el se
indeparteaza si din nou se intoarce, copilul este (scil. devine) plin si
de bucurie si de intristare; de bucurie vazand pe cel dorit, de
intristare fiind lipsit atata vreme de frumusetea frumusetilor.
O
mama se ascunde dinaintea pruncului, dar acesta o cauta cu durere pana
ce o gaseste; iar ea, bucurandu-se, il invata sa nu se desparta
niciodata de dansa, si mai mult ii aprinde dragostea pentru ea. "Cine
are urechi de auzit, sa auda", zice Domnul (Luca 14, 35).
Unui
osandit care si-a primit sentinta de condamnare la moarte nu-i mai arde
sa priveasca spectacolele de teatru. Cel ce cu adevarat plange nu va
mai lua seama vreodata la desfatare, la marire, la manie, ori la furie.
Plansul constituie durerea profunda a sufletului ce s-a pocait, care
adauga zilnic o durere langa alte dureri, fiind ca si femeia in
chinurile nasterii. Drept si cuvios (scil. sfant) este Domnul; pe cel ce
cu chibzuinta se sihastreste, tot cu chibzuinta il smereste; pe cel ce
cu chibzuinta se supune, in fiecare zi il veseleste. Cel care nu urmeaza
sincer unul din aceste doua feluri de vietuire (scil. sihastrie sau viata de obste), este lipsit de darul lacrimilor.
Alunga
de la tine pe cainele (scil. diavolul) care se apropie de tine cand te
afli intru plangere, soptindu-ti ca Dumnezeu este neindurator si
nemilostiv. Observa-l cu atentie si vei descoperi ca acelasi, inainte de
a te fi tras in pacat, numea pe Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv si
indurator.
Plansul
neincetat da nastere la obisnuinta (scil. dispozitie permanenta a
sufletului); trecand apoi in simtirea inimii, cu greu ne mai poate fi
luat. Oricat de mari ne-ar fi virtutile pe care le practicam, ele sunt
zadarnice si false (scil. stricate), daca nu dobandim inima indurerata.
Pe
bun drept putem deci spune ca cei ce dupa baia botezului iarasi s-au
intinat au nevoie de un neincetat foc al inimii de indurarea lui
Dumnezeu, pentru a-si curati mainile murdarite de smoala nelegiuirilor.
Am
vazut pe unii care aveau darul lacrimilor intr-un grad maxim; pe
acestia i-am vazut varsand pe gura sangele inimii lor indurerate si
ranite. Si mi-am adus aminte de cel ce-a zis: "inima imi este ranita si
ca iarba se usuca" (Psalmul 101, 5).
Lacrimile care sunt produse in noi datorita fricii de judecata lui Dumnezeu
se pastreaza prin teama si buna paza. Daca sunt insa de iubire,
intrucat aceasta iubire nu este desavarsita, cu multa usurinta pot unii
sa le piarda. Nu stiu insa daca nu cumva li s-a aprins inima
in vremea lucrarii (scil. in vremea plangerii) de focul cel pururea
pomenit. Si este minunat a spune cum cela ce este mai smerit este
totodata si cel mai neclatinat, in vremea in care frica este aceea care
naste lacrimile noastre.
Sunt
patimi care seaca izvoarele lacrimilor si sunt altele care nasc in ele
(scil. in izvoarele lacrimilor) noroi si serpi. Datorita celor dintai
s-a impreunat Lot in mod nelegiuit cu fiicele sale; datorita celorlalte a
cazut diavolul din cer.
Multa
rautate au intr-insii vrajmasii nostri; datorita lor, lacrimile, care
sunt mamele virtutilor, devin mamele rautatilor, iar lucrurile care ar
trebui sa nasca in noi smerenia le arata facatoare de mandrie. Se
intampla insa deseori si aceea ca vederea chiliilor noastre si a
singuratatilor sa cheme mintea noastra spre umilinta; despre aceasta te
va convinge exemplul lui Iisus, Ilie si Ioan, care se rugau in astfel de
locuri pustii.
Am
vazut deseori cum diavolul a facut pe unii sa planga gasindu-se in
orase in mijlocul galcevilor, pentru ca astfel sa ne faca sa credem ca
zarva (zgomotul, tumultul) n-ar fi vatamatoare si deci sa ne convinga a
ne apropia de lume. Acesta este telul pe care-l urmaresc dusmanii
nostri.
Deseori
un singur cuvant a secat Plansul; ar fi o minune insa daca tot un
cuvant l-ar putea readuce. Nu vom fi invinuiti, fratii mei, nu vom fi
invinuiti cand vom muri pentru ca nu am facut minuni, nici pentru ca
n-am patruns inaltele taine ale teologiei, nici pentru ca n-am ajuns sa
dobandim contemplatia, ci cu adevarat vom da seama lui Dumnezeu de ce
n-am plans mereu.
Cel
ce s-a invrednicit a urca treapta a saptea, sa-mi ajute si mie a o
urca; caci el insusi a urcat treapta a saptea prin ajutorul altuia,
spalandu-se de intinaciunile veacului acestuia.