Sfântul Cuvios Spiridon Prescurarul de la Lavra Peşterilor din Kiev, Ucraina (31 octombrie)

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...
                 

Acesta se trăgea dintr-o familie săracă şi simplă. În anul 1139, mânar de dorul slujirii mai înalte a lui Dumnezeu, veni la Marea Lavră a Peşterilor. Deşi se afla în plintătatea vârstei, nu ştia să citească, pricină pentru care se umplea de mânire, căci aceasta îl împiedica a se hrăni cu hrana cea duhovnicească aflată în cărţi. Dorinţa fierbinte de a putea desluşi cuvintele duhovniceşti îl făcu să deprindă în scurtă vreme cititul, fapt care îi aduse o nespusă bucurie. Astfel, în scurtă vreme învăţă pe de rost întreaga Psaltire, pe care o rostea cu evlavie şi cu dăruire sufletească în fiecare zi, în vreme ce lucra cu răbdare şi sârguinţă la ascultările la care era trimis.

Pe vremea aceea era stareţ marele postitor şi nevoitor, fericitul Pimen. Văzând curăţia, bunătatea, şi vrednicia ucenicului său Spiridon, îi încredinţă ascultarea de prescurar. Cuviosul era deci acela care pregătea prescurile necesare Sfintei Liturghii, lucru pentru care era plin de bucurie şi de adâncă emoţie.
Spunând neîncetat psalmi, imnuri şi cântări duhovniceşti şi având necurmat în minte rugăciunea lui Iisus, cuviosul Spiridon îşi îndeplinea plăcuta sa ascultare. Tăia lemne, aprindea cuptorul, măcina făina, frământa aluatul şi aşa mai departe.

Într-o zi, în timp ce-şi îndeplinea lucrarea sa obişnuită, cuviosul aprinse cuptorul pentru a coace prescurile pe care tocmai le pregătise. Deodată, însă, o scânteie sări cu putere dintre flăcări şi ajunse până la tavanul făcut din stuf, care luă îndată foc. În grabă, robul lui Dumnezeu îşi scoase mantia cu care înfundă repede gura cuptorului. Apoi îşi scoase şi cămaşa de lână, îi legă mânecile între ele, alergă la cel mai apropiat izvor şi o umplu de apă! Pe când se întorcea începu să strige:
– Săriţi, fraţilor! Ajutor! Foc! Foc! Alergaţi în grabă!

Alergară fraţii cu găleţile, însă se minunară când văzură că mantia cu care cuviosul închisese gura cuptorului aprins era absolut intactă, fără să se fi ars deloc, iar cămaşa legată era plină de apă, asemenea unui vas ce nu lăsa să curgă pe jos nici un strop de apă. Cu acea apă reuşise cuviosul să stingă deja focul aprins, fără să mai fi fost nevoie de ajutorul fraţilor. Văzând toate aceste lucruri minunate, ei dădură slavă lui Dumnezeu, care prin harul Său umbrise pe fratele lor.

În chip minunat, se păstrează până astăzi mâna fericitului părinte împreunată pentru a face Sfânta Cruce, după cum a avut-o în vremea plecării sale la cele de Sus.