Cel care iubeste clevetirea, acela ii slujeste diavolului

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Chiar dacă nu ar face nici o altă fărădelege, clevetirea singură ar putea să îl arunce în bezna gheenei pe om, întrucât, fără să simtă bârnele grele din ochii lui, judecă mereu cu asprime greşelile altora şi îşi iroseşte întreaga viaţă pentru a analiza minuţios, în repetate rânduri, faptele altora, fără a se gândi la avertismentul lui Hristos: „Cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi" (Mt. 7,2).

Nu trebuie să îi osândească pe alţii cel care este el însuşi supus patimilor. Chiar de ar fi cineva demn de osândire, poate să îl judece doar cel care nu a făcut nimic vrednic de osândire.

Nu îl judeca pe altul, ci străduieşte-te să te îndrepţi pe tine însuţi, ca să nu fii demn de osândă, căci vei primi o pedeapsă şi mai mare, dacă îi vei acuza pe alţii că nu se îngrijesc să facă ceea ce nu faci nici tu, osândindu-i pentru păcatul pe care îl faci şi tu. Dacă nici oamenilor drepţi nu li se permite să îi ponegrească pe alţii, cu atât mai mult cei păcătoşi trebuie să se abţină de la a judeca.

Chiar dacă tu, cel care îl judeci pe aproapele, vei spune ceva adevărat despre el şi vei vorbi despre o faptă cunoscută de a sa, însă nici aşa nu vei rămâne nepedepsit, căci nu pentru faptele lui, ci pentru cuvintele tale te va judeca Dumnezeu: „Din cuvintele tale vei fi osândit" (Mt. 12, 37). Fariseul a spus un lucru drept şi tuturor cunoscut, însă şi pentru aceasta a fost pedepsit. Dacă nu avem voie să vădim fapte cunoscute ale altora, cu atât mai mult nu avem voie să o facem în cazul faptelor îndoielnice, căci fiecare păcătos îşi are Judecătorul său. Nu trebuie să răpeşti cinstea Fiului Iui Dumnezeu Unul-Născut, numai Lui I-a fost rânduit scaunul de judecată. Nu acest lucru ţi-a fost poruncit ţie, o, omule, ca să îi judeci pe alţii, ci ca să te îndrepţi pe tine însuţi. De ce atunci răpeşti demnitatea Domnului tău? El este Cel care va judeca, nu tu. Ce folos avem că ne abţinem de la mâncăruri din pasăre şi din peşte, dacă ne mâncăm unul pe celălalt? Oricine cleveteşte sau ponegreşte mănâncă din carnea aproapelui.

Nu numai că nu trebuie să-l defăimezi pe aproapele, dar nici să nu-i asculţi pe alţii, care o fac. Chiar dacă ai mânca cenuşă, nici o asemenea viaţă aspră nu îţi va aduce vreun folos, dacă nu te vei abţine de la a ponegri, căci nu cele ce intră în gura omului îl spurcă, ci ceea ce iese pe gura lui.


Cine cleveteşte şi ponegreşte adesea se întristează, se teme, se căieşte şi îşi muşcă limba, fiindu-i teamă ca nu cumva cuvântul mincinos spus altora să îi aducă vreun necaz. Iar cine se abţine de la a cleveti trăieşte mereu într-o mare linişte şi veselie. Clevetitorii sunt asemenea muştelor: precum muştele zboară pe răni străine, la fel clevetitorii caută greşeli străine, ca să trâmbiţeze despre ele.

Nu doar săgeţile îl rănesc pe om, ci şi cuvintele de ponegrire îi fac răni, chiar mai grele decât cele apărute în urma săgeţilor.

Există vreun rău care să nu provină de la ponegrire?

De aici se naşte ura, de aici apar duşmănia şi dezbinarea, tot aici îşi au originea bănuielile, care cauzează nenumărate rele.

Dacă propovăduitorul, prin cuvântul adevărului său, îi mântuieşte pe mulţi oameni, clevetitorul, dimpotrivă, tot prin cuvânt, îi pierde pe mulţi, pronunţând cuvinte păgubitoare şi folosindu-şi sabia vorbelor sale pentru pieirea oamenilor. Pe deasupra, clevetitorul omoară nu numai trupul, ci şi sufletul, atunci când prin limba sa linguşitoare şopteşte părerile sale false şi nelegiuite.

Să nu ne împotrivim celor care ne prigonesc şi ne clevetesc, ci să le suportăm pe toate cu răbdare, ştiind că Domnul tuturor nu ne va trece cu vederea nici pe noi, căci El ne-a spus: „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti" (Rom. 12,19).

Răbdarea cu mărinimie a ponegririlor devine mijlocul proslăvirii.

Sfântul Tihon din Zadonsk