Smerenie în faptă, nu numai în cuvinte

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...


– Gheronda, dacă cineva se smereşte singur şi se prihăneşte pe sine zicând: „Sunt un neghiob, un om pierdut etc.”, aceasta îl ajută să dobândească smerenie?
– E uşor să te învinovăţeşti pe tine însăţi, dar e greu să accepţi învinuirile altora. Poţi spune de unul singur: „Sunt vrednic de plâns, sunt cel mai păcătos, cel mai rău dintre toţi”, dar să nu poţi suporta un cuvânt de la altul. Vezi, când cineva cade singur şi se loveşte, poate să-l doară, dar nu dă multă importanţă. Sau când îl loveşte unul pe care-l iubeşte, spune: „Ei, nu contează”. Dar dacă îl zgârie sau îl împinge puţin unul pe care nu-l simpatizează, atunci să vezi! Va începe să ţipe, să se prefacă că-l doare, că nu poate păşi.
Pe când eram la Sinai, se afla acolo şi un mirean – pe nume Evstratie –, care, dacă îl strigai „Domnule Evstratie!”, îţi spunea: „Evstratie păcătosul să spui, Evstratie păcătosul”. Toţi ziceau: „Cât de smerit este!”. Într-o dimineaţă l-a furat somnul şi nu a mai coborât la Biserică. S-a dus aşadar cineva ca să-l trezească. „Evstratie, încă mai dormi? S-au terminat şi Psalmii Utreniei. Nu vii la Biserică?”. Atunci acela a început să ţipe… „Eu am mai multă evlavie decât tine şi ai venit tu ca să-mi spui să cobor la Biserică?”. Făcea ca un nebun…Până acolo a ajuns, încât a luat cheia de la uşă – era o cheie din acelea mari – ca să-l lovească, fiindcă s-a simţit jignit. Ceilalţi care l-au auzit strigând aşa, au rămas încremeniţi, căci îl aveau drept pildă, socotindu-l foarte smerit. Şi astfel s-a făcut de râs. Ai văzut? El singur spunea că este păcătos, dar de îndată ce a fost rănit în egoismul său, a devenit ca o fiară.
Un altul reparase o Biserică în Epir şi singur spunea despre sine că nu a făcut nimic deosebit. Dar când i-am spus: „Nu e chiar nimic. Ceva tot ai făcut”, ştiţi cum s-a mâniat? „Tu ai fi reparat Biserica mai bine? m-a întrebat el. Eu mă pricep la construcţii, nu sunt tâmplar ca tine! Tatăl meu a avut firmă de construcţii!”. Vreau să spun că e uşor să te arăţi smerit, dar aceasta nu înseamnă că în realitate ai smerenie.
– Gheronda, dar care este smerenia autentică?
– Ai smerenie adevărată când te smereşte celălalt, iar tu primeşti, căci smerenia adevărată este smerenia în faptă, nu cea în cuvinte. Sfântul Cosma Etolianul i-a întrebat odată pe oamenii care se adunaseră în jurul său: „Cine dintre voi nu are mândrie?”. „Eu”, răspunde unul. „Vino aici, tu ăla care nu ai mândrie! Taie-ţi jumătate din mustaţă şi du-te în piaţă!”. „Ei, asta nu pot s-o fac!”, i-a răspuns acela. „Ei, atunci nu ai smerenie”[1], i-a spus Sfântul. Adică voia să spună că este nevoie de smerenie în faptă.
– Eu, când ceilalţi mă necăjesc, ripostez.
– Ripostezi pentru că nu ai smerenie. Ai văzut câtă smerenie avea Avva Moise Etiopianul? Atunci când l-au făcut preot, arhiepiscopul a vrut să-l încerce şi de aceea le-a spus preoţilor: „Când Avva Moise va intra în Altar, să-l alungaţi, iar apoi să mergeţi în urma lui să auziţi ce spune”. Aşadar, de îndată ce Avva Moise a intrat în Altar, l-au alungat spunând: „Arapule, ce cauţi aici?”. „Au dreptate, şi-a spus el. Ce treabă am eu aici, întunecatul? Aceştia sunt Îngeri”[2]. Nu s-a tulburat şi nu s-a supărat.
– Gheronda, se poate ca cineva să fie blând şi să nu riposteze când îl ocărăsc alţii, dar să nu aibă smerenie?
– Omul smerit este şi blând. Aceasta însă nu înseamnă că toţi cei blânzi sunt şi smeriţi. Blândeţea trebuie să aibă şi smerenie, căci dacă nu are, se poate ca din afară să pară cineva blând, dar înlăuntrul său să fie plin de mândrie şi să spună: „Ăştia sunt bolnavi la cap! Lasă-i să vorbească!”. Întocmai ca acel monah pe care Părinţii îl vedeau că nu riposta deloc când îi făceau observaţii sau îl mustrau, dar, cu toate acestea, viaţa lui în ansamblu nu îi convingea. De aceea odată l-au întrebat: „Atunci când te certăm, ce gând pui în mintea ta de nu vorbeşti?”. Iar el le-a răspuns: „Zic în sinea mea: «Lasă-i în pace! Sunt nişte proşti!»”. Adică îi dispreţuia.
[1] Vezi Viaţa Sfântului Cosma Etolianul.
[2] Vezi Patericul egiptean, Avva Moise, pf. 4.

Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos