Sfântul Lavrentie din Cernigov – după numele său de botez, Luca Evseevici Proscura – s-a născut în anul 1868, în localitatea rusească Karilsk, din regiunea Cernigov. Părinţii săi, Evsevii şi Hristina, au fost oameni simpli, dar muncitori şi credincioşi. Din cei şapte copii ai familiei, cinci erau băieţi, Luca fiind cel mai mic dintre aceştia.
Muncind încă de mic, împreună cu toţi membrii familiei sale, tânărul Luca a avut o viaţă destul de grea; copil fiind, din pricina unei căzături la joacă, el va şchiopăta toată viaţă cu un picior. Rămas orfan de tată încă de mic, iar mama lui căzând la pat, lui Luca i-au revenit mai toate sarcinile casei, ceilalţi fraţi muncind afară.
Studiile elementare au fost urmate de tânăr la Şcoală din satul natal. Pentru că avea o minte luminată, profesorul l-a rânduit să aibă grijă de elevii mai mici. Încă din această perioadă a copilăriei, Luca a simţit o atragere deosebită faţă de muzică bisericească, precum şi faţă de cântările vechi bisericeşti. Astfel, nu după multă vreme, Luca avea să cânte foarte bine la vioara, iar mai apoi, în corul bisericii, precum era obiceiul elevilor. La numai 12 ani, tânărul îi îndrumă pe ceilalţi corişti, iar la 14 ani ajunsese deja să conducă întregul cor al bisericii din sat.
Încă de mic, tânărul Luca a avut o viaţă curată şi o rugăciune smerită; pentru aceasta, el a fost învrednicit de Dumnezeu cu multe daruri duhovniceşti. Astfel, adesea îl vedea pe diavol, fie când mergea singur pe drum, fie când lucra ceva în casă, ori în curte. Cum era şi firesc, dorinţa după viaţă monahală nu a întârziat să apară în inima tânărului.
Când avea putinţă, Luca mergea la Mănăstirea Rahla, aflată la o distanţă de 19 kilometri de satul său, spre a lua aminte la viaţă monahilor rugători. Abia după moartea mamei sale, renunţând la partea sa de moştenire, Luca a mers la mănăstirea iubită, spre a se călugări. Aici, stareţul l-a rânduit pe tânăr în corul bisericii, aşteptând momentul potrivit spre a-l călugări.
În scurtă vreme, vestea despre viaţă curată şi mintea luminată de har a tânărului Luca s-a răspândit în toată regiunea. Astfel, episcopul Antonie, care purta de grijă locului în care se află mănăstirea, l-a luat pe tânărul nevoitor, spre întristarea călugărilor de la Mănăstirea Rahla, şi l-a aşezat în Mănăstirea Sfânta Treime, o mănăstire din localitatea Cernigov. Cu această ocazie, episcopul a spus călugărilor: „Ăsta e un aşa Luca, de care o să întrebe toată lumea”.
Luca s-a întristat de dorinţa episcopului, el iubind mult mănăstirea în care se instalase dintru început, însă în noaptea cu pricina, Maica Domnului de la Cernigov i-a apărut şi l-a binecuvântat. A doua zi, în zori, luând binecuvântare de la stareţ, Luca a plecat la drum. La început, după dorinţa episcopului, Luca s-a ocupat de tinerii seminarişti.
Mănăstirea Sfânta Treime din Cernigov este locul unde Luca a fost tuns în monahism, primind numele de Lavrentie. Mai apoi, în anul 1895, el a fost numit ieromonah, iar după o vreme, egumen. Părintele Lavrentie, om de statură mijlocie, nedezlipit de toiagul lui, avea un chip blând şi luminos; părul îi era alb că zăpadă, iar faţa emana bucurie; ochii săi albaştri trimiteau parcă spre Cer.
Vestea despre bunătatea şi darul înainte-vederii Părintelui Lavrentie se răspândea tot mai departe. Toată viaţa sa, sfântul a rostit rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Cuvintele duhovniceşti ale cuviosului erau pline de har şi roditoare. Părintele îi iubea pe toţi şi era repede săritor la orice nevoie; lumea umblă în grupuri după el, dorind să audă un cuvânt de învăţătură sau pentru a-i cere un sfat de mântuire.
În vremurile grele, în care manstirile trebuiau închise de autorităţi „pentru reparaţii” (1930), părintele a trăit la poalele unui munte, la o văduva drept-credincioasă. La aceasta, părintele îşi petrecea tot timpul într-o micuţă cameră, în post şi rugăciune.
În anul 1941, după ce a început războiul, sfântul a redeschis fosta mănăstire de călugări din Cernigov, transformat-o în mănăstire de maici, precum şi Mănăstirea Domnitskii; în prima mănăstire vieţuiau 75 de maici, iar în cea de a doua, numai 35. Sfântul s-a ocupat mult de corul bisericii, precum şi de refacerea bisericilor şi a clădirilor monahale.
La un moment dat, sfântul a proorocit, zicând: „Din acest moment eu voi mai trăi un an şi jumătate. Anul 1950 vă va arăta, iar în 1952 veţi vedea multe rele”. Cuvântul i s-a împlinit întocmai, căci Sfântul Lavrentie a trecut la cele veşnice în anul 1950, iar în anul 1952, Mănăstirea Domnitskii a fost închisă de autorităţi, „pentru reparaţii”.
În toamna anului 1949, cuviosul Lavrentie, fiind tare slăbit, a participat la ultima sa priveghere; după slujbă, el a fost dus pe mâini la chilia sa, de unde nu s-a mai ridicat din pat. Bolnav fiind, sfântul s-a împărtăşit zilnic, până în ultima zi. După o boală de câteva luni, Sfântul Cuvios Lavrentie de Cernigov a adormit întru Domnul în anul 1950, în ziua Botezului Domnului, la ora 10.30, după citirea Psaltirii şi a altor rugăciuni. Trupul său a rămas în biserică vreme de patruzeci de zile, neschimbându-se câtuşi de puţin. În ziua de 20 februarie 1950, sfântul a fost coborât în mormânt.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
AVEM SFINTI
Sunt mii de sfinţi
Ce-au îndurat martiriu,
Chinuri cumplite ei au suferit,
Dar câţi din oameni
Ştiu de-a lor durere,
Câţi despre ei au auzit?
Avem mulţi sfinţi
Ce mijlocesc la Domnul
Pentru a noastră mântuire,
Să le aducem şi noi astăzi
Prinos de mulţumire.
Să le urmăm credinţa neclinită
Şi dragostea de Dumnezeu,
Să îi rugăm să ne ajute,
Căci drumul vieţii este
Din zi în zi mai greu.