Credința cea minunată

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

     În jurul anului 1520 trăia în Constantinopol un negustor pe nume lacob. Era creştin dar nu ştia de Biserică, o uitase repede. Şi cum să-şi amintească de ea când îi trecea pragul doar de două sau trei ori pe an? Cât despre duhovnic, ce să mai spunem? Era creştin doar cu numele, am zice astăzi. Într-o zi, s-a mirat când a auzit pe un prieten de-al lui, turc, minunându-se de credinţa creştinilor.

Acela i-a zis:

„Am avut pe femeia mea bolnavă şi după ce am văzut că doctorii n-au făcut nimic, am mers să-i citească Nifon, Patriarhul vostru. Acela a încheiat slujba de dimineaţă şi l-am strigat în uşa bisericii. A venit, aşa cum era îmbrăcat, cu veşmintele acelea de slujbă şi a început să-i citească femeii mele bolnave. Când Patriarhul a început rugăciunea, deodată turla bisericii s-a deschis, şi s-a revărsat o lumină din cer. N-am văzut-o doar eu, ci şi robii mei, şi s-au înspăimântat. Aceasta a acoperit pe Patriarh şi pe femeia mea, Fatme, luminând în acelaşi timp, neobişnuit, întreaga biserică. Iar femeia mea s-a făcut bine, s-a ridicat, şi de aceea îţi spun că voi, grecii creştiîii, aveţi o credinţă minunată."
Cuvintele acestea l-au cutremurat pe Iacob, care a simţit că se trezeşte dintr-un vis. Inima îi era străpunsă de săbii iar mintea lui s-a deschis, s-a luminat şi a înţeles ce comoară preţioasă era credinţa lui ortodoxă. A lăcrimat şi s-a ruşinat pentru că un turc preţuise mai mult decât el credinţa lui.


Treburile multe şi grijile vieţii îl adormiseră sau mai bine zis îl orbiseră, nelăsându-l să privească frumuseţea, adevărul şi puterea ei. Ziua următoare era duminică şi s-a dus în zori la biserică. L-a urmărit plângând pe Patriarhul Nifon, devenit, mai târziu, sfânt al Bisericii noastre, săvârşind Jertfa nesângeroasă a Sfintei Liturghii. A ajuns şi la momentul Sfintei Anaforale şi după cuvintele: „Să stăm bine, să stăm cu frică..." ale diaconului, urma binecuvântarea întreită a Patriarhului. Din mâinile sfântului Nifon care binecuvântau poporul a văzut ieşind raze şi fulgere ale luminii necreate ce loveau piepturile credincioşilor. O rază a acestei lumini negrăite a atins şi pieptul lui lacob şi atunci s-a umplut de bucurie, de o fericire şi desfătare divină. S-a umplut de o pace negrăită şi nici nu şi-a dat seama când s-a încheiat Sfânta Liturghie.

Toţi plecaseră iar el a rămas singur în biserică. În aceeaşi după amiază l-a căutat pe Patriarh şi s-a spovedit cu multă zdrobire de inimă şi sinceritate. Atâţia ani în Constantinopol şi nu aflase că avea lângă el un preot sfânt, un păstrător credincios şi înţelept al bogăţiei iubirii lui Dumnezeu, un iconom al harului divin. Până atunci se încredea doar în banii lui. A fost nevoie doar de o singură zi să se schimbe să-şi împartă bogăţia lui de trei sute de mii de monede de aur săracilor, şi după aceea să se călugărească. Faptele şi îndemnurile lui deveniseră trâmbiţe înflăcărate, ce trezeau neamul robit al ortodocşilor. Aceasta n-a plăcut cuceritorilor care l-au prins şi, după chinuri înfricoşătoare, i-au tăiat capul.

Astfel s-a săvârşit sfântul lacob noul martirul pentru credinţa lui Hristos, în luna noiembrie 1520.

(Protopresbiter Stefanos Anagnostopoulos )