Cel ce se smereşte se va înălţa.

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

 Trebuie sa păstrăm, în acelaşi timp, un elan foarte puternic spre Dumnezeu şi conştiinţa insuficientei şi sărăciei noastre. Daca suntem mulţumiţi de noi înşine, rugăciunea sa fie ceea ce ar trebuie sa fie: erupţia unui vulcan. Într-o societate, unde fiecare se imaginează fiind primul, nimeni nu progresează. In schimb, daca se considera întotdeauna ultimul, întâlnirea cu aproapele devine de fiecare data prilejul unui folos şi al unui spor duhovnicesc. Astfel, e preferabil sa fii ultimul. Daca sunt primul, e o plictiseala groaznica. Daca sunt ultimul, e o bucurie continua, pentru ca învăţ mereu ceva util. Sa ne smerim continuu: iată lucrarea noastră! 

Domnul a spus: Cel ce se smereşte se va înălţa. Doar Dumnezeu singur poate sa înalţe. Problema vieţii cotidiene este, ascetic vorbind, legata de frica de Dumnezeu. Aceasta este un dar extrem de preţios. Prin ea cerem lui Dumnezeu sa ne povăţuiască în viaţa de zi cu zi, în fiecare clipa. Printr-o acţiune a harului care scapă logicii noastre, intram pe nesimţite în libertatea copiilor lui Dumnezeu. Sa rămânem în fiecare moment în frica de Dumnezeu. Astfel, vom ajunge sa slujim pe semenii noştri şi sa lucram la mântuirea noastră. Nu încetaţi, în fiecare zi, să-L rugaţi pe Dumnezeu sa va Dăruiască Duhul Sfânt, harul pentru a împlini şi a ne însuşi poruncile lui Hristos, pana ce ele devin a doua natura. Scopul final este ca mintea noastră sa se găsească mereu unita cu inima. Aceasta unire a inimii şi a mintii este chiar locul rugăciunii. Practic, cel mai adesea, stand aşezaţi rostim rugăciunea fara glas, în locul inimii. La început, trebuie sa legam rugăciunea de respiraţie.

 Când inspiram, spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”. Apoi, cu expiraţie, spunem: „miluieşte-mă”. Ne concentram toată atenţia asupra numelui lui Hristos şi asupra cuvântului „miluieşte-mă”. 

Sa nu acceptam nici un alt gând. La început, acest act, în aparenta atât de simplu, este dificil; în loc sa fim liniştiţi, luptam. Totuşi, putin cate putin, ne obişnuim sa ne păstrăm atenţia pe locul cel mai înalt al inimii. Ne vom obişnui treptat cu rugăciunea.

            Când începem sa rostim numele lui Hristos, o mulţime de „gânduri” ne învăluie. De îndată ce rugăciunea se termina, atacul dispare. Ieşim cu sufletul eliberat, atunci când, în timpul rugăciunii, „gândurile” ne asaltează. 

Rugăciunea dezvăluie patimile care sunt în noi. Aceste atacurile dezvăluie, de obicei, conţinutul fiinţei noastre. In momentul rugăciunii, noi luptam cu toate aceste imagini, cu toate aceste patimi şi griji pentru a rosti numele lui Hristos cu o minte curata. 

Daca simtim o anumită antipatie fata de cineva, cel mai bine este sa nu ne gândim nici la chipul acestei persoane, nici la cauza acestei uri, ci sa ne rugam independent de toate acestea. Prin aceasta lucrare interioara, putem sa trecem peste antipatia noastră, sa refuzam imaginea născută din patimile noastre. Daca ne ataca „gândurile” şi ne împiedică sa ne rugam curat, trebuie sa răbdăm şi sa strigam: „miluieşte-mă pe mine! „. Prin aceasta împotrivire activa, transformam, putin cate putin, natura umana căzută, care face din noi copiii primului Adam. Luptam, şi aceasta lupta trebuie sa fie, cu adevărat, profunda, sa îmbrace o forma cosmica. Nu, noi nu suntem doar nişte indivizi atacaţi de „gânduri”. 

Cu răbdare sa strigam: „Miluieşte-mă, miluieşte-mă!”. Iată maniera de a rezista „gândurilor” urate şi de a le împiedica sa ne stăpânească. Nu va descurajaţi prea repede, ci repetaţi rugăciunea, pana când ea se va întipări în mintea voastră.”Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. Când rostim aceasta rugăciune, stabilim cu Hristos o relaţie personala care scapă raţiunii noastre. 

Viaţa lui Hristos pătrunde treptat în noi. Unii se roagă cu gândul, cu mintea. Or, nu poate exista rugăciune acolo unde nu e participarea inimiii. In rugăciune, inima şi mintea sunt, în mod indisolubil, unite. Rugaţi-vă în camera voastră. Unii vor putea sa se scoale cu o ora mai devreme, alţii cu o jumătate de ora, alţii cu un sfert de ora sau zece minute.

 Asta depinde de puterile fiecăruia. Dar trebuie s-o faceţi. Astfel, inima şi mintea voastră se vor obişnui sa trăiască mereu şi pretutindeni cu rugăciunea. 

Când rostiţi rugăciunea lui Iisus, împiedicaţi orice alt gând sa va atace. Cei care sunt începători în viaţa duhovniceasca trebuie sa înveţe sa lupte împotriva poftelor trupeşti. Rugaţi-vă seara, dimineaţa şi în celelalte clipe ale vieţii voastre de zi cu zi. Rugaţi-vă pentru alţii. Numai prin unitate în Duhul Sfânt veţi fi capabili sa lucraţi mântuirea voastră. Rugaţi-vă pentru semeniii voştri şi cereţi lui Dumnezeu sa va binecuvinteze prin rugăciunile lor. Când ne rugam pentru o persoana bolnava, rostim numele ei şi ne gândim la ea cerând lui Dumnezeu sa o vindece. Nu este o iluzie, ci o realitate. 

Nu este un păcat, ci o atitudine de iubire creştineasca pentru fratele nostru. Când sufletul nostru este în întregime îndreptat spre Dumnezeu, toate întrebările încetează. Nu mai exista decât o întrebare: Cum sa dobândim pe Duhul Sfânt în noi şi să-L păstrăm? 

În zborul sufletului spre Dumnezeu, putem atinge sfera rugăciunii curate. 

Când rugăciunea devine curata, o altfel de vedere se naşte în om. Tot ceea ce a asimilat în aceasta lume, prin experienta sau prin studii, este depăşit. In starea de rugăciune, omul nu-şi cunoaşte nici vârsta, nici starea sociala sau ierarhica. Toate detaliile vieţii pământeşti sunt depăşite. Înţelegem mai bine sensul cuvintelor lui Hristos: Şi în ziua aceea, nu Ma veţi mai întreba despre nimic.

                                                     Cum sa ne comportam în Biserica? 

Trebuie sa fim încordaţi şi concentraţi; sa avem o tensiune, adică o atenţie foarte mare pentru ca sa nu fim distraşi de lucruri superficiale şi de gânduri străine. Când sufletul nostru e liber de patimi, firea noastră alterata prin căderea în păcat este redusa la frumuseţea ei originala. Daca suntem după chipul lui Dumnezeu, revelaţiile devin fenomene normale. Calea creştineasca înseamnă să-ţi umpli sufletul şi inima de cunoaşterea superioara a lui Dumnezeu. Doar printr-o experienta îndelungată, ce poate dura luni şi ani, putem dobândi, încetul cu încetul, o atitudine creştineasca în rugăciune. Fiţi nebuni, nebuni precum adevăraţii asceţi! 

                                                               De ce nebuni? 

Pentru ca a fi creştin înseamnă a trai pe doua planuri în acelaşi timp: în prezent şi în veşnicie. O repet: sa ne sporim acum atenţia pentru zidirea vieţii noastre. Păstraţi toate acestea în conştiinţa voastră şi viaţa va va fi plina de interes, nu doar în fiecare zi, ci în fiecare clipa.

 Nu uitaţi aceste cuvinte. Dumnezeu v-a dat timp pentru a lucra la mântuirea voastră veşnică. Nu-l irosiţi!

Cuv-arhim-sofronie