Pildă

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

           De când mămica lui murise, copilul îşi dorea din ce în ce mai mult să se facă doctor. Mama avusese o boală ciudată şi murise în câteva zile, fără ca nimeni să se fi aşteptat la aşa ceva. Doctorul din satul lor fusese plecat pentru o vreme, şi nimeni nu îşi dăduse seama că starea mamei era atât de gravă încât avea neapărată nevoie de medic. De fapt toţi aşteptau întoarcerea doctorului, în care aveau mare încredere, pentru că era vestit în tot ţinutul. Dar doctorul a ajuns prea târziu, cu câteva minute înainte ca femeia să moară. Murise însă liniştită, pentru că fusese spovedită şi împărtăşită. Ani de zile copilul se gândise să devină doctor. Până când, într-o noapte, a avut un vis…
Străbătuse alături de un bărbat un drum lung prin deşert. La un moment dat au intrat într-un sat. Mergând prin sat, vedeau tot felul de bolnavi, de şchiopi, de ciungi, de orbi, de surzi… Erau prea obosiţi ca să plece mai departe, aşa că s-au hotărât să rămână peste noapte în sat. Când au intrat într-o casă de oaspeţi, gazda le-a spus: „Satul nostru îl aşteaptă pe Marele Doctor. Aţi auzit ceva, se apropie de noi?” Musafirii nu dăduseră niciun răspuns. Copilul tăcu, gândindu-se că dacă ar spune că nu ştie nimic de vreun mare doctor ar fi putut să îl întristeze pe cel care îi primise cu atâta bunăvoinţă la el în gazdă. Dimineaţa, când să îşi ia rămas bun, călătorii îi văzură pe cei patru copii ai gazdei. Cele trei fete se jucau pe iarbă, dar copilul cel mai mare, un băiat frumos, stătea pe un scaun. – E orb, le explică gazda, nu vede nimic…
– Îmi pare rău, tare rău, spuse copilul. Îi era tare milă de băiatul orb, aşa că spuse:
– Of, dacă aş putea, i-aş da eu unul din ochii mei. Străinul care îl însoţea îl întrebă în şoaptă:
– Eşti sigur? Copilul întrebă:
– Da, sunt sigur, dar…
– Fie cum vrei tu, spuse Străinul. Îl atinse uşor pe faţă şi copilul îşi dădu seama că nu mai vede bine. După câteva clipe, copilul vru să deschidă ochii, dar îşi dădu seama că ochiul stâng avea pleoapele lipite. Privind cu dreptul, îl vedea pe copilul care înainte fusese orb sărind de bucurie.
– Văd, văd, văd…, striga acesta.
– Eşti sigur că vrei ca ochiul tău să rămână la el? – îl întrebă Străinul.
– Ce să zic… Da, vreau, spuse copilul cu hotărâre. – Să mergem atunci, spuse Străinul. Şi porniră la drum. La ieşirea din sat, văzură o casă dărăpănată. În faţa ei era un copil care se străduia să bea apă din găleata aflată pe marginea fântânii, dar îi era foarte greu, pentru că nu avea mâini. Copilul îl privi în ochi pe Străin, şi spuse cu voce tare:
– Dacă aş putea, i-aş da una din mâinile mele.
– Dă-i-o pe care vrei, îi spuse Străinul. Copilul întinse mâna stângă. Străinul îl trase de ea, şi mâna se desprinse din umăr, fără mare greutate.
– Eu o iau înainte, spuse copilul, nu vreau să ştie că e de la mine. Copilul făcu câţiva paşi, apoi se ascunse după un copac. Îl văzu pe Străin cum apropie mâna de copil, şi mâna se lipi imediat. Copilul o mişca, nevenindu-i să creadă ochilor. Străinul îşi continuă drumul. Copilul veni lângă el şi spuse:
– Dacă aş putea, mi-aş da şi viaţa pentru ceilalţi.
– Când te-am întâlnit, mi-ai spus că îţi doreşti să devii doctor. De asta am venit prin acest sat… Altfel… Uite, pentru că ai spus asta, ne vom schimba drumul. Plecăm în altă parte. Dar va fi mult mai greu decât până acum. Nu avem decât puţină hrană la noi şi avem de mers vreme de patruzeci de zile.
– Mergem, mergem… Cu tine îmi este bine oriunde aş fi. Şi au plecat… Şi au mers departe, departe. Au urcat stânci, au mers prin ploaie, le-a fost foame, le-a fost sete, dar mergeau înainte. Când copilul simţea că nu mai poate, îl privea pe Străin şi sufletul său se umplea de putere. Au mers până când au ajuns într-un sat cu case mari, bine îngrijite. Au bătut la prima poartă:
– Ziua bună, oameni buni, ne daţi şi nouă ceva de mâncare? – întrebă Străinul. Nimeni nu îi răspunse, însă.
– Ce e cu ei, nu aud? întrebă copilul. – Ba da, aud… Dar nu sunt primitori de străini.
– De ce? Până acum ne-au primit toţi, chiar şi cei săraci. Iar aceştia, care cred că au de toate…
– Aceştia au inima bolnavă, spuse Străinul. Nu iubesc, nu ştiu să iubească.
– Îi pot ajuta? Ce să fac pentru ei?… Dacă le-aş da inima mea, aş muri, nu-i aşa? – întrebă copilul. Şi nu aş putea ajuta decât un singur om. Eu aş vrea să-i ajut pe mulţi, zise copilul, privindu-l pe Străin.
– Dă-i fiecăruia o bucăţică din inima ta. – Cât de mare?
– Vei simţi tu, unii vor avea nevoie de o bucată mai mare, alţii de alta mai mică.
– Bine, zise copilul. Aşa am să fac. Copilul intră în curte, timid. Primul veni spre el un bărbat cu o faţă aspră care ducea o scară în spate. Înainte să îi spună ceva copilului, acesta îi aruncă în piept o bucăţică din inima lui. Bărbatul se schimbă, brusc, la faţă. Privirea îi deveni senină.
– Avem oaspeţi, oaspeţi de seamă, strigă către cei din casă. Bine aţi venit la noi, le spuse musafirilor. Copilul se întoarse spre Străin şi îi zâmbi.
– Bine v-am găsit, spuse Străinul.
– Nu ştiu ce s-a întâmplat, v-am văzut la poartă de când aţi venit, dar eram prins cu treburile, zise gazda. Soţia îi privea pe fereastră, mirată. Copilul se apropie de ea şi îi aruncă o bucăţică din inima lui. Femeia văzu cum copilul aruncă ceva înspre ea, dar nu îşi dădu bine seama ce s-a întâmplat. Simţea doar o căldură în piept. Şi ieşi să îi primească pe oaspeţi. Copilul îl întrebă pe Străin:
– Mai sunt mulţi pe care i-aş putea ajuta? Simt o dorinţă din ce în ce mai mare de a da o parte din inima mea şi altora…
– Nu vrei să mănânci mai întâi? Ţi-e foame, doar…
– Mâncăm după aceea, spuse copilul.
– Du-te singur, îi spuse Străinul. Ştii ce ai de făcut. În satul acesta aproape toţi suferă de aceeaşi boală. Puţini au inima sănătoasă. Tu îi poţi ajuta şi pe ceilalţi să iubească… Copilul plecă. Merse din casă în casă. Peste tot era întâmpinat cu răceală. Dar, când pleca, oamenii nu voiau să se mai despartă de el. Ceva însă se întâmpla. Pe măsură ce ajuta mai mulţi oameni, el îmbătrânea. Spre seară, arăta deja ca un bătrân de şaptezeci de ani. Mergea din ce în ce mai greu. Ajunse la prima casă din sat, la casa la care îl lăsase pe Străin. Intră, văzu mulţi oameni la masă, dar Străinul plecase. Încercă să intre în vorbă cu gazdele, dar acestea nu îl recunoscură. I-a întrebat:
– Ştiţi cumva, a trecut pe-aici un om străin de aceste locuri?
– Da, a trecut de dimineaţă. A plecat apoi repede, s-o fi dus să îl caute pe copilul cu care venise. A lăsat însă o scrisoare, a spus să o dăm celui care va întreba de el, zise bărbatul, întinzând scrisoarea bătrânului. Acesta luă scrisoarea, privindu-l pe bărbat în ochi. Bărbatul tresări, i se păru că a mai văzut acei ochi, dar nu îşi dădu seama când anume.
Bătrânul începu să citească: „Copile, ai vrut să ajuţi bolnavii şi te-am ajutat. Ai dat mâna ta, ochiul tău altora. Acum le-ai primit înapoi”. Bătrânul îşi dădu seama că începuse să vadă şi cu al doilea ochi şi mâna stângă i se mişca de parcă nu i-ar fi lipsit niciodată. „Ai vrut însă mai mult, aşa că te-am adus la oamenii care au cele mai mari suferinţe. La cei sănătoşi la trup, dar cu inima bolnavă. Şi i-ai ajutat. Dăruind, ai dobândit… Priveşte spre pieptul tău. Inima e la locul ei, dar e mai mare. Cu cât ai dat mai mult, cu atât a crescut mai mult. Pentru că pe Mine M-ai primit în ea. Puterea Mea este puterea iubirii, puterea care biruie orice boală şi orice neputinţă. Puterea iubirii biruie moartea, pentru că Eu am biruit moartea. Alege, deci, ce fel de bolnavi vrei să ajuţi, pe cei bolnavi la trup sau pe cei bolnavi la suflet. Orice ai alege, Eu voi fi cu tine. Şi îţi vei da seama că nu am plecat de lângă tine, pentru că Mă vei simţi în inima ta…” Bătrânul plângea, şi abia mai putea citi din cauza lacrimilor. Plângea, şi simţea cum inima îi arde în piept…
Copilul se sculă din somn brusc. În cameră era foarte frig, focul din sobă se stinsese. Dar inima îi bătea în piept cu putere. Şi îşi aminti visul… Privi apoi spre icoană şi recunoscu chipul Străinului… Ani de zile l-a tot frământat visul acela. L-a frământat până ce a ajuns preot. L-a frământat şi după aceea, până când a ajuns la bătrâneţe. Şi, în toată viaţa lui, a simţit că inima i-a rămas plină de iubire pentru ceilalţi. Pentru că Îl primise în ea pe Cel ce este Iubire…
Taina iubirii. Poveşti pentru copiii mari şi mici, Editura Egumeniţa, 2006

Ionel Vrînceanu