Sfântul Părinte Ioan Zedazneli și cei doisprezece ucenici ai săi, Aviv din Nekresi, Antonie din Martkopi, David din Gareji, Zenon din Ikalto, Tadeu din Stepantsminda, Iesei din Tsilkani, Iosif din Alaverdi, Isidor din Samtavisi, Mihail din Ulumbo, Pirus din Breti, Ștefan din Khirsa și Shio din Mgvime, au fost asceți sirieni și părinții fondatori ai vieții monahale georgiene.
Monah în Siria
Pe țărmul stâng al râului Aragvi, la opt kilometri nord-est de Mtskhetei și la cincisprezece kilometri nord de Tbilisi, se înălța muntele Zadeni. Denumirea acestuia vine de la idolul cu același nume, ce se afla acolo în primii ani ai creștinismului.
Cuviosul Ioan s-a nevoit în muntele Zadeni, de la care își trage numele de Zedazneli. Cuviosul provenea din Siria. Locul exact al nașterii lui nu ne este cunoscut, de asemenea nici părinții lui. Însă știm că s-a născut într-un sat de lângă Antiohia, la sfârșitul secolului al V-lea.
În acest oraș a studiat, având rezultate excepționale la învățătură. Sporul lui duhovnicesc mergea împreună cu dezvoltarea lui trupească. Devenea pildă de creștin virtuos. S-au întărit adânc înlăuntrul lui învățăturile Sfintei Scripturi, a adunat ca într-o vistierie în inima lui fiecare lucru cu folos duhovnicesc și a strâns prin studiile sale felurite și bogate cunoștințe.
Încă de tânăr, ascultând o voce dinlăuntrul său, a devenit monah într-o chinovie. Slobozit prin urmare de grijile lumești și de orice îndatorire conjugală, a început să-și afierosească zilele lui Dumnezeu. Își propusese să păzească poruncile dumnezeiești și lupta în fiecare zi prin post și rugăciune pentru a-și atinge acest scop.
Făcător de minuni
Smerenia lui era atât de adâncă încât se vedea pe el însuși vierme și nu om (Psalmul 21, 7). Lupta cu bărbăție împotriva răului și ispitelor diavolului, aruncându-se în acest război cu toate puterile lui. Izvoarele lacrimilor lui nu secau niciodată. Zi și noapte Îl ruga pe Dumnezeu să îl întărească pentru a lupta cu patimile trupești. Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui, dându-i putere împotriva patimilor și harisma facerii de minuni.
Cuviosul Ioan se deosebea față de ceilalți monahi ai chinoviei prin nevoințele lui. Prin minunile pe care le săvârșea, atrăgea la el credincioși din Antiohia, pe care îi conducea pe drumul mântuirii. Prin înalta lui viețuire duhovnicească devenise o făclie pentru acel ținut. Bolnavi fără număr își găseau lângă el tămăduirea: orbii vedeau, șchiopii umblau, cei îndrăciți se eliberau de duhurile viclene.
Pustnic
Pe măsură ce Dumnezeu îl slăvea prin minunile pe care le făcea, pe atât de mult se mărea mulțimea care alerga la el pentru a-i cere binecuvântarea. Vestea despre el s-a răspândit în toată Siria. Însă sporirea numărului vizitatorilor îi tulbura liniștea. Din pricina aceasta a hotărât să plece din Antiohia împreună cu unii dintre ucenicii lui și să se ascundă în adâncul pustiei. Acolo s-a dăruit netulburat rugăciunii, postului și privegherii.
Credincioșii au încercat în fel și chip să îl descopere pe binefăcătorul lor, dar pentru multă vreme adăpostul lui a rămas ascuns. Ucenicii lui mergeau în taină în oraș, își vindeau lucrul de mână, își cumpărau cele de trebuință și iar se întorceau în taină lângă părintele lor. Își urmau întru virtute starețul, și încercau să îl urmeze în rugăciune, post și alte nevoințe. Niciodată nu rămâneau în nelucrare. Împlineau cele spuse de Apostol: Voi înșivă știți că mâinile acestea au lucrat pentru trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine (Faptele Apostolilor 20, 34). Mâinile lor erau întotdeauna ocupate cu lucrul mâinilor, buzele cu rugăciunea și mintea lor ațintită spre cer.
Însă Domnul nu voia ca robul Lui să rămână ascuns. Fiindcă făclia aprinsă nu se pune sub obroc, ci în sfeșnic (Matei 5, 15), pentru a lumina pe toți cei dimprejurul ei. Astfel, l-a descoperit tuturor celor care îl căutau. Mulțimi fără număr au început atunci să vină de peste tot, unii pentru a se tămădui de boli, alții pentru a-și odihni sufletul și alții pentru a-i asculta învățăturile. Este cu neputință a povesti minunile pe care le săvârșea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
AVEM SFINTI
Sunt mii de sfinţi
Ce-au îndurat martiriu,
Chinuri cumplite ei au suferit,
Dar câţi din oameni
Ştiu de-a lor durere,
Câţi despre ei au auzit?
Avem mulţi sfinţi
Ce mijlocesc la Domnul
Pentru a noastră mântuire,
Să le aducem şi noi astăzi
Prinos de mulţumire.
Să le urmăm credinţa neclinită
Şi dragostea de Dumnezeu,
Să îi rugăm să ne ajute,
Căci drumul vieţii este
Din zi în zi mai greu.