Păcatul degradează viata noastră...

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

          În Muntele Athos, atunci când eram inca începător, un călugăr bătrân mi-a spus, într-o zi, ceva remarcabil în ceea ce priveşte lucrările cele mai smerite: „Nici un lucru nu înjoseşte valoarea persoanei umane. Dar păcatul degradează viaţa divina în noi”. 

  Îndeletnicirile care nu pot sa devina o patima se potrivesc cel mai bine cu viaţa duhovniceasca. Daca sunt bucătar, pregătesc hrana, rugându-mă pentru cei pe care Domnul nostru ii iubeşte. Nu exista patima. In acelaşi timp, aceasta ascultare are o mare valoare, pentru ca îmi permite sa slujesc oamenii pe care ii iubeşte Hristos. Se poate trai foarte frumos cu o astfel de atitudine. Cine va fi primul? Domnul spune: Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă. Este principiul nostru, chiar daca viaţa materiala ni se impune de dimineaţă pana seara. 

Scopurile celor din lume sunt altele şi nimeni nu mai are timp sa se roage. Când mintea şi inima noastră sunt îndreptate spre Dumnezeu, totul devine uşor. Fara aceasta mişcare dinamica spre Dumnezeu, viaţă îşi pierde sensul. Odată, în Mănăstirea Sfântul Pantelimon, mi s-a întâmplat sa am pana la paisprezece ascultări în acelaşi timp. I-am spus aceasta părintelui meu duhovnic; „Nu reuşesc să-mi împlinesc sarcina: am paisprezece ascultări!”.

              El mi-a răspuns: „N-ai dreptate, n-ai decât o singura sarcina”. „Nu părinte, i-am răspuns, am paisprezece!”. „Nu, a spus iarăşi, tu nu faci decât un lucru în acelaşi timp. Atunci, fă-l bine şi treci la următorul.”. Scopul pe care il dam vieţii noastre pătrunde toate activităţile noastre. Daca, de exemplu, vom căuta mai întâi sa câştigăm bani, tot ceea ce vom face va decurge din aceasta. Munca, poziţia sociala, ar trebui sa nu aibă nici o importanta în relaţiile dintre persoane.

 Privilegiul nu este pe plan exterior, ci interior; cel care iubeşte cel mai mult pe Dumnezeu, cel care se roagă cel mai mult, cel care se sileşte sa împlinească cel mai mult poruncile, acela va fi cel mai aproape de Domnul. Este foarte important. Eliberaţi-vă mintea de orice gând de cariera. Nu exista cariera în viaţa duhovniceasca. Daca mântuirea în Hristos este singurul scop al vieţii noastre, tot ceea ce facem devine act de rugăciune, liturghie. 

    Tot ceea ce faceţi, lucrul voastru, poate sa fie mântuitor. Aceasta depinde de voi, de felul în care il faceţi. Istoria abunda de călugări deveniţi mari sfinţi, fiind bucătari sau spălând cearcefurile. Calea mântuirii consta în a lucra fara patima, cu rugăciune. Cunoaşteţi, poate, pe acel călugăr care a fost bucătar toată viaţa într-o mănăstire din Kiev. Privind focul din soba, se vedea tot timpul în flăcările iadului. A devenit un sfânt. Ascultarea pe care o avea nu l-a împiedecat sa fie întotdeauna cu Dumnezeu. Nu va pierdeţi timpul trăind fara rugăciune, fara meditaţie. In viaţa noastră totul are sens duhovnicesc.

           Aşadar, mai întâi sa căutăm cum putem sa lucram păzindu-ne inima, mintea, judecata noastră în Dumnezeu. Dumnezeu sa va dăruiască puterea de a va păzi sufletul, mintea şi inima voastră în duhul lui Hristos. Atunci, tot ceea ce vi se va întâmpla va putea foarte repede sa fie transformat în totalitate. Ceea ce era plictisitor şi descurajator va dispărea, transfigurat de dorinţa voastră de a fi acolo unde este Hristos, Dumnezeul vostru. Pentru a ne pastra sufletul şi inima în pace în fata judecăţii lui Dumnezeu, nu trebuie sa facem nimic care ar putea să-l deranjeze pe aproapele. Trebuie sa dobândim viaţa noastră prin noi înşine, prin nevoinţa noastră. Trebuie sa evitam cu orice preţ grijile vieţii cotidiene ce ne împiedică sa rămânem în duh cu Hristos, Care este de-a dreapta Tatălui şi cu Duhul Sfânt. Sfinţii Părinţi recurg câteodată la aceasta metafora: daca suntem undeva cu un împărat, prezenta sa influenţează tot ceea ce facem. De ce nu ar fi la fel cu Împăratul veşnic? Pentru ca este prezent, sa facem totul sub privirea sa. Întotdeauna. În fiecare zi, în fiecare noapte, sa ne gândim ca Dumnezeu ne priveşte, ca ne asculta rugăciunile, ca vede profunzimile sufletului nostru. Bineînţeles, asta nu vrea sa spună ca Il vedem pe Dumnezeu aşa cum este El, dar creează o atmosfera care permite sa observam imperfecţiunile noastre, împrăştierea mintii noastre, greşelile noastre în relaţiile cu aproapele în timpul zilei. Trăind cu alte persoane, suntem supuşi la anumite limite, reguli exterioare, restricţii, etc. Dar Duhul, Care purcede din tatăl, trece peste toate aceste forme. Gândul nostru sa fie acolo unde este Hristos. Atunci, rugăciunea noastră va fi cu El şi nu ne va mai ramane mult loc pentru patimi. Ne vom obişnui sa trăim astfel şi, în aceasta viaţă liniştită, ne vom reclădi întreaga noastră fiinţă. În viaţa nimic nu este banal, mărunt, neînsemnat! Păstrând mintea la Dumnezeu, este uşor sa observi toate legile, regulile şi limitele exterioare, fara sa devii robul acestora. Formele exterioare ale vieţii se îmbină, cu uşurinţă, cu conştiinţa duhovniceasca. Ordinea aparenta a vieţii ramane aceeaşi, doar conţinutul este cel ce se transforma. Sporirea noastră duhovniceasca depinde în primul rand de atitudinea pe care o adoptam. Este ciudat, dar nu suntem obişnuiţi sa fim atenţi la tot ceea ce se petrece în jurul nostru şi în interiorul noastru. Uitam acest lucru. Impresiile vieţii exterioare, materiale, ni se întipăresc atât de puternic, încât uitam de viaţa duhovniceasca.