Sfântul și slăvitul Proroc Ilie Tesviteanul.

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

La Multi Ani celor ce poarta numele Sfântului Proroc Ilie !

Muntele Carmel, pe care se află localitatea Haifa cu împrejurimile, se cheamă în ebraică şi Muntele Elijah, adică Ilie, zis în limba arabă „Cel verde“ pentru că prorocul veterotestamentar – care a câştigat cu ajutorul focului trimis de Dumnezeul unic lupta împotriva păgânilor politeişti regina Isabel şi regele Ahab – era originar din Iordania. Muntele Carmel a fost considerat din cea mai îndepărtată antichitate un loc sacru, datorită configurației și a poziției sale geografice. Chiar păgânii au văzut în acest munte ceva sacru. Tutmosis al III-lea, în secolul al XIV-lea î.Hr, menționând Carmelul în lista cuceririlor sale, îl numește Muntele Sfânt. Carmelul, însă, intră cu adevărat în istoria biblică o dată cu profetul Ilie, pe vremea lui Ahab, regele Israelului. Izabela, soția regelui, de origine feniciană, introdusese în Israel cultul idolatric al lui Baal, de care poporul s-a lăsat contaminat. Împotriva apostaziei s-a ridicat cu putere Ilie care a făcut din Carmel bastionul monoteismului. În amintirea lui Ilie, cel mai popular profet al Vechiului Testament, muntele a devenit sfânt în conștiința popoarelor. Sfântul Ilie a înălțat un altar pe munte și a lansat o provocare profeților lui Baal: Dumnezeul care va trimite foc din cer pentru a arde victima de pe altar, să fie considerat Dumnezeul adevărat. După minunea focului coborât din cer pe altar de către Ilie, preoții lui Baal, 450 la număr, au fost masacrați, iar trupurile lor aruncate în apa Chisonului, care curge la poalele muntelui. Poporul l-a recunoscut pe Dumnezeul adevărat, iar seceta, cu care Dumnezeu lovise țara timp de trei ani ca pedeapsă pentru idolatrie, a încetat. Sfântul Prooroc Ilie, despre care Vechiul Testament ne informeaza pe larg si la care Noul Testament face în repetate rânduri aluzie, atât Ioan Botezatorul cât și însusi Hristos fiind luati drept reaparitii ale vechiului profet – ni se arata ca ,,un om de la munte,, (e din Tesba Galaadului, tinutul muntos dintre Iordan si desertul arab) și cu infatisare de aspru si strașnic ascet, întocmai ca Sf. Ioan Botezatorul căruia îi este mereu asemuit în Noul Testament. Poartă părul lung, cingatoare de curea împrejurul mijlocului și manta din piele de oaie, un ‘cojoc’ precum spun unele talmaciri, de fapt un soi de pelerina mițoasă și lungă, fără mâneci, specifică păstorilor de la munte, o tundra adică, o sarică. Sfântul Ilie este iute în mișcări și tăios în rostiri, totul în vorbirile, purtarile și gesturile sale produce o impresie ce poate fi rezumata numai în termeni ca foc și pară, tunete și fulgere, mânie și urgie.Omul acesta, cu înfatisare frusta, de ce nu și sălbatică, nu umbla câtusi de putin cu jumatati de măsura ori cu mănusi si cu saru’mâna. E un ins dintr-o bucata, are o fire de luptator. Vorbeste pe șleau, opreste ploaia pe vreme de trei ani si jumatate, aduce foametea în tara și junghie dintr-o data nu mai putin de patru sute cincizeci de preoti ai lui Baal, dupa ce i-a luat copios în derâdere că în zadar și-au chemat dumnezeul, au sarit in jurul jertfelnicului și s-au întepat cu săbii și lanci : «Strigati mai tare… poate sta de vorba cu cineva sau se indeletniceste cu ceva sau este este in calatorie sau poate doarme; strigati tare sa se trezeasca!» Din cele spuse până aici te duci imediat cu gândul la Ioan Botezătorul.





Sfântul Ilie este râvnitor ca nimeni altul pentru Domnul Savaot (Dumnezeul ostirilor), nu se cruță, știe deopotriva să asculte și să dea porunci, se bucura de darul săvârșirii minunilor, înviaza pe copilul mort al vaduvei din Sarepta Sidonului și-i este dat să stea pe muntele Horeb înaintea fetei divinitatii, care i Se dezvaluie nu in chip de cutremur și de foc și nici de vijelie năprasnică, ci în ipostaza-I cea mai tainică si mai subtila: ca adiere de vant lin. Ilie urăște minciuna, fățărnicia și nedreptatea și nu stie ce-s acelea: slăbiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase si expresiile în doi peri.
Lui Ahab si Izabelei – ticaloasa pereche regala a Israelului, “stapanii cei tiranici si cu narav de fiara” le vorbeste fără înconjur de ce fel de sfârșit vor avea parte: câinii vor linge săngele lui Ahab si tot ei o vor mânca pe Izabela. Si asa a si fost. Impilarea, asuprirea, samavolnicia, fătărnicia mai ales îl scot din sarite. Izabela nu e numai o nemernică, o jefuitoare, o dușmancă a norodului, e si o mincinoasă fără seaman, o ipocrita înveterată care se vrea ceea ce nu este și se dă drept ce nu s-ar cădea măcar să îndrăznească a gândi. Spre a-l spolia și nenoroci pe bietul nevinovat Nabot și a-i rapi via și pământul, aceasta falsă cuvioasa ordonă să se țină post înaintea depunerii unor mărturii mincinoase, împerechind astfel nelegiuirea cu luarea in batjocura a unui obicei sacru și făcând-o, ticăloasa și netrebnica, pe mironosita și pe sfânta. Si ce poate fi mai jalnic, mai caraghios și mai revoltător decât sa pretinzi ca esti ceea ce prea bine de catre toti se stie ca nu esti (si oamenii stiu ca tu stii ca ei stiu) și să ceri, să pretinzi, să impui a fi recunoscuta ca atare!
Ca sa prostească lumea, ca să fie aclamată drept evlavioasă si cucernică, scelezată aceasta, nemultumita cu săvârsirea cinică a strâmbătății, mai vrea să se și justifice și izbuteste doar să se dovedească mare specialistă în scenografii, regie, procese montate si osândiri, cu forme legale si intru totul proceduriste, ale celor fără vină. Capcana aceasta urzita împotriva lui Nabot – spre a-l lipsi de pământul lui strămosesc, de sfoara lui de vie, de peticul lui de tară – premeditata, organizata, grijuliu si amanuntit mesterita, stradania aceasta de a conferi unui act de silnicie aspect respectabil si de legalitate nu poate să nu irite până în adâncul rărunchilor pe un om din fire rănit de ce este fățuială, perfidie, mascardă. Scandalos și respingator la Ahab si Izabela, nedespărțită întru mișelie pereche, este îndeosebi minciuna, sfruntata înșelăciune, pornirea de a prosti oamenii, osârdia în urmărirea scopului: a-i face pe oameni sa dea mai multă crezare unor vorbe deșarte, unor palavre decât realitatii flagrante.
Ahab si Izabela par a preînchipui dura zicală romanească atribuita muierii ticaloase care spune: Nu crede, barbate, ce vezi cu ochii, crede ce-ti spun eu. Ilie nu suferă nici trădarea adevaratului Dumnezeu. Când Ohazia, urmasul lui Ahab, e bolnav și găseste de cuviință sa ceara ajutorul idolului Baal-Zebub din Ecron, cum se poarta proorocul cu trimisii regelui, carora le iese inainte? De doua ori îi arde cu focul din cer pe doua capetenii si de doua ori câte cincizeci de trimisi. Au doară nu are Ohazia cui să ceara ajutor? Au doară nu este Dumnezeu in Israel?
Trei sunt figurile care fără îndoială fac legatura între Vechiul si Noul Testament. Ele sunt: Ioan Botezatorul, ultimul prooroc al Vechiului Legamant; Isaia, «evanghelistul Vechiului Testament»; Ilie pe care Domnul Hristos il identifica lui Ioan «Toti proorocii si Legea au proorocit pana la Ioan. Si daca vreti sa intelegeti, el este Ilie, cel care va sa vina», Ilie care sta de vorbă cu Domnul pe Tabor la Schimbarea la Fata și este evocat pe Golgota cu prilejul strigarii cuvintelor Eli, Eli…, interpretate de unii participanti ca o chemare a lui Ilie. Ilie cel intotdeauna prezent în Noul Legamant odata cu Ioan, alaturi de Hristos, biet cioban de munte in sarica lui, in «cojocul» lui facator de minuni si el, indaratul caruia clocoteste inima unui mare ravnitor pentru Dumnezeu si aprig vestitor al lui Hristos. Ilie să ne fie noua tuturor pilda de neinfricare și dragoste de Dumnezeu, vorbire neprefacuta, sila de minciuna si de idolatrie, scarba de fatarnicie si de uimita sila atunci cand ne intampina pe calea intortocheata a vietii scarbavnica impostura“
Sfantului Prooroc Ilie, care desi dovedeste mare curaj legând cerul și înfruntand pe jertfitorii lui Baal, totusi se sperie de amenintarile Izabelei și se sperie atât de tare, încât 40 de zile fuge adânc în pustiu ca sa scape de ea. Dumnezeu stie adevaratul motiv pentru care Ilie a fugit, dar totuți îl iscodește să vadă ce zice, dar Ilie nu recunoaste ca a fugit de frica Izabelei.
Asadar, subliniaza Sfantul Ioan Gura de Aur, s-a vădit încă o data slabiciunea firii omenesti. Ilie cel râvnitor, Ilie cel neînfricat, cel îndrăzneț a fost lăsat să cadă, prin lucrarea harului, ca să poată îmbraca „toata haina iubirii de oameni. Ai fost, Ilie, instruit de Dumnezeu. Fii milostiv ca si Stapanul tau, din cele ce-ai fost instruit, din cele ce-ai invatat de la Stapanul tau!” Mai spune Sfantul Ioan Gura de Aur, și încheie: „Ai vazut iubite, cum a îngăduit Dumnezeu ca stâlpii aceia, stâncile, turnurile, acelea să cadă într-un mic păcat, pentru ca nu cumva prin lipsa lor de păcat să taie din Biserica pe toti; pentru că, atunci când vor vedea un păcătos și vor să fie nemilostivi cu el, să-si aduca aminte de pacatul lor si să fie cu el tot așa de buni cum a fost cu ei Stapanul lor. N-am spus aceste cuvinte ca sa invinuiesc pe drepti, ci ca sa va pregatesc mai dinainte cale de mantuire, ca atunci cand pacatuiti sa nu pierdeti nadejdea mantuirii, ca atunci cand pacatuiti sa nu pierdeti nadejdea mantuirii, stiind ca si dreptii au pacatuit, dar prin pocainta nu si-au micsorat deloc cinstea lor. Am vorbit intai de virtutile lor, si apoi de pacatele lor. Si tu, dar, de esti pacatos, nu lipsi de la biserica. Nu lipsi nici daca esti drept, ca sa-ti sune mereu in ureche cuvintele Scripturii si sa ramai drept, aducându-ti aminte de Imparatia Cerurilor si de bunatatile acelea pe care le-a pregatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, ca Lui I se cuvine slava, impreuna cu Fiul si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.”
Ilie se ascunsese in pustie, furtuna bantuia inaintea sa, cu¬tremurand muntii si facand sa se pravaleasca stancile, cand a auzit glas spunand:„Sa iesi maine si sa stai in fata Domnu¬lui, in munte“ (3 Regi 19,11). Dupa o „adiere de vant lin”, Ilie a iesit din pestera. Vocea calma a Domnului i-a spus sa iasa de acolo, incredintandu-i o noua slujire: „Du-te la Da¬masc”, cautand sa-l linisteasca si spunandu-i ca in Israel mai ramasesera 7000 de barbati care nu-si plecasera genunchii inaintea lui Baal „Ridica-te si stai in fata Domnului…”.Iesi din pestera ta, din intristarea si din spaima ta, iesi din cugetele si simtamintele tale si respira aerul care adie de Sus, de la Dumnezeu.
Domnul iti spune „iesi”, nu mai zabovi in pestera ta, vino in mainile lui Hristos, cele strapunse de cuie pentru mantuirea ta. Hristos te va apara de gro¬zava putere a intunericului, de deznadejde, de toata rautatea. Iar daca vei primi cu supunere, asemenea lui Ilie, sfatul lui Dumnezeu, povara pe care ti-o va da, drumul pe care iti va spune sa mergi, cugeta cu smerenie in singuratatea ta, supune-te cu credinciosie acelui sfat, cunoscand ca slujirea ta va da roade bune, netrecatoare, care s-ar putea sa ramana ne-descoperite o vreme, dar care vor da in parg sub „adierea de vant lin” a Sfantului Duh Care, trezindu-ti sufletul la viata, il va purta „din putere in putere”, intru slava lui Dumnezeu. „Nu in cutremur, ci in vant subtire ai vazut venirea lui Dumnezeu, Care te-a luminat pe tine de demult, Ilie, de Dumnezeu fericite, si in caruta cu patru cai fiind purtat, pe cer ai umblat cu straina vedere, minunat facandu-te, de Dumnezeu insuflate”. ( Vecernia praznicului Sf. proroc Ilie) Atunci s-a apropiat Ilie de tot poporul si a zis: “Pana cand veti schiopata de amandoua picioarele? Daca Domnul este Dumnezeu, urmati Lui! Si daca este Baal, urmati aceluia”. Poporul insa n-a raspuns nimic (3 Regi 18, 21).
Şi Petru, luandu-L deoparte, a inceput sa-L dojeneasca (Mc 8,32) Este de retinut ca, cu putin timp inainte, cand si cei mai apropiati ucenici, neintelegand spusele lui Hristos, incer¬cau sa-L faca sa Se indeparteze de suferinta pentru care venise de fapt pe pamant, doi barbati din Vechiul Testament, Moise legiuitorul si Ilie, cel ce restabilise slujirea adevaratului Dumnezeu, stateau de vorba cu Domnul, pe muntele Schimbarii la Fata despre „iesirea” Lui.
Celor doi, luminati de lumina cereasca, le era clar ce inseamna aceasta „iesire” fara seaman, care le punea pe toate celelalte in umbra: si tu¬netele de pe Muntele Sinai, si primirea tablelor Legii, si cu¬vintele insuflate de Duh ale profetilor. Proorocul Ilie isi dadea seama ca nimic din ceea ce fusese pana atunci nu se asemana cu marea nevointa care avea sa se savarseasca la Ierusalim. Vantul, furtunile, cutremurele nu insemnau nimic fata de „adierea lina” adusa de Domnul pe pamant. Imparatia cea din launtrul omului nu mai putea fi naruita: ea n-a fost inaltata de o putere exterioara, n-a pri¬mit stralucirea acesteia, ci s-a inscaunat in inimi prin moar¬tea si invierea Fiului lui Dumnezeu.
Calea Sfantului Prooroc Ilie, asadar, este cea a ravnei pentru Singurul Stapan, pentru Adevar. Nimic nu este mai strain pentru Sfantul Prooroc Ilie decat (i)logica lui „nici asa, nici altminteri”, decat falsa nadejde ca putem avea mila Domnului fara sa jerftim nimic pentru El. Avem de ales, noi, crestinii din veacul de pe urma, un veac insetat de duhul lui Ilie, care il asteapta pe acesta sa se opuna apostazierii generalizate, sa raspundem … sau nu acestei provocari cruciale puse noua: Pana cand vom schiopata de amandoua picioarele, adica nici traind credinta curat, nici afirmand-o raspicat? Cat timp vom mai calca impiedicat, ezitant, alunecos, cat timp vom merge cu un pas inainte si doi inapoi in viata noastra duhovniceasca? Pana cand vom alege sa umblam “cu fuse strambe, cu-n picior intr-o barca, cu-n picior in alta barca si cu fundul prin apa“? Pana cand vom “zacea tintuiti de duhul toropelii zadarnice“, cuprinsi de “moleseala maligna” a justificarii raului si cautand numai “dulceata compromisului“? Pana cand ne vom resemna sa fim niste “crestini fierti“, atat in vietuirea duhovniceasca, cat si in gandirea si manifestarea credintei? Pana cand ne vom complace sa stam cu capul in nisip, crezand ca astfel nu vom avea raspundere? Pana cand ne vom preface ca nu vedem raul, viclenia, minciuna si cat timp vom continua sa le indreptatim si sa le amestecam cu cele curate ale Duhului, imbracand lupul in haina de miel, mai bine decat el insusi stie sa o faca? Pana cand vom crede ca putem sluji linistiti la doi domni, si lui Hristos, si lumii? Pana cand vorba noastra va continua sa fie scaldata intre “Da” si “Nu”? Pana cand vom crede ca putem fugi de a da un raspuns categoric si ne-echivoc, cu toata fiinta noastra, chemarii lui Hristos?
Viaţa minunată a Sf. Proroc Ilie şi felul spectaculos, în care, în faţa mulţimilor, a arătat adevărata credinţă, cerând minune de la Dumnezeu ca semn pentru importanţa acestei drepte credinţe în viaţa omului, ne arata că fără dreaptă credinţă, acesta este mesajul Proorocului Ilie şi în vremurile noastre, „şchiopătăm de amândouă picioarele”, orbecăim în viaţă şi sufletul omului este asemenea pământului uscat, secetos, precum era pământul pe care nu mai plouase de trei ani de zile apă!
Viu este Domnul, Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israel, in fata Caruia stau eu (III Regi 17, 1)
A sta mereu in fata lui Dumnezeu si numai a Lui, aceasta ne da putere si curaj. „Eu sunt robul Tau si de dragul Tau am facut lucrurile acestea” (III Regi 18, 36). În aceasta sta izvorul biruintei. Dar Ilie trebuia sa treaca printr-o seama de încercari, în care sa-si arate credinta. Sa se ascunda la pârâul Cherit si acolo, în singuratate, sa se pregateasca, sporind, pentru o mare slujire, nutrindu-se cu hrana miraculoasa, du¬pa porunca lui Dumnezeu. Peste un timp pârul avea să sece și, întâmplîndu-se aceasta, i se va vesti o noua porunca: „Ridica-te si du-te la Sarepta Sidonului; iata, Eu i-am poruncit unei femei vaduve sa te hraneasca” (III Regi 17, 9). Domnul îl trimite pe altă cale, îi schimbă si tărâmul pe care urmeaza sa lucreze, pen¬tru a-i pune înca o data la incercare credinta.
„Multe văduve erau în zilele lui Ilie”, dar erau văduve doar cu numele. Statistic. Israel era orfan doar cu numele, doar în contabilităţile lor. Înlăuntrul său, era foarte bine, era foarte bogat şi foarte mândru de părinţii săi, cu care se îmbăţoşa. Dumnezeu caută să îşi odihnească duhul său şi pe alesul său dar nu găseşte, în poporul său, nici un petec de pământ primitor. Nici o văduvă înlăcrimată. Nici un orfan sărac. Toţi sunt “bine”. Toţi sunt aşezaţi, cuminţi, la casa lor. Şi, când vine nenorocirea, seceta, foametea, nimeni nu tresare, nimeni nu se trezeşte, nimeni nu crede.
Dar cine sunt văduva şi orfanul? Credinciosul adevarat. Acesta este cel care este sărac şi plânge. Care însetează după apa cea vie a Duhului Sfânt. Biserica lui Dumnezeu, la „săracul acesta [care] a strigat“, aici se găseşte. Acolo poate Dumnezeu să lucreze, acolo poate proorocul să proorocească, acolo se săvârşesc minuni şi fapte dumnezeieşti.
„La nici una dintre ele nu a fost trimis Ilie, decât la văduva din Sarepta Sidonului”. La cea nebăgată în seamă şi lipsită de toată slava cea lumească. La cea care este considerată străină de Israel si de “sfintenia” poporului care “se culcase pe urechea” ca este ales, fără să mai si traiasca dupa poruncile lui Dumnezeu. La cea dispreţuită, aruncată, împinsă la marginile pământului.
Să vedem faptele văduvei, ca să înţelegem de ce Dumnezeu şi alesul său, după peregrinări, au găsit aici odihnă. A venit omul lui Dumnezeu şi ea l-a primit ca prooroc, deşi era gonit de toată lumea. A însetat şi, în plină secetă şi lipsă, i-a dat un pahar cu apă rece, lui, îngerului în trup de om. Când i-a fost cerută pâine nu a cârtit, ci şi-a dat pe faţă durerea sa, inima sa de mamă care vedea cum moartea îi strânge de gât copilul. Iar când proorocul i-a poruncit să facă pâine din pumnul de făină ce mai rămăsese, a crezut cuvântului său, a crezut că pumnul acela de făină nu se va sfârşi, împotriva tuturor logicilor omeneşti şi a experienţei fireşti.
Dar, mai ales, vedem credinţa smerită şi nefăţarnică a văduvei când îi moare copilul. Ce zice? Zice cumva că „Ţi-am primit proorocul Doamne şi Ţi l-am hrănit şi tu îmi răsplăteşti cu moartea copilului meu?” Nu, ci spune „Ce ai avut cu mine, omul lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi pomeneşti păcatele mele şi să-mi omori fiul?” (III Regi 17, 18). Pentru păcatele sale, aşa consideră văduva că a fost moartea copilului. Pentru că a înţeles, în faţa sfinţeniei, urmarea păcatului. Iar aprigul Ilie, cel ce a ucis cu mâna lui sute de prooroci ai lui Baal, îşi zdrobeşte inima sa şi cere de la Dumnezeu îndurare şi milostivire faţă de păcatele noastre, pentru că „mult poate rugăciunea dreptului”. Doi săraci, văduva şi proorocul Ilie, şi un Dumnezeu care învie sufletele cele omorâte de păcat pentru lacrimile şi pocăinţa văduvei şi pentru rugăciunea sfântă a omului Său.Aici, la Sarepta Sidonului, găsim Biserica lui Dumnezeu. Aici e adresa la care locuieste crestinul adevarat. Singurul intr-o lume pustiita de credinta…
Ne putem obisnui cu orice, chiar si cu minunile si suprafirescul, asa cum s-au obisnuit israelitii cu mana cereasca. Când pământul seacă, înceteaza o aparitie minunata, dar Domnul o înlocuiește cu alta, îl conduce pe Ilie catre o noua manifestare a puterii Sale si catre un nou exercitiu de credinta. Va urma încercarea de pe Muntele Carmel: uimi¬toarea biruinta a unui om singur asupra unei multimi, când Ilie urca pe Muntele Carmel, plecându-se la pământ și punându-și fata între genunchi (III Regi 18, 42). Aici sluga Domnului se face una cu pământul, pentru a cere si a primi fagaduinta Domnului.
Nu poate rezista decât cel ce poate să-și țină fruntea lipită de pământ. Ramane să aștepte ploa¬ia făgăduită de Dumnezeu, ploaia milostivirii, a împăcării, a redobândirii milei lui Dumnezeu, ca răspuns la rugaciuni¬le robului Sau. De jos, de la pamant, isi ridica spre Domnul mâinile credintei, vrând parcă să se țină de El până se va în¬deplini făgăduința. Din când în când, îl trimite pe un tanar sa se uite la cer. Prorocul isi continua asteptarea timp înde¬lungat, în genunchi, cu răbdare. In sfarsit, apare primul norisor. Așa se vădeste, pe Muntele Carmel, cu fata la pământ, în țărână, biruința credintei.
Seceta pe care Domnul o îngăduie pe pământ la rugăciunea Proorocului Ilie vădeşte că mai grea decât această secetă este seceta sufletească, a omului care nu cunoaşte drept pe Dumnezeu. Este seceta care nu înţelege în viaţă decât siguranţa de zi cu zi, conflictele de zi cu zi, dar nu poate să înţeleagă că viaţa înseamnă ca, asemenea Proorocului Ilie, noi să avem un dialog cu Dumnezeu, să înţelegem lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră şi în istorie. Fără asta suntem pământ secetos şi lipsit de roadă. După cum pământul în timpul lui Ilie n-a putut să aducă roadă, ci moarte, mureau oamenii, mureau dobitoacele , tot astfel sufletele noastre, dacă nu se adapă din apa dreptei credinţe, din apa Duhului Sfânt, nu numai că nu aduc viaţă şi dragoste în jurul lor, ci, neavând ele însele izvor de viaţă, se prăpădesc şi în jur emană moarte şi blestem. Şi vedem în jur familii chinuite, oamenii chinuiţi, care-şi duc întunericul minţii în patimi grele: beţie, droguri, curvie, ucidere de prunci și alte asemenea pe care le vedem în jurul noastre și ne mirăm de abuzurile care sunt, de nedreptăţile pe care le trăim, de faptul că apasă asupra noastră legi nedrepte.
Sfântul Proroc Ilie ne învaţă că şi noi, și în acest timp în care ne-a îngăduit să trăim, putem să avem un dialog cu Dumnezeu asemenea lui. După ce a certat poporul: Şchiopătaţi de amândouă picioarele! Haideţi să vă arăt care este Dumnezeul Cel adevărat: Dumnezeul meu, propovăduit de Ilie, sau dumnezeul proorocilor mincinoşi. Şi ne învaţă Proorocul Ilie si astăzi că nu-i de ajuns să credem într-un Dumnezeu sau în ideea de Dumnezeu sau credem şi noi într-un fel al nostru sau credem că-i bună orice fel de credinţă, și în Buddha, şi In Mahomed, şi în Confucius, şi în altfel de credinţe rătăcite de la adevăr. Nu-i de ajuns să credem că există o forţă, că există o stăpânire deasupra a ceea ce înţelege omul, ci trebuie să avem credinţa dreaptă pe care Însuşi Dumnezeu ne-a descoperit-o.
A luat Dumnezeu în istorie trup şi a vorbit cu omul ca să înţelegem puterea dreptei credinţe vestindu-ne cele ale Împărăţiei Cerurilor şi dându-ne credinţa cea dreaptă. Sf. Proroc Ilie ne vesteşte astăzi: Nu puteţi zidi nimic drept dacă nu aveţi această dreaptă credinţă, nu o înţelegeţi şi nu o păstraţi, pentru că tot ceea ce zidiţi nu este pecetluit de lumina şi viaţa ce vin de la Dumnezeu. Şi vedem că Ilie a luat piatră şi a zidit jertfelnicul lui Dumnezeu, piatra care trebuie să fie piatra dreptei credinţe a noastre. Şi acolo a pus jertfe peste piatră şi, ca să fie şi mai evidentă minunea, a stropit jertfa cu apă îmbelşugat încât şiroia apa deasupra jertfei, deasupra canalului făcut. Şi au făcut şi proorocii mincinoşi închinare de jertfa dumnezeului lor și a spus lor Ilie: Rugaţi-vă dumnezeului vostru, poate vă va răspunde cu foc şi va vădi, măcar în parte, adevărul credinţei voastre. Şi n-a fost nici strigare, nici răspuns, vădind că acolo unde nu este dreaptă credinţă şi dreaptă înţelegere nu este viaţă şi răspuns de la Dumnezeu.
De ce nu se mai întâmplă minuni vădite în sufletele noastre, în lumea noastră? Încă se mai întâmplă, dar sunt ascunse, pentru că nu le putem înţelege, pentru că noi nu hrănim în noi înşine această putere a dreptei credinţe și nu rodim decât sărăcăcios. Iată că, venindu-i rândul, Ilie face rugăciune scurtă, dar înflăcărată, ştiind că singurul Dumnezeu adevărat poate să învie cu foc şi cu lumină sufletul amorţit de întuneric şi de patimi. Şi, rugându-se, aţi auzit cum foc din cer a mistuit jertfa. Dar ce urmează e cutremurător şi de mirare, în zilele noastre, mai ales.
Ce a zis Proorocul Ilie? Când poporul s-a minunat, ca solzii ce au căzut de pe ochii lui Pavel mai târziu, tot astfel poporul s-a deşteptat şi a înţeles că într-adevăr şchiopăta de amândouă picioarele şi, văzând poporul deşteptat de forţă dumnezeiască, ce spune Ilie? Prindeţi toţi proorocii mincinoşi și ucideţi-i. Şi ne îngrozim astăzi. Asta nu-i cruzime? În ce fel într-adevăr, putem să primim lucrul acesta? iar mai târziu în istorie vedem că tot într-o împrejurare a adeveririi dreptei credinţe Sf. Nicolae îl pălmuieşte pe Arie. Şi iarăşi ne minunăm: este cruzime aceasta?
Iată dar că Dumnezeu Însuşi, îngăduind şi insuflând aceasta lui Ilie, ce-L slujea, ne vădeşte cât de importantă este dreapta credinţă în popor. Aşa cum omul vede că în via lui a izvorât lăstar sălbatic, îl dă afară, ştiind că de acolo nu mai izvorăşte rod bun, ba poate schimba toată via, aşa cum într-o grădină altoiesc pom cu mlădiţă nouă şi ard tot ceea ce e stricăcios şi arunc planta care s-a îmbolnăvit de mană, tot astfel procedează Dumnezeu în popor şi asta nu-i cruzime, după cum nu-i cruzime atunci când chirurgul taie un deget care s-a înnegrit de boală, ca nu cumva să mi se înnegrească toată mâna şi să mor sau să-mi taie mâna întreagă. Iată cât de importantă este puterea dreptei credinţe în viaţa noastră.
Slăvindu-l pe Proorocul Ilie, nu doar să ne temem superstiţios de el, că, dacă lucrăm, ne ia foc casa sau se întâmplă ceva. Într-adevăr, să nu lucrăm, in duminici si de sarbatori, într-adevăr, să-l cinstim; dar, mai mult decât atât, să înţelegem că şi astăzi, dacă vom fi drept credincioşi, Dumnezeu va lucra minuni în viaţa noastră, în familia noastră şi în lume, El va dezlega cele ale blestemului din viaţa noastră şi ne va da și nouă se vedem pe unde mergem, să înțelegem ceea ce poporul care a flămânzit vreme de trei ani, n-a înţeles. Poţi să chinui pe om îndelung şi nu înţelege, dacă sufletul s-a învârtoşat de necredinţă.
Să ne rugăm Proorocului Ilie şi lui Dumnezeu să nu rătăcim de amândouă picioarele pe acest pământ şi să adăugăm la puterea dreptei credinţe şi sărmana noastră nevoinţă de a nu păcătui în niciun fel cu gura noastră şi de a împărtăşi celorlalţi starea păcii lăuntrice. Dumnezeu să vă binecuvânteze, să vă ajute să rămâneţi în dreapta credinţă, rodnici şi, precum atunci când s-a vădit dreapta credinţă, Dumnezeu a trimis ploaie pe pământ, tot astfel, când se va lua gândul cel bun, să vă trimită Dumnezeu ploaia Duhului Sfânt, astfel încât în biserică să fiţi cu adevărat o altă familie, familia tuturor celor ce Îl mărturisim pe Dumnezeu ca Tată al nostru. Dumnezeu să vă ajute, să vă binecuvânteze”.
Ilie Tezvitene, nestricat făcându-te pe tine ca să nu vezi moartea, până ce vei propovădui tuturor sfârşitul” (stihire din slujba Sfantului Proroc Ilie) Cu toate acestea, sforţările lui Antihrist de a fi socotit drept adevăratul Mesia se vor lovi de o împo¬trivire neaşteptată şi totodată minunată, în persoanele a doi Prooroci ai Vechiului Legământ. Chiar acei doi Prooroci care prin voia lui Dumnezeu negustând moar¬tea, au fost luaţi la Cer până la o vreme, vor veni pe pământ înainte de sfârşitul lumii pentru a-şi împlini lucrarea şi a suferi moartea. Numele acestor Sfinţi Prooroci sunt Enoh şi Ilie. Domnul îi va trimite în Ieru-salim pentru a le da oamenilor din acele zile de pe urmă un ultim şi minunat avertisment împotriva înşelării care îi împresoară. Ei vor osândi fără oprelişte toată înşelarea lui Antihrist vreme de trei ani şi jumătate, cât va dura cea de-a doua perioadă a lui (Antihrist), în care se va pregăti să pună mâna pe puterea mondială. Nepu¬tând în acea perioadă să lepede înfăţişarea sa de blân¬deţe şi de bunăvoinţă până şi faţă de vrăjmaşii săi, lui Antihrist nu-i va fi cu putinţă să-i împiedice ori să ia nici un fel de măsură aspră împotriva Proorocilor. In zadar se silesc unii să tâlcuiască în chip alegoric această venire minunată a Sfinţilor Prooroci Enoh şi Ilie. Sfânta Scriptură şi Tradiţia Bisericii vorbesc cu precizie atât despre venirea lor reală pe pământ, cu şapte ani înainte de sfârşitul lumii, cât şi despre învierea şi luarea lor la Ceruri.In cartea Apocalipsei este scris:„Şi voi da putere celor doi martori ai Mei şi vor prooroci o mie două sute şaizeci de zile, îmbrăcaţi în sac. Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Dumnezeului pământului. Şi de va vrea cineva să-i vatăme, foc iese din gura lor şi-i mistuie pe vrăjmaşii lor; şi de va vrea cineva să-i vatăme, acela trebuie tot aşa să fie omorât. Aceştia au stăpânire să închidă cerul, ca să nu plouă ploaie în zilele proorociei lor, şi stă¬pânire au peste ape să le schimbe în sânge şi să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi. Şi dacă vor sfârşi mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei si-i va birui si-i va omorî” (Apocalipsa 11, 3-7).In cartea Proorocului Maleahi, unul dintre martori este numit în chip limpede:„Iată că Eu vă trimit pe Ilie Proorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare” (3, 23).
Sfinţii Părinţi Efrem Sirul (în cuvântul său despre sfârşitul lumii şi venirea lui Antihrist) şi Ioan Damaschin (in cuvântul despre Antihrist învaţă lămurit că acei „doi martori” (Apocalipsa 11,3) care vor veni înainte de sfarşitul lumii, sunt Sfinţii Prooroci Ilie şi Enoh. Tradiţia Sfintei Biserici Ortodoxe, exprimată în cartile noastre de slujbă, vorbeşte de asemeni de înţe¬legerea literală a proorociei Sfintei Scripturi cu privire la arătarea lui Ilie şi Enoh înainte de sfârşitul lumii, nedând nici un temei, de nici un fel, pentru o înţelegere alegorică. In Sinaxarul citit în Duminica lăsatului sec de carne se spune:„Cu şapte ani înainte (de sfârşitul lumii), după cum a proorocit Daniil, vor veni Enoh şi Ilie propovăduindu-le să nu-l primească (pe Antihrist). Antihrist îi va chinui şi le va tăia capetele” (Triodul). Iarăşi, în slujba Sfântului Prooroc Ilie, în stihira de la „Doamne, strigat-am”, cântăm: „Ilie Tezvitene, nestricat făcându-te pe tine ca să nu vezi moartea, până ce vei propovădui tuturor sfârşitul”, iar în tropar, Proorocul Ilie e numit „al doilea înaintemergător al Venirii lui Hristos“. In sedealna după polieleu cântăm: „Proorocul şi Inaintemergătorul Venirii lui Hristos, Ilie prealăudate“ ( Mineiul pe iulie).Tot în Minei citim:„Sfântul Ilie, Proorocul lui Dumnezeu, a fost răpit cu trupul într-un car de foc şi este viu până acum, păzit de Dumnezeu în locaşurile raiului.
Când vei auzi, de acum înainte, că Hristos a venit sau S-a ivit pe pământ, atunci să ştii că acela e Antihristul“ (Sf. Zosima de la Solovat) … Ilie A fost văzut în trup de cei trei Apostoli în vremea Schimbării la Faţă a Domnului pe Muntele Tabor şi iarăşi va fi văzut în trup de oamenii cei muritori înaintea Venirii celei de-a Doua pe pământ a Domnului. In acea vreme, cel care odinioară a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi de sabia lui Antihrist, nu numai ca Prooroc, ci şi ca Mucenic, şi va fi găsit vrednic de mai mare slavă de la Dătătorul de plată, Dumnezeu“.In „Prologul” aceleiaşi zile se spune: „Ilie va veni dimpreună cu Enoh înainte de a Doua Venire a lui Hristos, pentru a osândi nelegiu¬irea cea fără de margini a lui Antihrist şi a însufleţi evla¬via credincioşilor“.Totuşi, în ciuda tuturor acestor avertismente, marea majoritate a oamenilor, din pricina firii şi a cugetării trupeşti, nu doar că nu vor reuşi să priceapă deplina înşelare din purtarea exterioară a lui Antihrist, ci îl vor înconjura cu lauda şi preamărirea lor. Sfântul Efrem Sirul spune că atunci când popoarele şi seminţiile pământului vor vedea virtuţi şi puteri atât de mari în Antihrist, toate dimpreună se vor uni într-un cuget ca să-l proclame ocârmuitor, zicându-şi unii altora: „Oare se va mai găsi vreun alt om atât de bun şi drept?” Atât de profund va impresiona Antihrist lumea cu purtarea lui dinainte chibzuită, arătându-se pe sine pretutindeni drept trimisul dumnezeiesc, Mesia cel adevărat, încât poporul evreu, înaintea altora, îl va proclama drept cârmuitor al lor, dispreţuind cu totul prihănirile rostite împotriva lui de către Sfinţii Prooroci Ilie şi Enoh.
„Şi fu dacă văzu Ahav pre Ilie, şi zise Ahav către Ilie: «Au tu eşti singur cela ce îndărătniceşti pre Israil?» Şi zise Ilie: «Nu îndărătnicesc eu pre Israil, ci numai tu şi casa tătâne-tău, când lăsaţi voi pre Domnul Dumnezeul vostru şi ai mers dinapoia vaalimilor!»” (3 Regi, XVIII,17-18)
Putem înţelege din pasajul de mai sus cum „antiecumeniştii” sunt acuzaţi de către conducerea „ecumenistă” a statului de faptul că, prin atitudinea lor, provoacă sminteală şi răzvrătire în popor împotriva autorităţilor. Astfel se creează un „duşman al poporului”, exact cum au procedat mai târziu revoluţionarii masoni francezi şi comuniştii răsăriteni. Acţiunea „răzvrătitului” antiecumenist ar duce la consecinţe economice dezastruoase pentru stat şi naţiune. În realitate, vedem că astăzi ca şi ieri lucrurile stau exact invers: urgiile se abat asupra poporului tocmai datorită atitudinii de apostazie ecumenistă în care îi atrag conducătorii, sub pretextul „înfrăţirii”, al „reconcilierii”, al „păcii” umaniste, care să asigure bunăstarea şi fericirea pe pământ!„Şi acum trimite şi adună tot Israilul către mine la muntele Carmelului şi pre prorocii lui Vaal şi pre prorocii ruşinilor şi pre proorocii desişurilor 400 mâncând masa Iezavelii”. Şi trimise Ahav la tot Israilul şi au strâns pre toţi prorocii la muntele Carmelului. Şi se apropie Ilie către toţi şi zise lor Ilie: «Până când voi veţi şchiopăta pre amândouă fluierele voastre? De este Domnul Dumnezeu, mergeţi dinapoia Lui; iară de e Vaal acesta, mergeţi după el!» Şi nu răs¬punse norodul cuvânt.” (3 Regi, XVIII,19-21) A „şchiopăta pre amândouă fluierele” arată îndoiala în credinţă a dreptcredincioşilor (aici israeliţilor). În acest moment de derută duhovnicească ei nu sunt ancoraţi în nici una din cele două religii (confesiuni) antagonice: cea ortodoxă a lui Dumnezeu (aici mozaismul, iudaismul) şi cea eretică, eterodoxă (aici a lui Baal), ci umblă pe calea pierzătoare a „ecumenismului” sincretist. „Antiecumenistul” (aici proorocul) îi pune să aleagă tranşant una din ele, dar lipsa de credinţă a credincioşilor le paralizează opţiunea şi ei preferă să rămână în expectativă, să vadă „a cui e dreptatea”, şi chiar „cine e mai tare”.
„Şi zise Ilie către norod: «Eu am rămas proroc Domnului însumi; şi prorocii lui Vaal, 450 de oameni, şi prorocii desişului, 400.»” (3 Regi, 18, 22)
Scriptura ne înfăţişează ca înfricoşată pildă peste veacuri o situaţie limită când în poporul ortodox (aici israelitenii) credinţa ortodoxă are un singur reprezentant de seamă la vedere (vom vedea mai departe că mai existau în „catacombe”, adică ascunşi şi alţi autentici ortodocşi, ce nu erau cunoscuţi). Precedentul a existat şi s-a mai repetat în istoria Bisericii ( Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul)
După Sfantul Proroc Ilie Tesviteanul muntele Carmel e rar menționat în istoria biblică. De pildă Amos, amenințându-i pe idolatri cu pedeapsa lui Dumnezeu, le atrage atenția că nu vor scăpa, "chiar dacă s-ar ascunde pe vârful Carmelului". Isaia, descriind timpurile mesianice, spune că pustiul va avea "strălucirea Carmelului" . Cântarea Cântărilor nu poate folosi o comparație mai frumoasă pentru a o descrie pe mireasă: „Capul tău este cum e Carmelul și părul capului tău ca purpura împărătească".
Cel ce a fost înger în trup, temeiul proorocilor, al doilea Înaintemergător al venirii lui Hristos, Ilie Măritul, care a trimis de sus lui Elisei dar, goneşte bolile şi pe cei leproşi curăţeşte. Pentru aceasta şi celor ce-l cinstesc pe dânsul le izvorăşte tămăduiri. (troparul Sfântului și slavitului Proroc Ilie Tesviteanul).
Lumea în care trăim astăzi nu mai este lumea pe care Dumnezeu a creat-o la început, „bună foarte”, ci una alterată, deformată. Lumea creată de Dumnezeu, adică pământul şi toate cele existente pe el, în frunte cu omul, erau curate. Exista o deplină armonie între om şi Dumnezeu, între om şi om, între om şi natură, iar starea de fericire a raiului urma să fie extinsă pe tot pământul, sporind până la starea de împărăţie a lui Dumnezeu. Datorită păcatului primului om – Adam – lumea a ajuns într-o stare de nefericire, dezarmonie, degradare, suferinţă şi chin. Totuşi, în dragostea şi purtarea Lui de grijă, Dumnezeu nu a părăsit lumea, ci a căutat, când prin pedepse, când prin manifestări de bunătate, să o întoarcă către Sine. Atât în vechime, cât şi în prezent, Dumnezeu alege oameni cu care şi prin care poate comunica cu lumea, spre îndreptarea ei. Aceştia sunt Sfinţii.
De la începutul lumii, sfinţii şi drepţii au fost centrele de comunicare, bazele de emisie-recepţie, prin care Dumnezeu comunică cu omenirea. Toţi sfinţii din Vechiul şi din Noul Legământ au primit revelaţia de sus, au cunoscut voia lui Dumnezeu, şi împlinindu-o au vestit-o şi celorlalţi oameni. Aceeia azi să ne rugam Sfântului Ilie: Proorocule şi înainte văzătorule al lucrurilor celor mari ale lui Dumnezeu, Sfinte Prooroc Ilie cel cu nume mare, care cu cuvântul tău ai oprit norii cei curgători de apă, roagă pentru noi pe Unul, Iubitorul de oameni. Amin( postat pe fb de ioan monahul)