M-a întrebat un reporter: „Ce-i iubirea?”

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

M-a întrebat un reporter: „Ce-i iubirea?” I-am răspuns: „Mi-ai pus o întrebare dificilă. Iubirea nu se poate defini atât de ușor. Iubirea este un sentiment care se trăiește, în primul rând”. Și atunci să mergem la Scriptură.
 Ce spune Evanghelistul Ioan?
 „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8). Așadar, iubirea este esența existenței. Dar iubirea în înțelesul acesta e duhovnicească, dumnezeiască, ea îți dă putere să trăiești. Eu îi iubesc pe toți și mă declar cu recunoștință față de toți oamenii fiindcă mă acceptă să fac parte dintre ei! Pentru mine e un mare favor și o mare onoare că oamenii mă primesc să fiu și eu om între ei. Și aceasta îmi dă un sentiment de mare bucurie, un sentiment de mare dragoste, un sentiment de Trăiți frumos și-n bucurie 43 profundă milă. La mine niciodată nu începe iubirea decât de la milă. Dacă îmi este milă de un om, îmi devine și foarte drag. Și, har Domnului, de fiecare om mi-e milă. Că fiecare om e un chinuit, are crucea lui. Și din această milă vine respectul, dragostea. Iubirea este darul cel mai mare; din dragoste Dumnezeu a creat cerul și pământul.
Cum mai este numit Dumnezeu în cărțile noastre de cult? Vă aduceți aminte? „Iubitorule de oameni” – auzi cum Îl declarăm noi și cum Îl considerăm noi pe Hristos, pe Dumnezeu. Toți am zis cuvintele acestea de mii de ori, fără să le aprofundăm sensul adevărat, fără să ne dăm seama ce cuvinte extraordinare sunt. Asta-i calitatea lui Dumnezeu, că este iubitor de oameni. Pe măsură ce îmbătrânesc, pe măsură ce mă apropii de capătul drumului, tot mai mult pătrund aceste cuvinte. Și m-am gândit: „Dar cuvintele acestea le-am zis de atâtea ori; cum de nu le-am înțeles, iar acum le înțeleg?” Acesta este un dar de la Dumnezeu. Că alții, pe măsură ce îmbătrânesc, se prostesc! Asta-i nenorocirea cea mare! În loc să devină mai deștepți, mai înțelepți, să se îmbunătățească – că ăsta-i scopul și asta-i chemarea – devin tot mai răi și mai limitați. Un bătrân rău este cel mai urât lucru. Închipuiți-vă! Un bătrân mincinos, un bătrân desfrânat. Ce poate fi mai oribil decât așa ceva? Iată de ce Hristos a spus cuvântul acesta extraordinar: „Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra în ea” (Luc. 18, 17).

                                                                                                                       Iustinian Chira