Duminica inchinata Sfantului Ioan Scararul

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Saptamana a patra, Saptamana Injumatatirii Postului, este luminata de prezenta Sfintei Cruci, de care necontenit pomenesc slujbele bisericesti. „In mijlocul zilelelor infranarii, ajungand astazi cu puterea Crucii, sa slavim pe Cel ce S-a inaltat pe dansa, ca pe Mantuitorul si Dumnezeul nostru.“.

Sf. Cruce se afla pe iconostas in aceasta vreme, spre inchinarea credinciosilor: „Sa ne inchinam, credinciosii, preacinstitului lemn pe care S-a inaltat Facatorul tuturor.; veniti sa o sarutam cu frica si cu dragoste, luand de la ea dar luminos; izbavire de patimi, intarire si izgonire a toata puterea draceasca“.

Impreuna cu cinstirea Crucii se uneste si „tema saptamanii“: Pilda Vamesului si Fariseului, care din nou ne aduce aminte de primejdia mandriei si de folosul cel mare al smereniei. Faptele noastre cele rele sunt necontenit prilej de smerenie si a striga ca vamesul: „Nu cutez eu ticalosul, sa privesc cu ochii spre cer, pentru faptele mele cele viclene.“ (Duminica seara); caci „Facand vrednicia sufletului meu roaba patimilor, m-am facut ca un animal si nu ma pot uita spre Tine, Preainalte; ci plecandu-ma in jos, Hristoase, ca vamesul ma rog strigand catre Tine: Dumnezeule milostiveste-Te spre mine si ma mantuieste“ (Vineri seara).

Dar Mantuitorul ne-a invatat smerenia mai mult decat cu pilda Vamesului, cu insasi viata si smerenia Sa. De aceea: „De la Domnul, Cel ce S-a smerit pe Sine pana la moartea prin Cruce pentru tine, invatandu-te, suflete al meu, din inaltare smerenia si din smerenie inaltarea, nu te inalta pentru virtutile tale, nici nu te socoti pe tine drept sa osandesti pe aproapele tau ca fariseul cel laudaros; ci cu gandul plecat aducandu-ti aminte numai de pacatele tale, ca vamesul striga: Dumnezeule, milostiveste-Te spre mine pacatosul“ (Joi seara).

Prin smerenia Sa, Domnul ne-a lasat calea cea buna a smereniei: „Cale cea mai buna a inaltarii ai aratat, Hristoase, a fi smerenia, micsorandu-Te Insuti pe Tine si chip de rob luand, neprimind rugaciunea cea mult falnica a fariseului, iar suspinul cel umilit al vamesului primindu-l ca pe o jertfa fara prihana intru cele de sus“ (Luni, la Vecernie).

Incadrarea Duminicii Crucii de cele doua pilde evanghelice: a Fiului Risipitor (Saptamana a III-a) si a Vamesului (Saptamana a IV-a) are un adanc talc duhovnicesc. Crucea este, pe de o parte, semnul negraitei milostiviri si a dragostei fara margini a lui Dumnezeu, „Care asa de mult a iubit lumea, incat si pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat pentru dansa“ (Ioan 3, 16), iar pe de alta, este si semnul nemarginitei smerenii a Domnului, „Care S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte de Cruce“ (Filipeni 2, 8). Ceea ce Mantuitorul ne invatase cu cele doua pilde, ne-a aratat-o mai desavarsit cu moartea Sa pe Cruce. Smerenia si dragostea, care sunt plinatatea desavarsirii duhovnicesti si pe care le cerem cu atata staruinta de-a lungul postului, prin rugaciunea Sf. Efrem, ni le arata Domnul prin taina Crucii, pe care o cinstim in mijlocul postului.

Si ca o icoana vie a acestor mari virtuti, Duminica a IV-a, ne pune inainte praznuirea marelui Parinte si povatuitor duhovnicesc, Sfantul Ioan Scararul. Viata lui a fost ascunsa, smerita si aprinsa de dumnezeiasca dorire. Patruzeci de ani a trait sihastreste, pururea fiind aprins de ravna inflacarata si de focul dumnezeiestii iubiri. Toata petrecerea lui era in rugaciunea neincetata si in nemasurata dragoste de Dumnezeu. De aceea s-a facut pilda a toata virtutea si doctor sufletesc iscusit; plin de intelepciune, caci Duhul Sfant vorbea prin gura lui, ajungand ca o „stea neratacita si luminand pana la marginile lumii“ (Condac).

Bogatia acestei intelepciuni a adunat-o in vistieria duhovniceasca numita „Scara Raiului“, pe care a facut-o darul cel mai de pret al vietii calugaresti.

Alcatuita din 30 de trepte, dupa cei 30 de ani ai vietii smerite a Domnului, Scara sa ne urca din treapta in treapta de la cele pamantesti la cele ceresti. Fuga de lume, adica lepadarea de avutii, de rudenii si de sine insusi, intrarea sub ascultarea unui povatuitor iscusit, cainta cu lacrimi si aducerea aminte de moarte, tacerea, infranarea si lepadarea de toata grija cea lumeasca ne vor ajuta sa smulgem din radacina multimea patimilor din noi: lacomia, iubirea de argint, mandria, trandavia si celelalte si ne vor ridica spre agonisirea virtutilor duhovnicesti: blandetea, curatia, saracia, privegherea, smerenia, trezvia si rugaciunea, linistea si nepatimirea si cele trei mari virtuti teologice: credinta, nadejdea si dragostea.

Dupa ce el a urcat mai intai aceste minunate trepte ale sca-rii si a ajuns la capatul de sus, Sf. Ioan ne indeamna si pe noi: „Suiti-va, fratilor, suiti-va, punand suisuri in inimile voastre si luand aminte la proorocul care zice: «Veniti sa ne suim in muntele Domnului, si in casa Dumnezeului nostru» (Is. 2, 3).

Invatatura de taina a Scarii este: precum pe o scara suisul se face din treapta in treapta, tot asa si sporirea duhovniceasca nu se face la intamplare, ci cu pricepere, intr-o anumita si neintrerupta inlantuire de fapte, de-a lungul intregii vieti si sub indrumarea unui povatuitor incercat. De aceea si calea aceasta este potrivita vietii calugaresti si pentru calugari a fost scrisa Scara. „Cine este monahul credincios si intelept?“ intreaba Sf. Ioan si raspunde: „Acela care si-a pazit neatinsa arderea duhului si pana la sfarsitul vietii nu conteneste sa adauge in fiecare zi, foc peste foc, vapaie peste vapaie, silinta peste silinta, dorire peste dorire“.

Plina de dumnezeiasca intelepciune, Scara este povatuire iscusita pentru cei retrasi din lume, care voiesc sa se lase scrisi cu degetul lui Dumnezeu. De-a lungul celor 30 de trepte ale ei, vedem ca intr-o oglinda uneltirile dracesti ale pacatului, inlantuirea virtutilor si pe aceea a patimilor, cum sa invatam mestesugul cunoasterii de sine si al despatimirii, lucrarea virtutilor, care creste pe adevaratul monah din putere in putere, de la smerita ascultare pana la plinatatea cea mai de sus a dumnezeiestii iubiri.

Cuvintele ei sunt pline de miez duhovnicesc, simple si adanci, adevarate lozinci ale vietii duhovnicesti. „Monahul este adancul smereniei“, „monahul este o necontenita sila a firii“, monahul este o necontenita lumina in ochiul inimii. Smerenia este marea bogatie a monahului, camara a bunatatii, de care nu se pot apropia rapitorii. Smerenia si dragostea este sfintita doime: dragostea inalta, iar smerenia pe cei inaltati ii sprijina sa nu cada.

Indeletnicirea cea mai de seama a monahului este trezvia si rugaciunea. „Isihast este cel ce zice: Eu dorm, dar inima mea vegheaza“ (Cant. 5, 2). Rugaciunea este mijloc de cunoastere de sine, „oglinda monahului“, „bogatia monahului“, „cununa de pietre scumpe a monahului“, semnul dragostei sale fata de Dumnezeu; „iar daca vrei sa cunosti degraba folosul ruga-ciunii, sa se lipeasca pomenirea lui Iisus de rasuflarea ta“.



Toata lupta monahului este impotriva patimilor si pentru cunoasterea virtutilor:

- doctoria impotriva ingamfarii se cumpara cu aurul smereniei;

- cine si-a agonisit pomenirea mortii nu va pacatui in veac;

- ascultarea este mormant al voii;

- monahul neagonisitor este stapanul lumii;

- monahul trufas nu are nevoie de drac, fiindca el insusi este drac.

Nevointa trupeasca are multa putere impotriva dracilor, caci noroiul uscat nu mai atrage pe porci si nici trupul vestejit de nevointa nu mai odihneste pe draci.

Grija cea mare a monahului este sa scape de nesimtire, care „este moartea sufletului mai inainte de moartea trupului“ si sa-si agoniseasca nepatimirea, care „este invierea sufletului mai inainte de invierea trupului“. Iar podoaba cea mai de pret a lui este sfanta feciorie si curatie, „cine a agonist-o pe aceasta, acela a murit si a inviat si inca de aici a inceput nestricaciunea cea viitoare“.

Pentru nepretuitul ei folos duhovnicesc, Scara Raiului se citeste la sfintele slujbe de-a lungul Postului Mare si este cartea cea mai cautata, carte de capatai la ortodocsi. Iar izvoditorul ei, marele Avva Ioan Scararul, este cinstit de Biserica in fruntea tuturor marilor povatuitori si Parinti duhovnicesti.

Praznuirea lui la inceputul celei de-a doua jumatati a postului, ne pune inainte icoana de sfintenie si metoda mestesugita pentru dobandirea ei. Ca sa contemplam icoana si sa invatam din metoda si mai deplin arta duhovnicestii innoiri, sa ne incordam puterile si mai mult spre a rascumpara vremea putina care a mai ramas, intru ostenelile pentru despatimire si cresterea virtutilor mantuitoare.

„Cuvioase Parinte Ioane, ascultand glasul Evangheliei Domnului, ai parasit lumea, bogatia si marirea intru nimic socotindu-le. Pentru aceasta tuturor ai strigat: Iubiti pe Dumnezeu si veti afla har vesnic; nimic sa nu cinstiti mai mult decat dragostea Lui, ca sa aflati odihna impreuna cu toti sfintii, cand va veni intru marirea Sa. Cu ale caror rugaciuni, Hristoase, pazeste si mantuieste sufletele noastre“. (Vecernia duminicii).

Parintele Petroniu Tanase
Articol preluat din volumul “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”, Editura Doxologia