Sfântul Antonie cel Mare

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Astazi îl sarbatorim pe unul din cei mai mari sfinti ai Bisericii crestine: Sfantul Antonie cel Mare, unul dintre cei mai mari si mai vestiti calugari din primele veacuri. Si pana la el au existat pustnici, barbati si femei care, renuntand la bunurile lor si la bucuriile pamantesti, isi inchinau toata viata lor numai grijii pentru mantuirea sufletului, dar aproape toti acesti vrednici ostenitori pentru imparatia
lui Dumnezeu nu s-au departat prea mult de locul unde se nascusera. Sfantul Antonie cel Mare este printre cei dintai care s-au desprins cu totul de zarva si de patimile lumesti si s-au retras in adancul pustiei, pentru ca acolo, prin asprimea vietii, prin meditatie adanca si prin lucrul mainilor, sa traiasca din plin bucuriile intalnirii cu Dumnezeu inca din aceasta viata. Noi am pierdut acestă bucurie a cunoașterii și întâlnirii cu Dumnezeu, problemele și grijile lumii nebune ne-au departat de Dumnezeu.
În fericita si lunga sa viata, plina de truda aspra si de mare sfintenie, sfantul Antonie a scris putin, dar a invatat mult, nu numai cu cuvantul, cat mai ales cu exemplul propriei sale vieti. Ca scrieri ramase de la el avem: „Invataturile despre buna purtare a oamenilor, in 170 de capete”, care se gasesc in primul volum din Filocalie; sapte „Scrisori duhovnicesti”, pastrate in colectia Migne4; 40 de cuvinte si invataturi incluse in Pateric. Invataturile lui sunt practice, scurte si cu miez, izvorate din contactul lui direct cu realitatea vietii duhovnicesti. Ele sunt o calauza plina de lumina si pentru noi toti, cei de astazi, calauza si indemn spre imparatia cerurilor. Cu ingaduinta dumneavoastra, vreau sa va redau cateva cuvinte din invataturile sale, ca sa va trezesc dorul de a le cauta si de a le citi singuri, in casa si in singuratatea inimii dumneavoastra. „Fa bine celui ce-ti face rau, si-ti vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grai de rau pe vrajmasul tau catre nimeni, ci deprinde-te cu rabdarea, cu blandetea si cu smerenia”. „Iata semnele dupa care se cunoaste un suflet imbunatatit: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupatiile si intalnirile cu oamenii. Toate acestea se indrepteaza spre tot mai multa cuviinta. Caci mintea cea iubitoare de Dumnezeu se face străjer treaz si opreste intrarea patimilor si a rusinoaselor aduceri aminte(din viața și sulletele noastre”.

Discernamântul este definit de Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca dreapta măsură a tuturor lucrurilor. El este calitatea sau virtutea fundamentală, dată de Dumnezeu omului spre a fi însuşită şi cultivată. Este şi cea mai complexă şi greu de definit virtute, care le înmănunchează şi armonizează pe toate celelalte virtuţi. Ea este de fapt manifestarea unei stări de aşezare a sufletului întru smerenie, în credinţa, în pace, în bucurie şi în iubire, cu bună conştiinţă interioară, precum şi ştiinţa de a avea o relaţie dreaptă şi corectă, cu Dumnezeu, cu semenii şi cu toată creaţia.
Dar Sfântul Antonie, după cum vom vedea, avea război mare de la cel viclean. Odată, într-un moment de ispită, satana i-a spus: „Antonie, altul ca tine nu există. Eşti cel mai sfânt de pe pământ…”. Periculos gândul mândriei, care este începutul pierzaniei. Marele Antonie l-a izgonit. Însă a auzit atunci şi un alt glas de la Dumnezeu: Vrei să vezi cine este cel mai sfânt? Mergi jos în Alexandria (marea cetate în bogăţie şi stricăciune), şi acolo îl vei afla. Cuviosul coboară în Alexandria. Şi după ce a trecut de centru şi de părţile mărginaşe ajunge la un subsol. „Aici” – i-a spus îngerul Domnului – „locuieşte cel mai sfânt om din lume”. Când a intrat a văzut un cizmar. Tu ce faci?, îl întreabă. Cum vieţuieşti? Păi, mă trezesc dimineaţa şi îmi fac cruce. Îmi chem femeia şi copiii, facem rugăciune şi citim Evanghelia. Apoi vin aici la cizmărie şi muncesc. Din tot ce scot, dau şi la unul mai sărac. Plâng pentru păcatele mele şi cer mila lui Dumnezeu. Nu faci nimic altceva? Nimic altceva. Şi s-a minunat Marele Antonie și a gândit poţi să te duci în Sfântul Munte şi să pustniceşti într-o peşteră, şi totuşi să te duci în iad. Şi se poate să rămâi în cel mai stricat oraş (cea mai stricată societate) şi să trăieşti nu numai cu înţelepciune, ci şi în feciorie.
Păstrarea şi cultivarea acestei regine a virtuţilor, dreapta măsură, este foarte importantă în viaţa personală pământească a fiecărui om, şi cu atât mai mult în viaţa sa duhovnicească prin care se lucrează mântuirea, fericirea şi înveşnicirea sa.
Dacă preabunul Dumnezeu din nemărginită iubire a creat cu multă înţelepciune şi măiestrie, atât cele văzute cât şi pe cele tainice şi nevăzute, care laolaltă încântă, minunează şi bucură sufletul şi mintea omenească până la extaz, nu mai puţin ne uimeşte prin înţeleapta şi plină de iubire a Sa purtare de grijă faţă de lumea creată, şi în special faţă de Biserica Sa cea sfântă pe care o conduce spre desăvârşire şi mântuire în veşnicia nesfârşită şi fericită.
Dacă până la edictul de la Milano din anul 313, martiriul era considerat o formă a desăvârşirii creştine, ba chiar devenise un ideal popular pentru creştinii din Biserica primară, prin libertatea şi oficializarea cultului creştin, date prin sfântul împărat Constantin cel Mare, Dumnezeu descoperă încă o cale de desăvârşire, aceea de martiriu perpetuu, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu duhurile răutăţii, cu ispitele lumii şi ale cărnii, cristalizată mai apoi sub forma şi numele de monahism.
Această formă de vieţuire a fost practicată în vechime de câteva mari figuri ale Vechiului Testament, ca profetul Ilie Tezviteanul, marele preot Melchisedec şi Sfântul Ioan Botezătorul, dar şi de Mântuitorul Iisus Hristos în cele patruzeci de zile petrecute în post şi rugăciune, în pustia Carantaniei (Matei cap. 4 versetele 1-10).
Modelul deplin însă al acestui tip de vieţuire creştină, Mântuitorul Iisus Hristos avea să-l arate în persoana sfântului Antonie cel Mare Egipteanul, trăitor între anii 250 şi 355 ai erei creştine şi care avea să fie considerat părintele şi începătorul monahismului. În setea sa de desăvârşire, de parcurgere a drumului de la chip la asemănare, într-un mod cât mai direct şi în acelaşi timp ireversibil, într-o cât mai deplină siguranţă, omul credincios are neapărată nevoie de un model şi de un îndrumător. Dacă în viaţa profană drept modele se disting persoane cu capacităţi geniale sau cei care se consacră în totalitate unui anumit domeniu din ştiinţă, cultură sau artă, în viaţa creştină sau duhovnicească, modelul suprem este desigur Fiul lui Dumnezeu înomenit. Dar mai sunt şi cei care urmează în totalitate modelul Său evanghelic de gândire şi de trăire, consemnat de către sfinţii apostoli în scrierile lor şi practicat în tradiţia Bisericii într-o nemijlocită şi continuă comuniune cu El, prin mijlocirea harului Sfântului Duh.
Între sfinţii care I-au urmat exemplul şi cuvântul, făcându-se model al tipului de viaţă însingurată, liber de orice grijă şi posesie materială, ajungând prin despărţirea de toţi, pentru Dumnezeu, la unirea cu toţi prin El, avva Antonie cel Mare se va distinge tocmai pentru darul discernământului cu care şi-a orânduit viaţa, iar mai apoi i-a călăuzit şi pe alţii, doritori de a urma în vieţuirea lor această cale.
În scrierile hagiografice, patristice sau filocalice avva Antonie este numit adesea fericit, tocmai pentru felul în care a înţeles chemarea lui Hristos, urmându-o cu iubire, cu credinţă, cu râvnă şi pricepere. S-a socotit fericit pentru darul de a cunoaşte Calea, adică persoana lui Hristos, poruncile şi sfaturile Lui, precum şi pentru darul, ştiinţa şi puterea de a le păzi şi a le îndeplini cu sfinţenie (Lc 8, 21).
Născut într-o familie evlavioasă şi înstărită, din Egiptul de mijloc, copilul Antonie, pe lângă calităţile native deosebite, are parte de o educaţie creştină sănătoasă, într-o atmosferă de profundă şi autentică evlavie. Pentru a nu se perverti în şcolile laice păgâne, părinţii săi l-au învăţat carte acasă, sau la biserică buchisind slovele din textele cărţilor sfinte. Rămas orfan de părinţi şi moştenind o avere îndestulătoare, la vârsta de optsprezece ani tânărul Antonie aude într-o duminica la slujba din Biserica satului cuvintele Mântuitorului: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer” (Mt. 19, 21). El procedează întocmai, partea lui de avere împărţind-o săracilor, iar pe sora sa mai mică o încredinţează unei comunităţi de fecioare evlavioase, care ulterior vor deveni călugăriţe, împreună cu partea ei de avere.Viitorul mare avva Antonie se arată încă de tânăr, un magistru în ştiinţa alegerii părţii celei bune (Lc. 10, 42). Ştie să se debaraseze încă de la început de lucrurile nefolositoare vieţii. Orice grijă justificată sau mai puţin motivatoare pentru lucruri, locuri, persoane sau situaţii, este o frânare a dorinţei de desăvârşire, care treptat paralizează voinţa şi stinge flacăra duhovnicească, precum şi elanul celui pornit pe cale.
Avva Antonie nu se complică, încă de la început îşi rânduieşte cu înţelepciune lucrurile şi păşeşte liber, fericit, pe noul drum, care îi stă înainte. Îşi începe viaţa sihăstrească în propria sa locuinţă, iar mai apoi se retrage la marginea satului. Cunoscând şi alţi pustnici, culege de la ei ca o albină cuvinte de înţelepciune şi fapte de virtute. Vreme de cincisprezece ani uceniceşte în special pe lângă un pustnic bătrân, de la care deprinde lupta grea cu duhurile răutăţii, cu patimile sufletului şi ale trupului, postind, priveghind, rugându-se şi meditând. În puterea vârstei intră într-un mormânt părăsit unde trăieşte singur vreme de treizeci şi cinci de ani. Aici, prin răbdare, tenacitate, curaj şi perseverenţă poartă lupte dramatice cu duhurile satanei şi cu propriile sale patimi, lupte din care, cu ajutorul Mântuitorului şi al harului Său, iese mai mult decât biruitor. Luptele sale victorioase vor dovedi pentru totdeauna caracterul fantasmagoric şi iluzoriu al nălucirilor satanei, care pier „precum se risipeşte fumul şi se topeşte ceara la căldura focului”, în faţa unei credinţei puternice, a rugăciunii, a postului, a smereniei, şi în faţa semnului sfintei Cruci.
Luptele biruitoare ale sfântului Antonie împotriva duhurilor satanei, vor fi până la sfârşitul veacurilor un izvor de tărie şi de încurajare pentru monahi şi pentru creştini, dar şi o sursă de inspiraţie pentru arta şi cultura creştină. Prin modul său de viaţă, sfântul Antonie a fascinat şi a atras mii de discipoli care i-au urmat exemplul, dând fiecăruia învăţături şi sfaturi potrivit cu vârsta, puterea şi capacitatea lui. Înconjurat de numeroşi ucenici, a petrecut o vreme în muntele Pispir, iar mai apoi s-a retras într-un munte de lângă Marea Roşie, care astăzi îi poartă numele şi unde a rămas până la sfârşitul vieţii, coborând doar la anumite perioade de timp pentru sfătuirea şi îmbărbătarea ucenicilor săi. S-a săvârşit din aceasta viaţă, la vârsta de o sută cinci ani fără să fi fost bolnav vreodată, în ciuda luptelor duse şi ascezei severe, lăsând celor doi ucenici apropiaţi, avva Macarie şi avva Serapion hainele sale sfinţite, precum şi porunca de a-i ascunde trupul spre a nu fi cinstit şi venerat de creştini. Ucenicului iubit şi totodată biograful său, sfântului Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei, îi va lăsa mantia sa.
Chiar daca Sfantul Antonie cel Mare isi incheiase calatoria pamanteasca de cateva decenii, viata sa, scrisa de Sf. Atanasie cel Mare, a ramas un izvor de apa vie, prin care cei care inseteaza dupa desavarsirea intru Domnul isi ostoiesc setea si isi limpezesc pornirile inimii. Viata Sfantului Antonie atragea pe multi pe calea catre Hristos, astfel incat marele pustnic continua sa plineasca manastirile si pustiurile cu nevoitori, prin exemplul trairii sale. Mare fusese lucrarea sa in timpul vietuirii pamantesti, dar poate si mai mare a fost influenta pe care a exercitat-o dupa trecerea sa la Domnul, prin lucrarea ucenicului sau, Sf. Atanasie.
Cu sfantul Antonie s-a implinit inca o data cuvantul Evangheliei: „Ca nu se poate ascunde cetatea care sta deasupra muntelui”. Caci, pe cat se afunda mai in adancul pustiei, ascunzandu-se de oameni si pornind in viata cea sfanta, cu atat mai mult se auzea despre el. Si il cautau mai ales necajitii lumii acestia, bolnavi de tot felul, dar si suflete dornice de calauza sigura spre imparatia lui Dumnezeu. Mai ales prin el, dar si dupa el, pustiurile sterpe ale Tebaidei Egiptului au inceput sa se umple cu schituri si cu manastiri in care multimi nenumarate de tineri si varstnici duceau o viata asemenea ingerilor, sub inraurirea duhovniceasca a marelui Antonie. Pe drept cuvant el a fost numit „Parintele Parintilor“.
A murit la 105 ani, pe 17 ianuarie 356. A fost inmor¬mantat asa cum a dorit el. Dar peste cinci ani, sfantul sau trup a fost gasit neputrezit si a fost stramutat cu mare cinste in Alexandria, iar apoi, la anul 635, la Constantinopol. Mai apoi, in timpul cruciadelor, a fost dus in sudul Frantei, in orasul Arles, savarsind pretutindeni multe minuni.
Viata lui cuprinsă în 94 de capitol a fost scrisa de ucenicul său Atanasie. Din scrierea sfântului Atanasie reiese într-un mod foarte limpede discernământul şi iscusinţa cu care sfântul Antonie cel Mare şi-a purtat crucea în această viaţă, a purtat războaie dramatice cu duhurile satanei, cu patimile şi cu ispitele acestei lumi, biruind cu ajutorul lui Dumnezeu şi ajungând la vârsta şi măsura bărbatului sfânt şi desăvârşit în toate virtuţile. Sfaturile sale consemnate în primele pagini ale Patericului, precum şi cele cuprinse în vol. I al Filocaliei sunt foarte actuale şi aplicabile în viaţa duhovnicească a fiecărui creştin. A avea în minte şi în suflet întotdeauna prezenţa lui Dumnezeu, a urmări ca în toate faptele tale să ai mărturia sfintelor Scripturi, precum şi îndemnul de a fi statornic în gândurile, cuvintele şi activităţile tale, reprezintă definiţia în sinteză, a unei vieţi trăite în Hristos. Ea este valabilă în orice timp şi în orice loc, experimentabilă pentru orişice creştin şi în acelaşi timp aducătoare de multă linişte, pace, siguranţă şi libertate duhovnicească. A şti că recunoaşterea neştiinţei, a neputinţei, a păcătoşeniei, duce la adevărata cunoştinţă de Dumnezeu şi a legii Lui, la puterea de a îndeplini voia Lui spre slava Lui şi binele semenilor, la curăţirea de păcate şi la sfinţenie; A şti că în această lume este o înşelare să crezi că se poate sluji la doi stăpâni, a încerca să slujeşti în paralel lui Dumnezeu şi mamonei, ce duce la sfâşieri lăuntrice, la ruperea sufletului de către draci, după exemplul tânărului candidat la călugărie pe care avva Antonie l-a trimis la măcelar; a şti să priveşti întotdeauna viaţa cu toate particularităţile ei generale şi esenţiale, a urmări şi a face întotdeauna binele, a nu pregeta, dar şi a şti unde şi când să te opreşti; a descoperi în tine şi în alţii false virtuţi, a nu le idolatriza, şi prin aceasta a cădea în mândrie pierzătoare, a nu crede în vise şi năluciri diavoleşti; a şti că munca cinstită şi rugăciunea sunt caracteristicile fundamentale ale fiinţei umane în dubla ei ipostază suflet-trup; a lucra cu sârg până la ultima suflare în ogorul sufletului şi al vieţii, şi a nu aştepta răsplată, ba, din contră, ispită şi încercare; a şti că statutul de creştin reiese din împlinirea cuvintelor cheie ale Evanghelie, ca: iubirea vrăjmaşilor, netemerea de moarte, a urma sărăciei şi smereniei lui Hristos.
A nu răspunde răului cu aceeiaşi monedă este meritoriu, dar este doar măsura Legii lui Moise, iar a nu putea nici atât, arată pruncia şi neputinţa duhovnicească şi nevoia de rugăciune. A prefera şi a alege întotdeauna smerenia, care poate trece peste toate cursele şi ispitele celui rău toate acestea şi multe alte cuvinte folositoare le vom găsi în scrierile din Pateric, consemnate în dreptul Avvei Antonie, precum şi în Filocalia vol. I.
Împreună cu Domnul a trăit pe pământ prin credinţă, ascultare şi iubire jertfelnică, împreună cu El se veseleşte acum în cer. Vesel, blând, politicos, dornic de a-i sluji pe oamenii din vremea sa, Dumnezeu i-a împlinit dorinţa, sfinţindu-l. A face binele conform psalmistului, înseamnă a rămâne prezent prin amintirea faptelor bune, pe întreg cuprinsul istoriei, iar marele sfânt Antonie rămâne contemporan cu noi şi cu toate generaţiile.
În Alexandria existau înţelepţi, care citeau multe cărţi. Aceştia au auzit de faima lui şi nu se pricepeau cum un analfabet reuşise să ajungă la astfel de măsuri. S-au dus deci şi l-au aflat în pustie. Îl întreabă: Noi ne ostenim citind pe Platon, pe Aristotel, pe atâţia înţelepţi. Tu ce cărţi citeşti?; Eu, zice, studiez cărţile pe care voi nu le băgaţi în seamă; Care sunt aceste cărţi?; Sunt cărţile lui Dumnezeu care se află înaintea noastră. Prima carte este soarele care ne luminează ziua, ne încălzeşte, ne dăruieşte viaţă. „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale”. „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina…” (şi până astăzi, într-adevăr, ştiinţa nu şi-a spus ultimul cuvânt, ci încă studiază soarele). Altă carte este luna cu lumina ei smerită din timpul nopţii. O carte este şi pământul pe care locuim. O carte este marea cea mare şi nesfârşită. O carte sunt râurile, carte sunt plantele şi arborii, carte animalele şi păsările, carte toate acestea de la cele mai mici până la cele mai mari. Carte este natura. Acestea sunt, zice, cărţile pe care le citesc şi le studiez. Şi mă minunez şi zic şi eu: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti singurul Dumnezeu care faci minuni” (Psalmul 76, 14-15). Au rămas uimiţi şi au plecat gânditori.
Faima Marelui Antonie a ajuns până la Constantinopol. Constantin cel Mare s-a minunat de el şi i-a trimis o scrisoare. Când a ajuns scrisoarea în pustie ucenicii îi spuneau: Cât de mult îl preţuieşte împăratul pe dascălul nostru! Marele Antonie a spus: Vă minunaţi că un împărat pământesc mi-a trimis o scrisoare? Să vă minunaţi că Împăratul celor ce împărăţesc şi Domnul celor ce domnesc, înaintea Căruia toţi împăraţii sunt un zero, ne-a trimis scrisoare. Şi scrisoarea lui este Sfânta Scriptură. O citim oare cu un interes asemănător?
În vremea Marelui Antonie trăia în Alexandria un teolog orb. Se numea Didim şi ştia pe dinafară Sfânta Scriptură. Aşadar Marele Antonie l-a întâlnit şi îi zice: „Să nu te întristezi că nu ai ochi trupeşti. Astfel de ochi au şi muştele, şi ţânţarii, şi toate animalele. Tu ai alţi ochi, ochi îngereşti, care Îl văd pe Dumnezeu şi lumina Lui”. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Astăzi oamenii sunt orbi. În atâtea mii câţi văd? Unuia din cei care au venit şi l-au cunoscut de aproape, Avva Sisoe i-a spus: Dacă aş fi avut un gând de-al lui Antonie, „m-aş fi făcut cu totul foc” (9 Filocalia 1, 664). Mă minunez, zice, de Marele Antonie. Noi nu ne gândim la Dumnezeu, pe când el continuu se gândeşte la El. Dă-mi, zice, Dumnezeul meu, un gând din gândurile pe care le-a avut Sfântul Antonie şi mă voi face „cu totul foc”.
Sfântul Antonie a trăit în epoca ereticilor arieni şi lupta împotriva lor. În principal însă lupta împotriva satanei în pustie. Şi iată că a ajuns să treacă de 100 de ani. Ce mânca? Era un mare postitor. Mânca foarte puţin şi bea apă din Nil. Hai să vedem dacă tu cu biftecurile tale, vei trăi 105 ani, cât a trăit Marele Antonie! Astăzi programul oamenilor este: „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13; I Corinteni 15, 32). Este epoca consumismului. Dar postul este medicament al longevităţii. Longevitatea depinde deci şi de noi.
Aceste puţine cuvinte am vrut să le spun dragostei voastre. Şi acum noi ce trebuie să facem? Sfântul Antonie a auzit o singură dată cuvântul Evangheliei şi l-a împlinit. Noi le auzim, le auzim, şi nu credem în cuvintele lui Dumnezeu. Cosma Etolianul spune completându-l pe Sfântul Antonie: „Îţi spune Hristos să vinzi toate averile tale şi să le dai săracilor, dar tu nu o faci. Ei, atunci fă altceva: dă jumătate. Nici asta nu o faci? Atunci dă o zecime. Nimic!”. Dovadă, când se face colectă: oamenii nu răspund la nevoile altora. Dacă împlinim Evanghelia lui Hristos, ajunge; nu avem nevoie de alte „evanghelii”; nici a lui Nietzsche, nici a lui Lenin, nici a lui Marx, nici a oricărui altuia. Dacă împlinim toţi Evanghelia lui Hristos, mici şi mari, săraci şi bogaţi, planeta noastră ar putea să hrănească o mulţime de patru ori mai mare. Însă acum oamenii mor de foame în multe părţi ale lumii.
Frati crestini, desi de atunci, de cand a trait el, sunt aproape 1700 de ani, iata, sfantul Antonie cel Mare continua sa fie foarte prezent in viata noastra. Dumnezeu Insusi a ajutat si a lucrat asupra acestei popularitati a sfantului Antonie cel Mare, pentru ca, desi a stat ascuns in pesteri, in morminte, in adancuri de pustie si in munte, vestea despre el s-a auzit in toata lumea crestina. Acest urias al Duhului Sfant, care ii facea de ras pe diavoli si diavolii fugeau de el, acest Parinte al Parintilor si astazi face foarte multe minuni, atunci cand ne rugam cu credinta, cu incredere in puterea lui Dumnezeu si in rugaciunile lui. Pe acest puternic al duhului sa-l aveti la inima si sa va rugati lui, pentru ca el nu se afla undeva departe, la distanta de 1700 de ani, ci este foarte aproape de noi; el aude ce vorbesc eu acum. Sa-l aveti la inima si, de cate ori puteti, cititi si Acatistul lui, cu toata atentia si cu toata credinta, pentru ca ne poate ajuta cu adevarat. Aşadar, să trăim după Evanghelie după cum ne-a spus Marele Antonie. Şi să ne rugăm să ne învrednicească să sărbătorim sfânta lui pomenire. Amin.(postat pe fb de ioan monahul)