Sfantul Nicolae

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....
Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...



La Multi Ani celor care poartă numele Sf. Ierarh Nicolae ! La multi ani creștini!
Sfântul Ierarh Nicolae este unul dintre cei mai mari şi mai populari sfinţi ai Bisericii.
Sfântul Ierarh Nicolae este astazi numit al doilea Înaintemergător, prieten şi laudă a apostolilor, după cum se spune în Acatist, întâi stătător al ierarhilor, el se bucură de o mare iubire şi cinstire din partea credincioşilor, poate imediat după Maica Domnului, alături de Botezătorul Ioan şi mai marii apostolilor sfinţii Petru şi Pavel. S-a născut în jurul anului 260, în Asia Mică, în localitatea Patara, provincia Mira Lichiei, din părinţi înstăriţi şi evlavioşi, Teofan şi Nona. Din copilărie s-a arătat un ales al lui Dumnezeu, deoarece prunc de sân fiind, nu primea să fie alăptat în zilele de post, miercurea şi vinerea. Crescând, evita jocurile copilăreşti, petrecând ore şi chiar zile de-a rândul în meditaţie şi rugăciune. A primit o aleasă educaţie, fiind dăruit de Dumnezeu cu o minte luminată şi cuprinzătoare, dar înţelegând deşertăciunea şi limitele ştiinţelor şi ale înţelepciunii profane s-a îndreptat spre arena desăvârşirii duhovniceşti – viaţa monahală. Studiind şi meditând profund asupra textelor Sfintei Scripturi în general şi a Sfintelor Evanghelii în special, a înţeles sensul vieţii, vocaţia şi chemarea omului de a trăi în dreapta credinţă, în dreapta relaţie şi înţeleapta iubire, cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu întreaga fire. Din viaţa sa de totală slujire şi jertfelnicie evanghelică, două virtuţi atotcuprinzătoare se evidenţiază. Iubirea de Dumnezeu, adică de Hristos, de adevăr şi de sfintele Lui învăţături, iar a doua iubirea sa de oameni materializată prin fapte de milostenie şi sprijinirea necontenită a celor sărmani. Prima virtute reiese din viaţa sa ascetică dedicată postului, privegherii, rugăciunii, studiului Scripturii şi din râvna apostolică a propovăduirii evangheliei. Era atât de adânc cunoscător al dogmelor ortodoxiei, de trăitor şi propovăduitor al acestor adevăruri, încât troparul îl numeşte „îndreptător credinţei”. Îndreptător şi păzitor al credinţei, Sfântul Nicolae arată creştinilor din toate veacurile şi din toate timpurile, că nu poate fi o trăire creştină autentică decât fundamentată şi ancorată în adevăr, care este însuşi Hristos. Numai o dreaptă relaţie cu Hristos şi Evanghelia Sa, ne dă calitatea de fii ai Tatălui Ceresc, trăitori şi împlinitori în Duhul Sfânt, ai poruncilor Sale. Participarea la viaţa Bisericii, la viaţa lui Hristos, este o participare la viaţa Sfintei Treimi şi trăire anticipată, la o oarecare măsură a vieţii din împărăţia cerească, întreţinută aici pe pământ prin starea de rugăciune şi alte fapte bune. Iubirea sa de adevăr, de ortodoxie, a mers până la jertfă, purtând lanţuri şi pătimind torturi pentru iubirea lui Hristos şi adevărul Său, ortodoxia. Când preotul şi filosoful eretic Arie, în logica sistemului filosofiei sale, l-a coborât pe Hristos de pe scaunul său de Dumnezeu la treapta de făptură, sigur una superioară, sfântul Nicolae i-a ars o palmă părintească, pentru a-l trezi la realitate: cu asfel de lucruri nu se glumeşte! Fapta a plăcut lui Hristos, dar ereticul,din păcate, tot eretic a rămas. A doua mare virtute şi calitate a Sfântului Ierarh Nicolae, este iubirea de oameni. Urmând lui Hristos, Care din iubire de oameni S-a întrupat, a flămânzit şi a însetat, a primit insulte, bătăi şi scuipări, sfârşind prin moartea ruşinoasă de pe Cruce, Sfântul Nicolae, „şi-a pus sufletul pentru poporul său” .



Luând apărarea celor slabi şi neajutoraţi, „a scăpat pe cei nevinovaţi din moarte” arătându-se în vis împăratului Constantin şi guvernatorului Avlavie, mustrându-i pentru fapta nedreaptă de a fi condamnat la moarte oameni nevinovaţi, pe care i-a şi eliberat. A „plinit evanghelia lui Hristos” mai ales prin mila şi milostivirea sa faţă de sărmani, izvorâte din bunătatea sufletului său.
Sunt unii oameni care din fire iubesc insingu¬rarea, oameni modesti, tacuti. Acestia nu se la¬sa cuprinsi de bucurie peste masura, de placeri prisositoare, in chip firesc se indeletnicesc mai mult cu ei insisi, rareori stau de vorba cu cineva, fug de gloata cea zgomotoasa, de lumea razvratita. Toate acestea sunt de laudat, dar daca oame¬nii cu pricina le indeplinesc doar din inclinare fireasca, doar pentru propria lor placere, pentru propria lor liniste, aceasta stralucita infatisare poate fi mai apoi pierzatoare. Ei sunt ca cei ce in adevarurile Evangheliei cred doar din prejude¬cata, fiindca, din fericire pentru ei, au crezut in ele tatal lor, sau bunicul lor, sau invatatorul lor. Dupa cum acestia din urma nu au credinta ade¬varata, vie, nici cei ce implinesc anumite indato¬riri crestine doar pentru ca se potrivesc cu incli¬narile lor nu inalta inaintea lui Dumnezeu nici o jertfa bineplacuta a supunerii.
Cel cu adevarat cucernic jertfeste pentru Dumnezeu totul, paraseste casa parinteasca, isi paraseste copiii, soata, averea, se paraseste pe si¬ne insusi, ca sa-L dobandeasca pe Dumnezeu.Ce e cucernicia? Greu de cuprins noima aces¬tui cuvant intre hotarele unei definitii; insa va fi destul daca vom cerceta trasaturile de obste si cele mai insemnate.



Viaţa Sfântului Nicolae este plină de sfinţenie şi de virtuţi evanghelice. Toată viaţa sa este o „bună-mireasmă a lui Hristos”. S-a arătat cu adevărat „mai-mare” şi „păstor bun”, adică povăţuitor duhovnicesc al ortodocşilor. Nu trebuie să ne scape niciodată din conştiinţă, fraţii mei, că este poruncă a Sfântului Duh să avem încredere în povăţuitorii noştri duhovniceşti şi, fireşte, să ne supunem lor. Acesta constituie unul din principiile cele mai de bază în spiritualitatea ortodoxă. Biserica noastră, în fiecare neam, se îngrijeşte ca această ascultare să fie îndeplinită de către toţi membrii ei, atât în ceea ce priveşte credinţa ortodoxă, cât şi în ceea ce priveşte morala creştină, care sunt propovăduite de către păstori, „mai-marii”, adică clericii care sunt şi responsabili.
Atunci când turma simte că „păstorul ei” nu întruneşte condiţiile Bunului Păstor şi nu aplică poruncile în răspunderile sale pastorale, ea se limitează doar la o „ascultare exterioară”, fără să simtă cinstirea ce izvorăşte din interior şi care este inspirată în suflete de către autenticitate. Cine poate să nege că există astfel de cazuri care rănesc trupul Bisericii noastre în fiecare epocă? Şi, fireşte, cauza nu este întotdeauna turma, care, într-adevăr, în ciuda lipsurilor sale, caută păstori destoinici şi sfinţi care să-şi arate iubirea lor, priveghind „pentru sufletele pentru care vor da seama”. Dar, vai!, există încă un caz foarte tragic atunci când „păstorul”, „cu capul descoperit”, abătându-se cu totul de la calea binecuvântată a misiunii sale, predică în plan dogmatic, rătăciri şi erezii, iar în morală, aprobă abateri şi fapte trupeşti, ca şi vechii nicolaiţi, care în cele din urmă conduc sufletele la distrugere şi la iad. Se înţelege că în astfel de cazuri, nu numai că ascultarea şi încrederea turmei nu zideşte, ci se impune să se aplice procedurile nomocanonice prevăzute, iar respectivii să fie scoşi în afara turmei ca „un păstor năimit şi rău”. Ne-ar trebui multe pagini dacă am dori să ne referim pe larg la exemple de personae. Ereziarhul Arie constituie exemplul clasic al tuturor celor menţionate. Iar Sf. Nicolae, cinstit astăzi, fiind conştient de misiunea sa, ca un păstor adevărat, împreună cu ceata dumnezeieştilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic din 325, de la Niceea, a condamnat erezia şi pe ereziarh, arătându-se pe sine ca „îndreptător credinţei” pentru totdeauna în întreaga pleromă a Bisericii noastre.
Minunata viaţă a sfântului, pe care va trebui să o studiem, şi în acest punct este cu desăvârşire deosebit de didactică şi de emoţionantă. Pentru aceasta, fraţii mei, este nevoie să cunoaştem credinţa noastră ortodoxă, să o trăim conştient, şi ca o „turmă cuvântătoare” să ne încredinţăm „păstorilor celor buni”, care priveghează, care se ostenesc şi care sunt gata să-şi dea şi viaţa lor pentru turma pe care le-a încredinţat-o iubirea lui Dumnezeu. Este necesar să subliniem acum că nu datorăm ascultare şi nu ne vom încredinţa oamenilor care şi-au pierdut „buna mărturie din afară” şi au falsificat dreptarul credinţei şi al moralei? Fireşte că refuzăm ascultarea şi îndrumarea noastră de către oameni care cu timp şi fără timp propovăduiesc blestematul ecumenism şi cancerigenul sincretism religios, cu toate celelalte rătăciri satanice care decurg de aici.



„Cucernicia este deprinde¬rea judecatii luminate prin descoperirea dumne¬zeiasca, deprinderea sinceritatii, deprinderea de a-I jertfi lui Dumnezeu totul in viata, deprinde¬rea inimii pline de ravna.”
„Cucernicia este deprinderea judecatii lumi¬nate prin descoperirea dumnezeiasca.” Aici nu este exclusa simplitatea inimii, de a vorbi si de a face totul pe fata. Aceasta e o intelepciune pe ca¬re inteleptii cei deserti inca n-au gasit-o in nascocirile lor: cunoasterea invataturii crestinesti, care e cu putinta pentru toti, cercetarea dumnezeies¬tii descoperiri numai pentru a face cugetari sub¬tiri, nu pentru a filosofa stralucit, nu pentru min¬te, ci pentru inima, si primirea cu inima a intre¬gii invataturi a lui Hristos, cu nadejdea tare ca in toate celelalte ne va lumina Cel ce lumineaza pe orice om, Cel ce-i intelepteste chiar si pe prunci. „Cucernicia este deprinderea judecatii lumi¬nate prin descoperirea dumnezeiasca.” Ea nu ingaduie sa se furiseze necredinta si supersti¬tia. N-are decat sa se arate lupul in piele de oa¬ie ca sa vaneze blandetea care nu stie de vicle¬nie, n-are decat sa vina in chip de inger stapanul intunericului ca sa „binevesteasca” ceva nou, ce pare mai presus decat descoperirea dumneze¬iasca: cucernicia luminata va patrunde planuri¬le viclene ale subtirelui mestesug dracesc. Chiar daca ispititorul, avand de gand sa amageasca, ar imbia cu toate farmecele bunatatilor de acum, ale placerilor simturilor, zugravind imparatire asupra lumii si slava, adevaratul ucenic al lui Hristos, caruia Cerescul invatator i-a aratat re¬gula: destul este ucenicului sa fie ca invatatorul (Mt. 10, 25),nu va intarzia sa r aspunda: Piei, satano! Fara aceasta luminare cereasca cine s-ar putea impotrivi rautatii atat de bine ascun¬se a intunecatului nostru vrajmas? De vreme ce avem simturi atat de slabe, fara luminarea ade¬varata cine nu ar fi asemenea unei trestii apleca¬te in toate partile de vantul invataturilor straine, asemenea unui prunc ce alearga pana la istovire dupa fiecare gaza care zboara pe langa el? Este de mirare daca fara luminarea aceas¬ta unii usuratici iau drept lege ratacirile mosilor si stramosilor, drept evanghelie – basme oar¬be, drept fapte virtuoase – ritualuri de putina insemnatate? Este de mirare daca, neintelegand esenta religiei, sunt manati doar de exterior si adeseori cred ca prin arderea pe altar a cator¬va graunte de tamaie binemirositoare pot aco¬peri putoarea paganatatii lor, schimonosind ast¬fel sfintele ritualuri? Asadar, adevarata cucernicie este intemeiata neaparat pe luminarea de Sus. Apostolul Pavel ii indeamna la aceasta pe efeseni, zicand: nu ince¬tez a va pomeni in rugaciunile mele, pentru ca Dum¬nezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatal slavei, sa va dea voua duhul intelepciunii si al descoperirii, spre deplina Lui cunoastere (Ef 1,16-17)
Cand in inima cucernica a fost aprinsa aceas¬ta faclie, in ea nu se mai poate tainui intunericul. Omul este atunci sincer, iar aceasta desparte cucernicia de fatarnicie. Prefacatoria sireata se pri¬cepe sa-si arate cu multa iscusinta sfintenia, asa incat oricine poate sa se insele cu usurinta in pri¬vinta ei. Inchipuiti-va un asemenea fatarnic, pri¬viti la infatisarea lui: cata seriozitate, ai crede ca nimic n-ar putea s-o schimbe; ce haine, zici ca sub ele nu se poate ascunde nimic in afara cu¬cerniciei; ascultati-l cum vorbeste: ce asprime fa¬ta de sminteli, ce cunoastere a moralitatii! Sa ne inchipuim ca el isi petrece intreaga viata indeletnicindu-se cu aceasta. Urmariti-l in biserica: ce osardie! Cat de des isi inalta ochii, suspina, cat de jos isi apleaca fruntea, cat de umil, cat de sme¬rit este!
Cine va tagadui ca avem de-a face cu un crestin desavarsit? Dar pentru ce o straduinta atat de aspra, pen¬tru ce o asemenea nazuinta infrigurata de a do¬bandi tot ce se bucura de cinste? Pentru a doban¬di un loc inalt in gandurile oamenilor, pentru a se lauda cu slava desarta, pentru ca lumea sa il arate: „Uite un om cucernic!” Originalul aces¬tui portret a fost aratat de Iisus Hristos in farise¬ii vremii Sale, catre care a fost rostita urmatoarea amenintare: serpi, pui de naparci, cum veti scapa de osanda gheenei? (Mt. 23, 33).
“In icoanele care îl închipuie pe Sfîntul Nicolae este reprezentat şi Mîntuitorul Hristos cu Sfînta Evanghelie în mîini, stînd de o parte a lui, iar de cealaltă parte Maica Domnului ţinînd în mîini un omofor arhieresc. Reprezentarea aceasta are o îndoită semnificaţie istorică: mai întîi este semnificată chemarea Sfîntului Nicolae la treapta arhierească, iar în al doilea rînd este semnificată exonerarea lui de pedeapsa caterisirii care ar fi trebuit să urmeze după confruntarea cu necuratul Arie.
Sfîntul Metodie Patriarhul Constantinopolului zice: “A văzut într-o noapte Sfîntul Nicolae pre Domnul în slavă, stînd lîngă el şi întinzîndu-i cartea Evangheliei, legată în aur şi în mărgăritare de preţ. Iar de cealaltă parte a văzut pre Maica lui Dumnezeu, care i-a aşezat pe ai săi umeri pallium-ul arhieresc“.
La scurtă vreme după această vedenie, Sfîntul Ioan Arhiepiscopul Mirelor a murit iar Sfîntul Nicolae a fost ridicat Arhiepiscop al acelei cetăţi. Aceasta a fost o minune.
În jurul vârstei de treizeci de ani, după moartea unchiului său, a fost ales episcop al cetăţii sale natale – Mira Lichiei. Sporindu-şi ostenelile şi nevoinţele, în marea sa dragoste faţă de păstoriţii săi, a fost întemniţat ani îndelungaţi suferind bătăi, torturi pentru credinţa sa. Fiind eliberat abia în anul 313 în urma decretului de la Milan, dat de Sf. Împărat Constantin. În anul 325 a participat alături de alţi 318 Sfinţi Părinţi, la Sinod I ecumenic convocat la Niceea, de Sf. Constantin, împotriva ereticului Arie.
Dacă în eparhia sa era recunoscut pentru mila şi iubirea sa de oameni, aici şi-a arătat marea sa iubire şi devotamentul faţă de adevărul dreptei credinţe. În râvna sa sfântă l-a pălmuit pe Arie ereticul hulitor. Fapt socotit nepotrivit de către împărat, pentru un slujitor al Domnului, dar apreciat şi lăudat de Hristos. Acestuia, după ce împăratul l-a aruncat în temniţă pe Sfântul Nicolae, luându-i însemnele arhiereşti, Însuşi i S-a arătat, dându-i Evanghelia, iar Preacurata Sa Maică i-a pus pe umeri omoforul. Astfel s-a întors în cetatea sa cu slavă şi cinste, fiind aşteptat cu multă dragoste de credincioşii săi. Aici, petrecând viaţă sfântă în bătrâneţi cinstite, a adormit întru cuvioşie în anul 342.
La scurt timp dupa moartea Sfantului Nicolae in sec.IV, este posibil ca o biserica sau capela sa fi fost ridicata pe mormantul sau. Marturii literare care atesta existenta Bisericii Sfantul Nicolae apar insa incepand cu sec. al VI-lea. Edificiul a suportat de-a lungul timpului o serie de lucrari de restaurare, cele mai importante avand loc in sec .al XI-lea si in sec. al XIX-lea. In 1087 un grup de comercianti din Bari au furat moastele Sfantului Nicolae ducandu-le in Italia. Sarcofagul in care au fost tinute moastele Sfantului Nicolae, este din marmura si se gaseste in absida de sud a bisericii din Demre.
Moaştele sale înmiresmate, pline de har şi făcătoare de minuni se găsesc astăzi în oraşul Bari din Italia, iar mâna dreaptă spre binecuvântarea Ţării noastre, la Biserica Sf. Gheorghe cel Nou.
În lumea noastră modernă, cuvântul miracol și-a pierdut semnificația. Astăzi credem că dacă realizăm câștiguri importante, dacă avem un cont gras la bancă, dacă ne putem permite orice, dispunând de cei pe care îi constrângem să ni se supună pentru că au mai puțin decât noi, ni se pare că trăim un miracol. Miracolul puterii, al răcelii, al egoismului, al orbirii. Să fie oare toate astea semne de miracol? N-am uitat, n-am pierdut sensul adevărat al cuvântului?
Lumea noastră, pe care-o considerăm avansată, modernă, civilizată și, atribuindu-i adjectivul, care ni se pare superlativ, „europeană”, este miraculoasă? Trăim o falsă luciditate, pentru că, de fapt, nu înțelegem cât de departe de adevăr suntem. Până și noțiunea de luciditate cu care ne mândrim nu înseamnă luciditate. Nu înseamnă decât sărăcirea lumii noastre, pierderea căldurii vieții. Căci luciditatea n-ar trebui să fie o pseudoexistență incoloră, în care nu simțim că ni s-a dat bucuria, dragostea, mulțumirea, speranța. Pentru noi, toate acestea nu mai există. Luciditate ar trebui să fie tocmai faptul că ne bucurăm de frumusețea lumii, de conștiința continuității noastre, a speciei umane, destinată să meargă spre mai bine. Luciditate ar trebui să însemne culoarea orizontului la răsăritul soarelui, razele care poleiesc stâncile, infinitul apelor care își cântă sonoritățile unice atunci când privim valurile argintate gonindu-se unele pe altele într-o zbatere fără sfârșit. Luciditate ar trebui să însemne conștiința sfințeniei care încă mai există printre noi. A sfințeniei adevărate, nu a pozelor hollywood-iene cu care încearcă unii și alții să ne convingă că sunt sfinți.
Pe bună dreptate, cei care mai au o urmă de luciditate se întreabă unde s-a dus viața cu culorile, bucuriile, îndoielile și nădejdile ei? Ni se oferă în schimb surogate ieftine de falsă cucernicie și de aroganță sau afirmații care încearcă să ne convingă că răutatea înseamnă inteligență și rafinament, cruzime cu care înlocuim comuniunea, sentimentul de solidaritate cu frații noștri. Ne lipsește convingerea că suntem frați cu ceilalți, frați întru Domnul. Suntem obişnuiţi cu ironii la adresa naivilor care nu practică fel de fel de tehnici exotice sau credinţe importate din insule de care n-a auzit nimeni niciodată, ale căror băştinaşi le-au uitat şi ei. Nu credem în înviere. Credem că într-o altă lume vom fi gândaci, frunze, moluşte… Se poartă altceva, vă rog să vă „încadraţi” în actualitate, pentru a nu fi consideraţi demodaţi, săraci cu duhul, suflete simple… Ne lăudăm cu năravuri de care pe vremuri oamenii se ruşinau. Modestia, sentimentul că nu meriţi chiar totul, că trebuie să laşi şi altora dreptul la viaţă, nu se mai poartă. Ne mândrim cu o realitate în care domină amoralitatea (nu mai îndrăznesc să spun imoralitatea, pentru că e o noţiune perimată), din care trebuie îndepărtat orice ne-ar aduce aminte de existenţa Divinităţii, a binelui, a sentimentului de decenţă, a modestiei, a convingerii că trebuie să fim conştienţi de ceea ce suntem în realitate, pentru a ne apropia de ceea ce ar trebui să fim. Că fiecare trebuie să trăiască şi pentru ceilalţi, nu numai pentru ego-ul său. Libertatea este înţeleasă ca un dezmăţ în care totul este permis: „De Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinez”. Aceste cuvinte se află pe frontispiciul lumii noastre, caracterizând ca într-un nou Infern a lui lui Dante ceea ce urmează dincolo de porţi. Tot ce ne-ar aminti de ceea ce poartă numele de virtuţi, de responsabilitate, de legi morale, care odinioară alcătuiau temelia vieţii, trebuie exclus!
Numele Sf. Nicolae e legat de nenumărate binefaceri. Pe toate icoanele sale se pot vedea cele trei fete pe care tatăl lor voia să le împingă la prostituţie, pentru că nu avea bani să le dea zestre. Sfântul Nicolae le-a înzestrat, ferindu-le de o asemenea soartă. A salvat de la moarte trei bărbaţi bănuiţi pe nedrept, cerându-i împăratului să-i scoată din temniţă. S-a arătat pe puntea unei corăbii prinsă de furtună şi ameninţată să se scufunde, potolind furtuna şi aducând corabia în port. A readus la viaţă trei tineri pe care un măcelar îi tăiase în bucăţi.
Când oraşul Myra a fost cuprins de foamete, a obţinut ca o parte din încărcătura de grâne de pe corăbiile destinate împăratului, să rămână pe loc şi a împărţit-o localnicilor, astfel ca să aibă cu ce se hrăni şi să ajungă şi pentru însămânţat. De pe corăbiile trimise n-a lipsit însă nimic din grâul care trebuia să ajungă la împărăţie! Şi multe alte minuni, binefaceri, vindecări miraculoase, de care este legat numele său, care s-au săvârşit înainte şi după moartea sa. (De altfel, în limba greacă numele său înseamnă „Biruitorul”). Până astăzi a rămas în amintirea creştinătăţii ca mare ajutător în nevoi şi necazuri. Până astăzi el este pentru copii Moş Nicolae, un moşneag bun care-i cunoaşte pe fiecare, dăruindu-le bucurie, daruri şi strălucirea unor încântătoare amintiri ale vârstei inocenţei şi duioşiei. Am învățat încă din copilărie să-i simțim prezent în viața noastră. Icoana sfântului Nicolae ne urmărea cu chipul lui blajin de pe perete. Mama mi-l arăta de câte ori făceam cîte o ispravă mai năstrujnică. „Îl vezi pe sfântul?” întreba. „Vezi cum se uită mustrător la tine?” Da, sfântul se uita mustrător, vedeam asta foarte bine. Și mă sfiam de el. Și mă hotăram să mă fac cuminte. Dar „Moșul” cel bun știa la ce să se aștepte și mă ierta și priveam iarăși la el ca la un bunic cu ochi buni și mângâietor. Așa să ne ajute bunul Dumnezeu să pe pastram credința, religia și sfinții ! Amin (postat pe fb de ioan monahul)